Ce facem cu eșecurile care ne urmăresc?

 
 „O mare liniștită nu a dat niciodată un marinar iscusit”, spunea Franklin D. Roosevelt, sugerând că, fără greutăţi, provocări și chiar eșecuri, nu putem deveni cea mai bună variantă a noastră.

Teoria sună poetic. Practica ridică probleme. Doar cine nu a simţit gustul amar al eșecului rămâne indiferent la această lecţie dură a existenţei umane: pe lângă intenţiile bune, drumul către „succes” este adesea pavat cu obstacole și dezamăgiri.

Povara eșecului într-o cultură a succesului

În viaţă, puţine aspecte sunt definitive. Din fericire, eșecul nu se află printre ele. Însă reacţia oamenilor la ideea de insucces este radicală şi transmite neputinţă, rușine, dezgust.

Încă din primii ani de viaţă, copiii sunt obișnuiţi să privească temători la stângăciile inerente procesului de învăţare, să evite eșecul, să fugă de el. Adulţii inspiră, prin vorbe și exemplu personal, că orice obiectiv ratat înseamnă regres.

Deși există excepţii, abordarea este pe cât de răspândită, pe atât de dăunătoare: sub presiunea obţinerii unor rezultate excepţionale, mulţi elevi cedează când întâmpină greutăţi; se descurajează, își pierd motivaţia ori devin mult prea severi – cu sine și cu ceilalţi –, agresivi și competitivi, neștiind cum să-și gestioneze vulnerabilităţile.

Un studiu din 2016, realizat la Universitatea Columbia, arată că acei copii familiarizaţi cu „poveștile de eșec” ale unor personalităţi ca Einstein sau Marie Curie tind să își îmbunătăţească performanţele școlare și să dezvolte interes pentru domeniile de activitate ale antieroilor lor preferaţi.

Dezbrăcarea eșecului de hainele personajului negativ are deci efecte benefice, fie că vorbim de copii ce își croiesc drumul în viaţă, fie că vorbim de adulţi aflaţi în impas din cauza nereușitelor personale sau profesionale.

Când faza de negare nu este doar o fază

Primul pas spre rezolvarea unei probleme este recunoașterea ei. Oricât de incomod ar fi să ne poziţionăm faţă în faţă cu insuccesul, această contemplare ne poate salva.

Da, am ratat un examen, i-am greșit celui mai bun prieten, ne-am bâlbâit la un interviu important, am comis o gafă în public, nu ne-am ridicat la înălţimea așteptărilor noastre și ale celorlalţi.

Dacă am asimila eșecul cu o etapă firească în evoluţie, am depăși mult mai ușor momentul; dacă ne-am bucura de compasiunea celor ce au trăit povești similare, ne-am simţi eliberaţi. Dar toţi sunt suspect de silenţioși în privinţa înfrângerilor.

Nu și profesorul Johannes Haushofer, de la Universitatea Princeton, care a publicat în 2016 un CV al propriilor rateuri profesionale, CV din care nu a omis nimic: niciun rezultat rușinos, nicio palmă dată orgoliului profesional. De la finanţări pierdute în domeniul cercetării și lucrări știinţifice respinse până la incapacitatea de a accesa anumite programe educaţionale, Haushofer și-a „spovedit” virtual toate așa-zisele greșeli care îi blamau reputaţia. De ce? Potrivit profesorului, faptul că succesul este întotdeauna „omul zilei” promovează mesajul nerealist al perfecţiunii, care ne împiedică să fim blânzi cu noi înșine.

Într-o relaţie complicată cu eșecul

La polul opus de negarea unui eșec se află ridicarea lui pe un piedestal, internalizarea și identificarea cu el. Identificarea cu o nereușită ne distruge reperele, ne face să uităm cine suntem.

Studiile arată că atenţia concentrată pe insuccese ne determină să fim anxioși, ineficienţi, incapabili de progres.

Se petrece frecvent ca, în urma unei dezamăgiri, să avem o serie de trăiri-limită care ne blochează vederea, asemenea unui zid în spatele căruia nu știm ce se află.

Când ne gândim prea mult la ocazii pierdute și la planuri ratate, începem să ne subestimăm puterile, iar creierul conchide că nu suntem suficient de buni cât să reușim dacă o luăm de la capăt. În mod ironic, premoniţia se adeverește. Preconizând un nou eșec, ne autosabotăm, pentru ca mai apoi să ajungem să repetăm greșelile iniţiale.

Părţile bune dintr-un aspect ne-bun

În ciuda credinţei generale care afirmă opusul, ceea ce nu ne omoară ne face mai slabi. Vestea bună este că nu întotdeauna. Pentru că, oricât de sumbre şi indezirabile ar fi, oricâte lacrimi şi frustrări ar aduce, eșecurile au un potenţial deosebit, care este necesar să fie exploatat.

„Nu am dat greş, ci pur şi simplu am găsit 10.000 de idei care nu funcţionează”, sunt cuvintele prin care inventatorul american Thomas Edison își justifica experimentele de tot felul. Câtă putere de a vedea dincolo de aparenţe!

În aceeași măsură în care ne pot doborî, nereușitele mari sau mici ale vieţii ne învaţă să concepem noi mecanisme de apărare (să ne amintim că marinarii iscusiţi nu se nasc astfel, ci sunt șlefuiţi de neliniștea valurilor).

Aceleași nereușite ne determină să abandonăm clasica zonă de confort și să înfruntăm necunoscutul, câștigând independenţă, tărie, curaj.

Ne ajută să privim situaţia dintr-o altă perspectivă, să dăm refresh sau restart, dacă e cazul.
Ne testează capacitatea de a lua decizii și ne rafinează modul în care cântărim avantajele / dezavantajele posibilelor alegeri.
Ne susţin în demersul de a ne cunoaște mai bine.
Ne oferă gustul autentic al realităţii (interioare și exterioare).
Ne obligă să luăm în serios viaţa, fără a ne lăsa copleșiţi de capriciile ei.
Ne descoperă adevăraţii prieteni și sensul a ceea ce experimentăm.
Ne predau lecţia încrederii în viitor.
Ne învaţă să ne acceptăm limitele.
Ne învaţă să ne iubim pe noi înșine, chiar și atunci când pare degeaba.

Ce facem cu eşecurile care ne urmăresc? Una dintre variante ar fi să clădim. Până la urmă, nici Roma nu a fost construită într-o zi.

Citiţi şi:

Cât de mare și evidentă este puterea ta realizatoare benefică? (I)

Povestire cu tâlc: «Bătrânul şi judecata vieţii»

Puterea formidabilă a gândirii benefice

yogaesoteric

22 iulie 2020