Ce înseamnă să iubești

Un creştin a decis să-şi transforme viaţa şi să se apropie mai mult de Dumnezeu. După un timp a observat că a început să aibă mai multe greutăţi şi încercări în viața de zi cu zi.
S-a hotărât să ceară un sfat părintelui său.
– Aşa va fi cam încă vreo cinci ani – i-a spus duhovnicul.
– Iar apoi?
– Apoi te vei obişnui…

„Cu câţiva ani înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, exista un cuplu de tineri care se iubeau foarte mult. Bărbatul, în orice ocazie, căuta să-şi arate dragostea faţă de iubita sa. Ea era frumoasă, sensibilă, dar şi firavă din punct de vedere al sănătăţii.

Începând războiul, bărbatul este nevoit să meargă pe front, unde trece prin foarte multe încercări şi de multe ori, ca prin minune, scăpa să nu fie ucis. Se ruga în fiecare zi să-l ajute Dumnezeu să trăiască pentru a se întoarce acasă lângă soţia pe care o iubea atât de mult. Fiecare gând al său era să o strângă din nou în braţele sale şi aceasta îi dădea putere să reziste foamei, frigului şi rănilor.

Când s-a terminat războiul, mai fericit ca niciodată, a pornit către casă parcă plutind… În drum, aproape de satul său, s-a întâlnit cu un prieten de familie care, după bucuria de a-l revedea viu şi întreg, a vrut să-l consoleze pentru încercarea prin care trece…

– Care încercare? – întrebă neliniştit bărbatul.
– Încă nu ai aflat? Soţia ta a avut o infecţie foarte grea, a scăpat cu viaţă, dar acum chipul ei este deformat – răspunse prietenul trist.

Bărbatul a căzut aproape leşinat şi a rămas plângând cu amar pe marginea drumului…

Spre seară ajunge acasă. Soţia lui, după bucuria revederii şi mulţumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al ţine în viaţă, se aşază la masă şi… realizează că multiubitul ei soţ şi-a pierdut vederea în război! Crezând că în urma unei răni de război a rămas orb, nu-l întreabă niciodată despre acest aspect pentru a nu îl face să sufere şi mai mult. Îi acordă îngrijirea cuvenită cu multă dragoste şi trăiră fericiţi încă cincisprezece ani.

După aceşti cincisprezece ani şi după lupta cu o boală grea, soţul îi închide ochii iubitei sale soţii şi… îi deschide pe ai lui! Pentru cincisprezece ani s-a prefăcut că este orb ca să o protejeze sufletește pe iubita lui soție…”

Asta înseamnă să iubeşti!… Să te faci pe tine orb pentru a nu-l răni pe celălalt. De cele mai multe ori este nevoie să închidem ochii, pentru că adesea privirea noastră este mai grea decât credem şi cel pe care-l privim poate fi şi mai împovărat de greutatea unei priviri pline de învinuire. Mulţi îşi pierd curajul să lupte cu ei înșiși, sau cu încercările prin care trec tocmai pentru faptul că noi i-am privit într-un mod nepotrivit! Viaţa le poate deveni şi mai grea căci nu le vedem durerea sufletului ce se află sub handicapul lor, sau sub urâţenia lor, sau în spatele oricărei alte deformări; ori a viciului ce a pus stăpânire pe ei, ori a depresiei cu care se luptă.

Dar, pentru a închide ochii este nevoie să iubeşti! Nu devenim orbi din indiferenţă sau prostie şi nici din dorinţa de a marginaliza, ci din sensibilitate, din politeţe şi mărinimia sufletească de care dăm dovadă.

Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu şi firesc? Din câte se pare da! Este nevoie să iubeşti pentru a nu-l face pe celălalt să se simtă jignit sau învinovăţit. Nu noi să fim motivul pentru care el suferă, ci ar fi mântuitor să-l ajutăm, să-i alinăm pe cât putem durerea. Nu asta face şi Hristos în vieţile noastre? Cred că ne priveşte cu ochii închişi, căci altfel nu am putea privi noi în ochii Lui văzându-ne cât de vinovaţi suntem în Faţa Lui. Şi mă gândeam cât de rar în zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parcă s-a „răcit” dragostea, parcă nu mai avem putere să iubim, sau poate am devenit prea egoişti? Altădată relaţiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumuseţe şi un dor sfânt între cei doi. Un simplu gest, o mică floare, o privire era izvor de bucurie, tresăltarea inimii şi lacrimi de fericire.

Şi acum… nu auzi decât de despărţiri şi tristeţe. Scandaluri şi acuze. Toţi se vaită de ceilalţi. Toţi îi învinuiesc pe ceilalți. Foarte puţini sunt cei care-şi asumă vinovăţia şi responsabilitatea unei despărţiri.

Nu mai putem iubi? Nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanţă pentru noi dragostea? Sau pur şi simplu suntem atât de înrobiţi cu dragostea pentru noi înşine încât cel de lângă noi devine o povară? Cu toţii ştim că pentru a reuşi o relaţie, o căsnicie, este necesar ca fiecare dintre cei doi să contribuie prin iubire la fericirea şi frumuseţea vieţii celuilalt.

Din bătrâni se spune că „dragostea-i ca flacăra, se întreţine doar când arunci lemne în foc…” şi astfel putem să iubim continuu. În nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus că a iubi înseamnă numai fericire… dar a iubi înseamnă a dori binele şi fericirea celuilalt. Înseamnă a renunţa la egoism şi mândrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nădăjduind, a te mulţumi şi a mulţumi pentru puţinul pe care îl ai, a fi fericit văzând că este fericit şi celălalt, a trăi înălţător.

A iubi este înţelepciunea vieţii… A iubi înseamnă o inimă trează… A iubi înseamnă învăţătura care vindecă şi nu omoară, care mângâie şi nu extermină!

Arhimandrit Siluan Vișan

Citiți și:

Despre dragoste şi iubire…

Atunci când iubirea ne inundă fiinţa şi devine o iubire fără măsură ne expansionăm într-un mod euforic de la finit către infinit

Alegerile conştiente ale sufletului determină reuşita relaţiei de cuplu (1)

yogaesoteric
19 februarie 2020