Reprezentanţi ai statelor fondatoare ale UE s-au reunit în luna februarie a.c. la Roma, pentru a căuta soluţii la criza existenţială care afectează în prezent blocul comunitar.
Christoph Hasselbach atrage atenţia în Deutsche Welle că prea mult patos nostalgic strică, şi recomandă pragmatismul.
Melancolia, disperarea şi dorul de acum slăbitul „spirit european“ îi afectează zilele acestea pe mulţi europeni convinşi. Unde sunt vremurile în care nu era nevoie ca utilitatea proiectului european să fie explicată; când nimeni nu punea la îndoială că mai multă integrare este pasul corect; când era şic să te prezinţi mai degrabă ca european, decât ca german, francez sau italian?
Azi, în plină criză de sens a Uniunii, exaltarea pro-europeană a fondatorilor pare ca un vis dintr-o copilărie fără griji. Când politicienii fac apel azi la ideea europeană, o fac mai degrabă pe un ton ameninţător.
Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a spus de mai multe ori: „Cine se îndoieşte de proiectul european comun ar trebui sa viziteze cimitirele de soldaţi”.
Iar cancelarul Angela Merkel avertiza în punctul culminant al crizei datoriilor: „Dacă eşuează moneda euro, atunci să ştiţi că eşuează Europa”.
Fostul preşedinte al Comisiei Europene, José Manuel Barroso, spunea, tot cu referire la criză: „Sau rămânem uniţi la suprafaţă sau ne scufundăm pe rând fiecare căci aceasta urmează să se petreacă”.
Apelurile dramatice sunt inutile şi nu mai funcţionează
Să avertizezi că UE este deja în pragul dezmembrării nu mai dă rezultate. Ba este chiar contraproductiv, dacă majoritatea europenilor nu se mai raportează deloc la mitul fondator iniţial.
Multor cetăţeni li se pare că astfel sunt luaţi prea de sus. Au senzaţia că apelul la marile idealuri europene ar fi un truc discutabil pentru a-i convinge să accepte sacrificii tot mai mari pe care nu mai vor să le facă.
De exemplu, numeroşi germani se întreabă dacă nu cumva solidaritatea lor cu grecii nu a fost folosită abuziv. Mulţi francezi se plâng că politica economică a ţării lor este decisă de Bruxelles, via Berlin. Ungurii, cehii sau polonezii nu înţeleg de ce ar trebui ei să accepte refugiaţi în numele Europei, refugiaţi pe care în mod normal nu i-ar accepta în ţările lor.
Problema cu proiectul european este că a fost mult timp umflat idealistic. Tocmai în Germania a fost mult timp aproape un tabu să vorbeşti despre propriile interese naţionale. Totul trebuia inclus frumos într-un pachet european şi, când nu se putea, ideile erau respinse ca naţionaliste. De aceea le vine atât de uşor germanilor să le ceară celorlalţi europeni să se implice în îndeplinirea unor obiective considerate comune, pe care însă partenerii europeni nu le împărtăşesc. Un exemplu – cotele fixe de preluare a refugiaţilor, respinse de numeroase ţări membre ale UE.
Totuşi, urmărirea propriilor interese este cel mai normal lucru de făcut. Pentru o Uniune cu 28 de membri a devenit mult mai greu decât le era în anii ʼ50 celor şase state fondatoare să găsească soluţii comune la problemele şi nevoile fiecărui membru în parte.
Dar există şi acum, poate chiar mai mult decât înainte, puternice interese comune ale tuturor europenilor. Europa, un continent relativ mic, bogat, dar în curs de îmbătrânire, nu poate să facă faţă concurenţei globale, într-o lume care se schimbă cu o viteză ameţitoare. Patosul din perioada iniţială a proiectului european a fost cu siguranţă real, dar s-a consumat.
Citiţi şi:
UE: Proiectul european este un eşec total
Wall Street Journal ne anunță: Uniunea Europeană începe să se destrame şi revine la divizări vechi de secole
Merkel lovită de bumerang! Austriecii abandonează UE, se alătură esticilor şi îşi vor granițele închise pe timp nedefinit
yogaesoteric
11 mai 2016