Ce se ascunde în spatele căderii lui Gaddafi şi a crizei din lumea arabă

de Alexis Sophronias
 
De la preluarea conducerii Libiei printr-o lovitură de stat militară, pe când avea numai 28 de ani şi era deja colonel, Gaddafi a revoluţionat toate domeniile vieţii din Libia. Putem aprecia că nu a fost nici pe departe un sfânt, recunoaştem mari greşeli pe care le-a făcut (de exemplu, atentatul cu bombă din 1988 asupra unui avion american, soldat cu 270 de victime, cunoscut ca atentatul de la Lockerbie)… dar să parcurgem în continuare câteva aspecte interesante şi abia la sfârşit să tragem toate concluziile.
 
Să începem cu esenţialul: Gaddafi nu mai voia să-şi vândă petrolul pe dolari. Văzând zelul cu care „elita” masonică de la Federal Reserve (o asociaţie care este la fel de „federală” pe cât este de federal şi Federal Express 🙂 ) dau drumul la tiparniţe să producă baloţi după baloţi de maculatură verde, a decis că este o cacealma să vândă resursele patriei lui pe plastic fără valoare. Aşa că a vrut să organizeze o uniune islamică, ce ar fi putut să folosească o nouă monedă (dinarul de aur) aceasta urmând să fie singura valută pentru care ar fi permis să-şi vânda hidrocarburile. Gaddafi a avut în vedere şi ceea ce a păţit Saddham Hussein când nu a mai vrut să vândă petrol contra dolari ci contra unor alte valute (yuan, rublă). Pentru cei care cred că nu este nicio problemă că vroia să vândă contra aur, întrucât SUA are cele mai mari rezerve de aur de pe planetă, stocate la Fort Knox, ar fi momentul să-şi amintească scandalul sexual din pricina căruia a fost „debarcat” Dominic Strauss-Khan de la şefia FMI (care, după ce a fost discreditat, a fost găsit nevinovat!). Unul dintre motivele principale (dar ascunse) pentru această mascaradă a fost şi faptul că Strauss-Khan a dat în vileag faptul că SUA nu şi-au onorat datoria de 100 şi ceva de tone de aur către fondul monetar. În plus, există şi păţania chinezilor care au cumpărat mai multe sute de tone de aur de la americani şi au avut neplăcuta surpriză să constate că lingourile erau din tungsten (wolfram) şi doar acoperite cu câţiva microni de aur. Există un procedeu numit PVD (physical vapor deposition) care constă în introducerea lingourilor sau a oricărui alt metal de nu contează ce formă, într-o autoclavă vidată, apoi are loc vaporizarea aurului (sau a oricărui alt metal) la temperaturi extrem de ridicate, astfel că acesta se transformă într-un gen de „abur” care se aşează pe metalul ce se vrea acoperit. Acoperirea (coating) prin acest procedeu este extraordinar de rezistentă, practic face corp comun cu metalul acoperit; nu este o poleială sau o vopsea simplă. De exemplu, chiar la o folosire intensă, manuală, se pierde prin frecare cam 1 micron pe an, deci o acoperire de 10 microni, care de altfel este o bagatelă, a suta parte dintr-un milimetru, nu este îndepărtată chiar dacă lingourile ar fi manipulate şi mutate non-stop timp de 10 ani, şi nu ar lăsa să se vadă metalul ce este de fapt dedesubt. Aurul este aproape imposibil de contrafăcut din pricina densităţii lui deosebite. Chiar şi plumbul este mai uşor cu 1/3 raportat la volume identice. Singurele metale care se apropie de aur ca şi densitate sunt wolframul şi uraniul. Uraniul este mai scump şi este şi radioactiv, deci pas, wolframul este de 30 de ori mai ieftin, aşa că se pretează la acest gen de contrafacere. Este uluitor nivelul şi amploarea excrocheriilor pe care SUA le face peste tot pe planetă, nu contează cum se numeşte ţara (victima), şi apoi îi râd în nas, iar dacă se revoltă, trimit rapid flotele de submarine şi portavioane ca să instaureze „democraţia” (Libia) sau ca să întrerupă „proliferarea armamentului chimic de ucidere în masă” (Irak). După acest lung intermezzo tehnic din care reiese că SUA nu mai are nici aur şi nici morală, conchidem că această uniune a dinarului din aur, (au avut un audit chiar şi de la Rusia) ce s-ar fi întins din Africa până în Indonezia (ţara cu cel mai mare număr de credincioşi musulmani de pe planetă) ar fi zdruncinat teribil planurile de control a energiei pe care SUA le urzeşte de zeci de ani. Aşa că Unchiul Sam a procedat după cum urmează.
 
O analiză a generalului (r) Aurel Rogojan:
Noua ordine mondială nu a început pentru întreaga lume arabă sub cele mai bune auspicii. Pentru unele state arabe, aşa numite din „axa răului” şi devenite ţinte ale „războiului mondial antiterorist”, a început chiar foarte prost. Unica superputere mondială, pe o parte, ofensată de atacurile grupărilor extremiste fundamentalist – islamice, iar, pe de altă parte, confruntată cu ameninţarea de a nu (mai) putea controla rezervele mondiale de petrol deţinute ori controlate de regimuri politice islamice, nesigure din punctul de vedere al intereselor şi obiectivelor securitaţii sale nationale, Statele Unite ale Americii, şi-a reconsiderat strategia politică faţă de lumea islamică, în general şi faţă de cea arabă, în special. În contextul creat după evenimentele din septembrie 2001, „Alianţa mondială antiteroristă”, condusă de Statele Unite, secondată de unii dintre principalii si tradiţionalii săi aliaţi, a mobilizat aproape întreaga planetă împotriva unui inamic invizibil, dar neechivoc, etichetat ca fiind motivat de o ideologie religioasă fundamentalist –islamică. De ce a fost posibilă o asemenea eroare istorică la scară planetară şi unde va ajunge lumea în urma consecinţelor? Între urmările unei asemenea împărţirii a lumii şi al unui astfel de debut al noii ordini mondiale, ţările arabe au avut mult prea puţine opţiuni în ceea ce priveşte participarea şi manifestarea lor în viaţa politică internaţională.
Am să exemplific cu cazul Libiei.
Care au fost forţele dezlănţuite asupra lui Gaddafi şi a poporului libian?
Mereu şi mereu am auzit de poporul inocent în lupta cu tiranul cel rău.
Cine este acest popor „nevinovat”, cine sunt aceşti „rebeli”, aşa cum au fost numiţi ei în mass-media internaţională?
Este vorba de patru forţe interne principale, toate infiltrate şi împuternicite de mandatari externi:
1. Triburile monarhiste Harabi şi Obeidat din coridorul Benghazi – Darna – Tobruk. În timpul luptei împotriva colonialismului italian, aceste triburi au servit în zonă interesele britanice. Drept recompensă, unul din liderii lor a fost urcat pe tronul Libiei, sub numele de regele Idris I. Acest rege a fost îndepărtat de Gaddafi în anul 1969!
2. Al Qaeda. Organizaţia Al Qaeda a fost înfiinţată în anii 1981-1982, în timpul războiului din Afganistan, de către Robert Gates, Secretarul de Stat al Apărării american de până în iulie 2011, pe vremea aceea adjunct al şefului CIA. Scopul a fost acela de a crea o armă în lupta cu URSS. De atunci, Al Qaeda a fost folosită pentru a declanşa războaie în diferite ţări, sub pretextul de a lupta împotriva Al Qaeda (Serbia, Afganistan) sau de a ajuta Al Qaeda (deghizată acum sub numele de „rebeli” în Libia). Desi înfiinţată de CIA în Afganistan, Al Qaeda care a luptat în Libia este de origine locală, pentru că regiunea Darna este cea care a furnizat cel mai mare număr de membri din istoria acestei organizatii. Astfel, putem chiar spune că Al Qaeda este libiană.
3.  Frontul Naţional de Salvare Libian, condus de Khalifa Hifter, agent CIA.
4. Mişcarea rebelilor conduşi de Nuri Mesmari, aflat cândva în anturajul lui Gaddafi. Acesta a fugit în octombrie 2010 din Libia la Paris, fiind urmărit în ţară pentru deturnare de fonduri. În Franta, a primit consultanţa serviciilor speciale de acţiune externă ale Frantei.
Forţele externe:
1. Este cunoscut ce a făcut NATO. Bilanţul: cca. 60.000 de victime, majoritatea din rândul civililor.
2. Cel mai mare duşman al poporului libian, care a lovit în lumea întreagă, mai periculos şi mai distructiv decât bombele, a fost atacul prin agresiunile psihologice de imagine. Prin intermediul caselor de presstituţie (presă+prostituţie), războiul psihologic a fost câştigat din start. Poporul libian nu a avut nicio şansă în faţa opiniei publice internaţionale manipulate.
Despre Ceauşescu s-a spus cândva că avea toaleta cu accesorii de aur, iar în decembrie 1989 că otrăvise fântânile. Despre Sadham Hussein s-a zis că oamenii lui scoteau copiii kuwaitieni din incubatoare şi îi lăsau să moară. Despre Gaddafi s-a spus că a dat viagra soldaţilor şi că îi îndemna să violeze sau că îşi omora proprii supuşi (pe care, de altfel, i-a făcut anterior cei mai educaţi şi mai bogaţi oameni din Africa).
Jurnalişti, oameni politici, istorici şi alţii despre care nu a auzit nimeni, adesea pe cheltuială proprie şi riscând totul, au călătorit în această perioadă în zona conflictului ca să afle adevărul, ca să aibă ce spune celorlalţi şi ca să scrie istoria. Au trebuit să intre în Libia din Egipt sau din Tunisia, pe uscat, căci căile aeriene şi navale fuseseră blocate. Acolo au găsit o lume cu totul diferită de ceea ce portretizase mass-media. În pofida a ceea ce stiau, Tripoli nu era ocupat, poporul nu era în teroare, majoritatea covârşitoare îl susţinea pe Gaddafi, nu aveau loc violuri în masă, copiii mergeau liniştiţi la scoală…
Dimpotrivă, au văzut şi au filmat, de exemplu, demonstraţia de la 1 iulie din Piaţa Verde din Tripoli (a auzit cineva de această demonstraţie?), unde în jur de 1 milion de oameni, în niciun caz câteva mii, aşa cum s-a spus  – adică aproape toată populaţia oraşului Tripoli – au ieşit în stradă pentru a-şi arăta susţinerea faţă de Gaddafi şi opoziţia faţă de intervenţia străină, în scop umanitar şi în numele poporului libian. Asemenea demonstraţii au avut loc aproape săptămânal în toată ţara. Deşi ştiau că moartea avea să vină asupra multora dintre ei în zilele următoare. Un alt lucru pe care mass-media nu l-a spus este, de exemplu, uciderea în masă a negrilor de către rebeli, deghizată de occidentali în omorârea unor mercenari. Un alt exemplu de presă alternativă (reală) este reprezentat de imagini ale victimelor bombardamentelor. Peste tot în lume asemenea materiale au fost cenzurate, pentru a nu se afla ce s-a întâmplat de fapt. Gaddafi o fi păcătuit, inclusiv prin faptul că a încercat să-şi apere ţara. În ziua de astăzi, cine ţine cu tara lui şi încearcă să o apere nu se cuvine să fie etichetat decât prost, extremist, terorist, criminal de război. În alte asemenea precedente, istoria ne-a demonstrat că, cel mai adesea, de ambele parţi ale baricadelor s-au aflat oameni care au crezut sincer în măreţia şi gloria neamului, pentru care şi-au pus ofrandă pe altarul patriei vieţile lor.
 
Să reluăm: situaţia a fost de la început o nebuloasă; de ce ar avea loc o revoluţie într-o ţară a cărei conducere putem considera că avea o grijă exemplară pentru propriul popor? Cu un produs intern brut (PIB) de 14 884$ pe cap de locuitor şi cu cea mai mare speranţă de viaţă (74 de ani) de pe continentul african, oare ce îi nemulţumea aşa de tare pe rebeli? Ştirile „pentru mulţime” l-au prezentat pe Gaddafi ca fiind un tiran nemilos şi un dictator însetat de bani, de putere şi de sânge (aici a pus şi el paie pe foc, cu declaraţiile de la începutul războiului, cum că va trece prin foc şi pară pe opozanţi şi pe străinii care se vor încumeta să îl ameninţe în vreun fel). Apoi au început să apară ştiri şi pentru cei care îşi fac timp să citească printre rânduri; vă mai amintiţi primele „realizări” ale rebelilor, după ce au „eliberat” primul oraş: au format un guvern democratic provizoriu, au fiinţat un cap de pod aerian, prin care Crucea Roşie (sau Semiluna Roşie) să aducă alimente şi medicamente celor oprimaţi şi oropsiţi? NU. Au înfiinţat o bancă. Şi au dat liber la consumul de alcool, interzis cu desăvârşire de dictatorul Gaddafi. Şi războiul a continuat. La un moment dat, ştire: un F-16 american a căzut din cer pe teritoriul Libiei; era în misiune, fireşte. Nu a fost atacat, nu a luat foc, a cazut de vechi ce era. Daca tot plăteşte NATO facturile, ce a zis pragmatismul american? Aşa cum în războiul din Coreea au scăpat de muniţiile şi tehnica rămasă din al doilea război mondial (Vietnamul a fost poligonul pentru testarea armelor de generaţie următoare), la fel au scăpat şi de munţii de muniţii în prag de expirare şi de tehnică militară învechită, şi în Irak şi în Afghanistan şi în Libia. Este singurul mod de a subzista a unei ţări care în afară de armament şi filme proaste nu mai produce mare lucru. A, ba da, datorii… nu cine ştie ce… doar de asta îşi spun The Greatest Nation (Cea mai mare naţiune), doar le are pe cele mai mari din lume – 17 000$ de miliarde (în mare parte la chinezi ). Ar fi un război de cascadorii râsului, cu rebeli care au bocanci a la Legione Etrangere (Legiunea Străină), cu rafinării şi porturi care funcţionează la capacitate maximă în timp ce şcolile, spitalele şi moscheile sunt facute una cu pământul, cu avioane F-16 care cad din cer de obosite ce sunt, dar şi cu B2-uri de peste 2 miliarde de dolari bucata, care decolează de peste Atlantic, pentru a bombarda oaze şi caravane de nefericiţi.

Am fost uimit să pot să văd pentru prima dată un om care manufacturează un dispozitiv exploziv improvizat. Am citit şi am tot citit despre exploziile şi victimele unor asemenea dispozitive, am văzut multe producţii cinematografice de la Holly-woo-doo în care erau arătate acest gen de dispozitive. Dar acum, presstituţia duplicitară a avut prostia să-şi dovedească încă o dată dublul standard ce-l practică publicând o fotografie cu un mujahedin prin formaţie, care pregătea unul sau mai multe astfel de „bombe” ce sunt aşezate pe marginea drumurilor, iar acest „luptător” era prezentat drept un patriot care acţionează împotriva regimului opresiv din Libia!

Păi să şedem oleacă să ne lămurim. Majoritatea militarilor din forţele coaliţiei aşa zis anti-teroriste care au fost schilodiţi sau cad victime în teatrele de operaţiuni din Irak şi Afganistan, sunt răniţi de către acest gen de dispozitive. Cei mai mulţi militari americani, englezi, italieni, francezi şi chiar români au fost ucişi cu acest gen de explozibili, cu bombe produse de nişte oameni foarte răi, care sunt fundamentalişti religioşi, terorişti care deturnează avioane şi dărâmă clădiri cu birouri. Dar dacă aceiaşi terorişti fără scrupule fac ceea ce ştiu ei cel mai bine, împotriva „tiranului” Gaddafi, devin brusc patrioţi şi eroi. În continuare, oferim câteva fotografii cu rezultatele „muncii” acestor băieţi răi / băieţi buni (după cum sună telefonul roşu la agenţiile mass-media).

O deflagraţie pe marginea unui drum în Afganistan, produsă la trecerea unui autovehicul de luptă aparţinând forţelor germane. Doi militari foarte grav răniţi.

 
 
Un militar american este transportat de către camarazii lui către un elicopter medical (Medevac) după ce a fost surprins de explozia unui dispozitiv improvizat. Acest militar şi-a pierdut ambele picioare şi se chinuie să rămână în viaţă.
 

„Our Boys” se întorc acasă, unde nu se mai întorc…

Tineri militari întorşi acasă în sicrie sudate de zinc, întrucât de cele mai multe ori nu mai rămâne decât nişte praf şi pulbere în urma acestor explozii, iar familiile nu mai au ce să vadă sau ce să recunoască.

În continuare, radiografia războiului din Libia.

Trupe de comando aparţinând diverselor state şi diverselor arme se infiltrează în Libia şi încep să antreneze şi să coalizeze triburile ce sunt potrivnice regimului. Sunt aduse şi cantităţi mari de muniţii şi armament, condiţie fără de care nu se poate face o rebeliune armată. Se începe ofensiva sub conducerea unui fost acolit al regimului de la Tripoli, ce ulterior va fi executat chiar de către rebeli sub acuzaţia de trădare (dublă trădare). Este ocupat primul oraş, apar primele victime din rândul populaţiei civile, media occidentală aservită se sesizează cu isterie – exact aşa cum scrie în fişa postului – ba despre drepturile omului, ba despre regimul dictatorial, genocid şi, nici una nici două, îi sugerează NATO să pună mână de la mână şi să rezolve aşa cum ştie cel mai bine! ONU semnează pe genunchi, într-o pauză de cafea, rezoluţia şi armata particulară NATO care, aşa dintr-o întâmplare, tocmai era masată în sudul meditaranei se grăbeşte să o pună în operă. Aceste ordine sunt de excludere aeriană, cu alte cuvinte din Libia nimic nu mai decolează, ceea ce decolează va cădea, ceea ce trece pe deasupra va cădea. Plini de o colegială compasiune vis-a-vis de omologii lor libieni, piloţii coaliţiei i-au absolvit pe aceştia de corvoada decolărilor şi au făcut zob flotila de război libiană în hangare. Pierderea nu e mare, vreo sută de Mig-uri bătrâne şi obosite.

O primă încălcare a rezoluţiei au fost atacurile aeriene la sol împotriva armatei libiene. Dar apoi au considerat că acolo unde a intrat mia mai intră şi suta, de ce să nu continuie şi cu infrastructura? A venit marea surpriză, în faţa minusculei armate formată din triburi, mercenari, beretele verzi, trupe SAS, legiunea străină şi alţii, clădirile se ruinau, armata libiană loialistă era îngenunchiată şi lovită de moarte din senin; drumuri, poduri, în general aproape totul era transformat în moloz. Probabil aşa cum au fost obişnuiţi în Irak, gura lui Haliburton şi gura lui Bechtel trebuie să mănânce o pâine la sfârşitul războiului. Ca informaţie seacă, numai forţele aeriene norvegiene au executat peste 300 de misiuni; Norvegia – ţara aceea cu câteva milioane de locuitori, unde dacă te duci pe o insulă rişti să mori împuşcat de un nebun francmason. Ce înseamnă 300 de misiuni? În limbajul frust şi cazon al militarilor, se obişnuiesc cuvintele: ţintă, raid, ordin, misiune. Probabil că cineva care are o viziune romantică asupra piloţilor militari, îşi imaginează că aceştia sunt nişte post-adolescenţi imberbi, plini de şarm, care sucesc privirile tinerelor domnişoare la cafenelele de pe marile bulevarde. Iar în timpul „misiunilor”, piloţii fac chilabale cu starlete nude, navete de whisky scoţian şi havane cubaneze în timp ce joacă partide de poker pe dezbrăcatelea. Dar, de fapt, în timpul acestor misiuni s-au petrecut trei lucruri: moarte, moarte, şi iar moarte. Teribil pentru cei de jos, moartea a venit zi şi noapte de deasupra, din senin. Iar Norvegia este una dintre ţările cu cel mai mic aport. Câte misiuni au avut SUA sau Marea Britanie? Franţa plus Italia? Probabil mii. Ei bine, în acest moment Libia este în epoca de piatră la nivel de infrastructură. A fost bombardată zi şi noapte cu o ferocitate ce i-a uimit şi pe cei mai versaţi observatori.

Dar Libia a fost bombardată totuşi cu discernământ. Este lesne de ghicit ce anume au ratat constant la bombardamente. Câmpurile petroliere, conductele de ţiţei, rafinăriile şi porturile au rămas neatinse. Sunt foarte bine păzite şi lucrează non stop la capacitate optimă. Statele „eliberatoare” drenează cu frenezie, la presiune maximă.

În continuare, o serie de 6 fotografii cu rezultatul vizitelor aviaţiei coaliţiei NATO în Libia:

 
 

 

 

 

 

Şi chiar dacă ar fi un război de cascadorii râsului, nu e nimic vesel în oraşele făcute una cu pământul, cu mii de civili morţi, schilodiţi sau, în cel mai bun caz, ruinaţi. Cu facturi decontate de ţările membre NATO, adică şi contribuabilul român plăteşte bombele expirate ale Unchiului Sam sau solda legionarilor lui Napoleon-cu-şerveţele-în-pantofi.

Suntem o generaţie care pur şi simplu nu vrea să ţină minte. Chiar mai deunăzi am citit că televiziunile nu au o memorie mai mare de trei zile, şi aşa vor să ne formeze şi pe noi toţi. Parcă mai ieri o bestie de dictator cu mustăţi îşi chinuia poporul şi ameninţa cu Garda Republicană. Noroc cu vajnica coaliţie care a intervenit prompt, a tras cu uraniu sărăcit în stânga şi în dreapta (se zice că dacă o femeie irakiană naşte, nu e intrebată dacă e băiat sau fată, ci dacă e normal copilul) şi a instaurat democraţia. Adică le-a luat ţiţeiul şi le-a dat în schimb alcool, liber la gheială şi concerte rock. Nu mai aduc aminte de plata despăgubirilor, doar vorbim de o ţară care a pierdut războiul, nu? Sau, ca să folosesc trei cuvinte, Irakul e terminat. E uluitor cum scenariul s-a repetat în Libia, tras aproape la indigo, doar că sosia lui Saddam a avut parte şi de un surogat de judecată. Gaddafi şi familia lui, fugăriţi şi hăituiţi dintr-un oraş într-altul, au ajuns la un moment dat în Niger, la o celebră ghicitoare de prin părţile locului, care se pare că de zeci de ani îi ghida paşii cârmaciului. Este un mister cum a putut să traverseze Sahara până în Niger, fără să fie localizat, cu o coloană de 40 de vehicule blindate, pline cu trupe loiale, valută forte si aur, ca apoi să se întoarcă în nord, să facă un tur al oraşelor principale şi să îşi dea obştescul sfârşit în timp ce încerca să scape din oraşul Sirt. În fine, despre morţi numai de bine, chiar şi dacă e vorba de o sosie.

Acum, că am atins un punct sensibil, voi îndrăzni să-l dezvolt. Se remarcă un pattern, un model, în care dictatorii sau în general „băieţii răi” o sfârşesc.
Ceauşescu Nicolae are parte de un simulacru de proces, în care sentinţa era dată dinainte şi moare împănat cu gloanţe de 7,62mm. Nu mai apucă şi nu i se mai permite să spună de-a fir a păr tot ce ştia despre conturile din Elveţia, despre eşalonul secund care tocmai luase frâiele, despre generalii de securitate din fruntea firmelor securităţii care imediat după revoluţie cumpărau şi câte un hotel pe zi (vezi Lido şi Intercontinental). Judecătorul procesului o mai duce un an, după care îşi zboară creierii cu pistolul din dotare. „Arhitectul” procesului este numit ambasador într-o ţară caldă, iar acum este dat în vileag ca securist, conform cu arhivele CNSAS.

Slobodan Miloşevici se străduieşte pe cât poate şi pe cât ştie să nu permită crearea unei entităţi statale musulmane în inima Europei şi în inima Serbiei. SUA se străduie mai mult şi, cu ajutorul unei flote aeronavale, este mai convingătoare: o mare ţară este distrusă şi fărâmiţată, se naşte Kosovo, o aberaţie ce nu este nici acum recunoscută ca ţară decât de SUA şi de lacheii ei ce fac sluj pentru un cubuleţ de zahăr. Miloşevici este trădat de conaţionalii săi, este târât la Haga, unde mai nou se împarte dreptatea şi justiţia, moare în temniţă înainte să spună toate dedesubturile acestei afaceri murdare. Trupul este adus la Belgrad unde este primit de către clasa politică actuală ipocrită şi de către populaţie ca un erou naţional.

Saddham Hussein este omul americanilor încă de la preluarea puterii în Irak, primeşte sprijin logistic „fără număr” de la Unchiul Sam pe perioada mai multor decade de beligeranţă cu vecinul Iran (care primea sprijin de la „prietenul tuturor popoarelor” din nord). La un moment dat (1990) gândeşte mai profund şi ajunge la concluzia că statul Kuweit de fapt nu există, fiindcă a fost creat după ce nişte englezi deştepţi prin anul 1956 au tras pe o hartă cu ajutorul unui stilou o linie în partea sudică a Irakului şi au decretat că acolo este ţara şeicior kuweitieni. Ocupă în câteva zile ceea ce aparţine de fapt Irakului, iar SUA şi Marea Britanie simt că încep să se deshidrateze dacă nu mai curge nimic ud prin conductele ce le aveau în Kuweit, se sesizează rapid şi eliberează emirii înapoi pe yachturile lor de lux din Monaco. Apoi când Saddham decide să nu-şi mai ofere serviciile şi produsele contra dolarilor, Bush crede ca această atitudine inacceptabilă a depăşit orice măsură şi începe să caute prin facturi şi chitanţe. Astfel găseşte că i-a mai vândut lui Hussein şi niscaiva armament bacteriologic/chimic atunci când erau în antantă şi prietenii. Declară sus şi tare că teroristul arab Saddham vrea să omoare pe toată lumea şi se necesită ca pe dată să se deplaseze toţi militarii, ai lui şi ai vecinilor şi ai vecinilor vecinilor de pe toată planeta, să bombardeze, să distrugă, să omoare, să mutileze, să fure, să jefuiască şi să găsescă armamentul chimic pe care îl are dictatorul. Le-au făcut pe toate, mai puţin ultimul punct, nu era niciun gram de arme chimice pe nicăieri. Ei şi, dacă tot au mers până în Mesopotamia, atunci măcar să-l ridice în ştreang pe tizul viitorului preşedinte american, aşa ca să fie învăţătură de minte, data viitoare să nu mai distrugă armele chimice.
După un simulacru de proces de toată jena, în care nu s-au pus întrebări esenţiale, sentinţa este dictată prin sms de la cartierul general aka White House. I-au făcut capătul lui Saddham înainte să apuce să spună ceea ce nu voia Bush ca să se spună.

Osama bin Laden. Ca să nu ne lungim inutil, pe scurt – agent CIA, a făcut toată treaba de „false flag” pe unde a fost nevoie. Atunci când administraţia Obama era cu ratingul sub zero din pricina crizei economice, au decis că este cazul să mai dea nişte chewing-gum pentru ochii americanului de rând, aşa că după zece de ani de mimat că l-au căutat şi-au dat seama că l-au găsit. Chiar dacă l-au prins neînarmat, nu s-au dezminţit şi i-au servit „două în piept şi una în frunte” ceea ce în jargonul trupelor speciale înseamnă că a fost executat, acest gen de împuşcături se realizează numai atunci când se urmăreşte lichidarea sigură a ţintei. Întrebări de genul: de ce nu l-au imobilizat dacă era neînarmat, iar apoi să-l aducă să-l judece la Guantanamo sau la Hollywood sau în Las Vegas sau… unde este spectacolul în vogă – nu-şi mai au rostul, întrucât întrezărim un anumit model de a definitiva acest gen de probleme. Concluzie: s-au străduit ani de zile să-l arunce în aer, iar apoi l-au aruncat în apă… Iar în final, s-au ocupat de ştergerea tuturor urmelor: cei care au luat parte la asasinat sunt ulterior invitaţi la o petrecere cu barbeque unde amfitrionul este Chinook – cel puţin 20 de soldaţi din unitatea de elită Navy SEAL care l-a ucis pe Osama bin Laden au murit în Afghanistan, după ce elicopterul în care se aflau a fost doborât cu o rachetă de către talibani.

Colonelul Moamar Gaddafi. Şefii de Stat irakian şi libian au fost dictatori. Dar nu e de preferat o dictatură în locul unei democraţii neputincioase şi limbute, dacă aceasta asigură ordinea, echilibrul şi prosperitatea, mai ales într-o regiune a lumii unde se confruntă diferite etnii şi triburi şi unde forţele centrifuge sunt ameninţătoare? Ceea ce nu îi putea fi iertat lui Gaddafi şi nici lui Saddam Hussein deunăzi, este faptul de a fi putut să-şi transforme în câteva decenii ţara într-un stat modern, bogat, independent, mândru. Era greu de suportat că, în realitate, colonelul a reuşit să pună în aplicare o finanţare independentă şi originală în Africa. Graţie fondurilor obţinute din vânzările de petrol, acesta a creat o Bancă centrală africană, o Bancă pentru dezvoltare – reuşite care displăceau în totalitate bancherilor new-yorkezi. Acum în Libia „democratizată”, nemaiexistând o mână forte care să ţină unite triburile, familiile, etniile diverse, aceştia se vor deda la ceea ce cunosc ei bine şi ceea ce recunoaştem că au întrucâtva în zestrea genetică, şi vorbim despre duhul blândeţii şi întoarcerea celuilalt obraz. Ranchiuni istorice, poliţe neplătite, revanşe sângeroase vor găsi momentul pentru a se transforma în practica zilei, pentru că acum au cu ce şi au şi „libertăţi”. Toate depozitele de muniţii şi armament au fost lăsate în regim de autoservire unde casele de marcat au fost desfiinţate. S-au furat atât de multe arme şi muniţii, încât ceea ce au tot obosit să care, au abandonat pe drumuri. Au material de folosit pentru mai multe generaţii (dacă vor mai fi generaţii)…

În fotografia de mai sus vedem un drum în actuala Libie care este presărat cu muniţii abandonate întrucât nu au putut să mai transporte atât de mult cât au furat.

Populaţia civilă adună „suveniruri” pentru că nu se ştie când ai nevoie în gospodărie de ceva lansatoare de rachete. Iar mai jos este un domn civil care vrea să se simtă pregătit pentru absolut toate surprizele ce i le poate rezerva viitorul.

 

Cine îi va mai ţine vreodată în frâu pe aceştia? Nici nu se doreşte aceasta, scopul este să se omoare până la unul, după cum vom demonstra până la final. Dar, să revenim la Colonel. Gaddafi, prins după ce un convoi este bombardat, este apoi batjocorit şi executat de la mică distanţă cu un 9mm în cap. Unul dintre fii lui este zdrobit de dărâmături după un raid… NATO, evident! Un alt fiu al acestuia este mutilat după un alt raid al aceleiaşi coaliţii. Fapt deosebit de important: nu se permite autopsierea cadavrelor, autopsie care împreună cu un banal test ADN ce costă sub 100 de euro ar fi revelat răspunsul la multe întrebări ulterioare. Sunt şi opinii care consideră că cel prins şi executat nu era colonelul, ci o sosie de-a lui, analizele datelor, felul în care se comporta era al unui om drogat. A fost găsit ascuns singur într-o canalizare, cu toate că se ştia că Gaddafi avea o obsesie cu securitatea personală. În acest scop antrenase până la fanatism brigăzi de femei virgine (fecioare, neatinse de parte bărbătească) care îl păzeau zi şi noapte.

 

Şi realitatea acestor brigăzi de haremuri nu este ficţiune. Poate Gaddafi a reuşit să scape şi se va distra copios la citirea acestui articol. Dar pe noi ne interesază cântecul de final al acestor rebeliuni armate, în care deznodământul este tras la copiatorul „xerox” şi anume „dictatorul” este prins în viaţă, dar înainte de a putea să deschidă gura şi să dea în vileag adevărurile esenţiale, este executat.

La final, întrebarea cea mai importantă este: cui folosesc toate aceste răzmeriţe din lumea arabă? Pe lângă avantajele explicite de a sta pe chez-long lângă ştuţul cu ţiţei de unde te serveşti gratis (sau nu chiar gratis – ai dat nişte bombe vechi), se mai bucură cineva şi îşi freacă mâinile cu satisfacţie atunci când Libia cade în epoca de piatră, Egiptul o duce din răscoală în răscoală, Tunisia şi Algeria sunt cutremurate de mişcări populare, Siria este pe punctul de a începe un război civil, Irakul este terminat definitiv, Iranului îi sar în aer bazele militare şi instalaţiile nucleare? Aşa-zisa „Primăvară Arabă” cum este denumită această perioadă temporală de către mass-media occidentală, este o mare gură de oxigen pentru adepţii şi arhitecţii sionismului. Când tuturor de jur împrejur le va merge rău sau foarte rău, când statele vecine vor fi îngenunchiate rând pe rând, cei care consideră ca fiind o idee bună fondarea statului Israel, o insulă de mozaism într-un ocean de islamism, nu pot decât să jubileze. Cu siguranţă aceasta reprezintă justiţia sioniştilor, şi nu a arabilor. Metodele folosite de axul americano-sionist care se proclamă Ax al Binelui, sunt în întregime detestabile şi denotă o regresie morală considerabilă. Israelul poate să se bucure de distrugerea sistematică a puterilor care îl înconjoară. Expediţiile americane în Afganistan, în Irak şi în Libia, cuplate cu aşa-zisele „revoluţii arabe” din Egipt, Tunisia şi chiar şi cea din Siria sunt, de fapt, plocon pentru Israel, deoarece ţările pe care acesta le percepea ca pe o ameninţare, sunt acum aruncate în haos pentru mult timp. Căci, pentru vecinii Israelului, simplul fapt de a exista, de a dori să dispună de o armată, de o diplomaţie, de graniţe garantate, de un guvern puternic şi omogen, nu este cu putinţă: entitatea sionistă nu suportă acestea. Nu trebuie decât să aruncăm o privire la cum sunt trataţi palestinienii de mai bine de şaizeci de ani, pentru a înţelege cu cine avem de a face. În sfârşit, lichidarea numărului unu libian, cum s-a petrecut mai ieri şi cu cel irakian, face în mod obiectiv jocul celor mai radicali islamişti. Aceasta este o dovadă că America, la fel cum a procedat în Kosovo, instalând în inima Europei un Stat islamic şi mafiot, nu acţionează decât pentru a diviza şi pentru a distruge şi că este, în mod paradoxal, parte dintr-o strategie diabolică, principalul vector al islamizării, totul fiind subordonat Israelului, până la fund.

Citiţi şi:

Cazul Dominique Strauss-Kahn

Războiul din Libia face parte din scenariul instaurării Noii Ordini Mondiale

yogaesoteric
28 martie 2012