Ce ştim şi ce nu ştim despre otomani

 

Chiar şi astăzi, nu puţini oameni fac confuzie între turci per ansamblu, şi otomani. Cele două categorii, deşi se aseamănă mult, nu sunt deloc identice. În plus, otomanii au şi în prezent multe necunoscute. Imperiul lor s-a numărat printre cele mai mari din întreaga istorie a omenirii. A durat peste 600 de ani şi, la apogeul său, a inclus teritoriile de azi ale Turciei, Bulgariei, Egiptului, Greciei, Serbiei, Albaniei, Ungariei, Macedoniei, Israelului, Siriei, părţi mari din Arabia, sudul Ucrainei, Armenia, Caucazul, nordul Africii. În unele ţări, aducerea sa aminte este şi azi una dureroasă, în altele este motiv de mândrie şi nostalgii. Deci, un subiect interesant, presărat cu multe controverse şi mistere.

Teritoriul imperiului otoman la apogeu

Fondatorul era un turc pe nume Osman

Osman, o căpetenie militară turcă din dinastia selgiuizilor, este fondatorul imperiului care-i poartă numele. Căci, în multe documente medievale occidentale, numele său a fost transcris drept Ottman sau Othman, de unde ulterior a provenit şi numele otoman, dat imperiului său.

Selgiucizii au fost o dinastie turcă venită în Anatolia dinspre stepele Asiei Centrale, undeva în secolul 11 d.H. Aceştia, sub conducere lui Osman, au ocupat o mică parte a acelei provincii, bizantine pe atunci, unde s-au stabilit definitiv. Odată cu încoronarea succesorului lui Osman, moment punctat de predarea sabiei şi a centurii fondatorului, lumea avea să cunoască un imperiu care urma să o marcheze definitiv. Momentul cu pricina, echivalentul încoronării regilor occidentali, a fost reluat sub formă de tradiţie sfântă de cei 36 de sultani care i-au urmat acestuia, reamintindu-le că puterea şi statutul lor venea de la acest războinic legendar, iar ei erau conducători militari prin definiţie. Fapt pentru care, în următorii 300 de ani, sultanii otomani erau văzuţi adesea pe câmpurile de bătălie. Sabia decorată şi împodobită cu odoare preţioase a lui Osman era echivalentul coroanei regale. Azi planează suspiciuni că exemplarul expus la Palatul Topkapi din Istanbul este una şi aceeaşi sabie cu cea deţinută de primul sultan.

Osman a fost un personaj istoric cât se poate de real, doar că din multe puncte de vedere a fost perceput asemenea regelui Arthur din Marea Britanie. În timpul vieţii sale, nu i s-a acordat atenţia cuvenită, cu atât mai mult cu cât nu există surse istorice contemporane cu el. Nu se ştie cum arăta, doar că domnia sa a dat naştere la ceea ce unii istorici numesc Evul Mediu Otoman.

Otomanii au fost cât pe ce să dispară din istorie

O singură dată un sultan otoman a fost ucis pe câmpul de bătălie şi tot o singură dată un sultan a fost capturat viu de către duşmani. Întâmplător sau nu, cei doi sultani în cauză erau tată şi fiu. În anul 1389, după sfârşitul sângeroasei bătălii de la Kossovopoljie, sultanul Murad I stătea victorios în cortul său după o luptă deosebit de grea şi sângeroasă cu forţele sârbeşti. Când, la un moment dat, în cortul său este adus captiv prinţul sârb Miloş Obilic, care, sub pretextul că se predă şi vine să se închine sultanului, a scos iute un pumnal de sub mantie şi, înainte ca gărzile sultanului să aibă timp să reacţioneze, viteazul sârb l-a ucis pe Murad Întâiul înjunghiindu-l în gât şi abdomen.

Fiul şi urmaşul direct la tron al lui Murad a fost nimeni altul decât Baiazid I sau Baiazid Yldirm (Fulgerul), care s-a dovedit imediat un comandant de oşti remarcabil, poreclit astfel datorită vitezei şi eficienţei cu care îşi organiza trupele cu care lovea ca un fulger. Printre victoriile sale marcante se numără şi anihilarea totală a ultimei încercări serioase de cruciadă trimisă din Europa contra noii puteri a Islamului care se arătau a fi turcii otomani. Este vorba, evident, de celebra bătălie de la Nicopole. Doar că, în anul 1402, Baiazid Fulgerul s-a văzut în faţa unui adversar mai puternic şi mai crud chiar decât el. Era vorba de cumplitul Timur cel Şchiop, hanul uzbecilor, care cucerise un imperiu uriaş, ce se întindea din Turcia şi India zilelor noastre înspre Rusia şi Arabia Saudită. Cei doi s-au înfruntat în cele din urmă în bătălia de la Ankara, unde mai mult de 150.000 de oameni, cai şi elefanţi de război s-au încleştat de moarte. Baiazid a pierdut lupta, iar el şi soţiile sale au fost capturaţi de hanul uzbec, care pe el l-a închis într-o cuşcă aurită, iar pe soţiile lui Baiazid le-a adăugat colecţiei sale din harem. Moartea lui Baiazid în captivitate a dus la o lungă perioadă de lupte interne pentru putere între otomani, evenimente care au dat înapoi imperiul acestora cu peste 100 de ani.

Otomanii nu erau chiar turci

Foarte mulţi dintre „turcii” menţionaţi în cronicile europene nu erau turci. Mulţumită ignoranţei europene care a durat secole întregi, europenii nu ştiau ce erau turcii şi nici ce însemna să fii otoman. Imediat după apariţia literaturii renascentiste, sultanului i se zicea adesea „marele turc”, un titlu care la curtea otomanilor nu însemna absolut nimic. Însă rămâne adevărat faptul că, în întreaga sa existenţă, Imperiul Otoman a precedat naţionalismul turc. Forţele militare care au asaltat şi ocupat Constantinopolul nu erau compuse decât într-o mică proporţie de turci puri, de fapt, mulţi dintre războinicii asediatori nu erau nici măcar musulmani. Asta, ca să ne dăm seama că mulţi dintre aşa-zişii otomani ai acelor timpuri nu erau etnici turci.

Mai mult de 30 dintre sultanii care s-au succedat la Înalta Poartă erau fii ai femeilor din haremuri. Iar cele mai multe dintre aceste femei nu erau deloc turcoaice, o serie dintre ele nefiind nici măcar născute musulmane. Erau în mare parte femei europene, căci ele erau cel mai mult apreciate pentru frumuseţea lor şi proveneau din Ţările Române, Balcani, Grecia, Polonia, Ucraina, Caucaz. Fapt pentru care ultimii sultani ai „Turciei” aveau o genetică mult mai apropiată de cea a grecilor sau balcanicilor, decât de a turcilor puri.

În mod similar erau şi legendarii ieniceri, corp militar de elită din armiile otomane. Chiar şi arhitectul Mimar Sinan era creştin la origine, al fel ca toţi ienicerii. Cea mai bună analogie pentru a-i descrie pe turci drept otomani este ca şi cum s-ar zice astăzi că oricine şi orice din Marea Britanie este englez sau englezesc.

Napoleon, cel mai temut duşman al otomanilor

În ziua de 20 mai 1799, napoleon Bonaparte a început asediul cetăţii Accra, în care a tras câteva obuze. Corsicanul s-a bazat pe generalii săi competenţi şi, deşi trupele sale erau relativ mici, generalul Jean Baptiste Kleber, prin experienţa şi geniul său militar, era capabil să încline sorţii în favoarea lui Napoleon. Trupele lui Kleber numărau doar 2000 de oameni, la care s-au adăugat ulterior alţi 2000 dintre soldaţii lui Napoleon, când s-au întâlnit cu armata otomană cantonată chiar la Muntele Tabor din Palestina. Abdullah Paşa, guvernatorul otoman al Damascului, era în fruntea unei armate de peste 30.000 de oameni, iar francezii erau astfel depăşiţi numeric în raport de 9 contra 1. Doar că, uneori, numărul oamenilor de pe câmpul de luptă nu contează la fel de mult precum alţi factori. Iar bătălia de pe Tabor a fost probabil cea mai mare umilinţă suportată de otomani pe vreun câmp de luptă. Armata otomană de atunci era compusă din unităţi de spahii, mameluci, ieniceri şi alte grupuri de războinici duri şi curajoşi, dar înapoiaţi şi depăşiţi din punct de vedere al armamentului, tehnicii şi tacticii militare a vremurilor. Din zori până la apusul soarelui, Kleber şi soldaţii săi s-au poziţionat pe crestele goale ale muntelui, rezistând cu brio tuturor şarjelor de atac ale cavaleriei otomane. De acolo au executat foc liber asupra valurilor de atacatori, provocând pierderile masive ale paşei, doar că acesta dispunea de oameni la discreţie, pe care nu se jena să-i trimită la o moarte sigură spre poziţiile francezilor. După mai mult de zece ore de lupte sub soarele necruţător al Palestinei, soldaţii lui Kleber erau însetaţi, obosiţi, fără muniţii. Acela a fost momentul în care Bonaparte a intrat în luptă alături de cei 2000 de oameni ai săi, care nu compensau numeric soldaţii otomani, dar care au fost îndeajuns de mulţi pentru a distrage atenţia acestora, prin trimiterea câtorva sute dintre ei pentru a ataca şi jefui de provizii poziţiile otomane. Abdullah Paşa a intrat în panică şi a crezut că micul corp punitiv al lui Napoleon era avangarda unei armate mari. A ordonat o retragere generală, moment în care cele două corpuri militare franceze au atacat simultan, provocând debandadă în rândurile întregii armate otomane, care s-a retras în mare dezordine.

Pierderile totale ale armatei otomane au fost de peste 6000 de soldaţi ucişi şi alţi 3000 capturaţi, pe când francezii au pierdut doar doi oameni. Pe scurt, o armată de 4000 de oameni a înfruntat una de peste 30.000 şi a câştigat lupta, cu preţul vieţii a doar doi oameni. A fost o înfrângere umilitoare pentru sultanul Selim al III-lea şi un triumf spectaculos pentru Napoleon Bonaparte.

Soliman Magnificul era chiar mai magnific decât se crede că a fost

Pentru istoriografia occidentală, a rămas cunoscut sub numele de Soliman Magnificul, pe când în Turcia şi ţările limitrofe acesteia este denumit şi astăzi Soliman Legiuitorul. Evident, o astfel de personalitate istorică a adunat, încă din timpul vieţii sale, o mulţime de alte titluri şi epitete.

„Sultan al otomanilor”, „reprezentantul lui Allah pe Pământ”, „Domn al domnilor”, „Rege al credincioşilor şi necredincioşilor”, „Stăpân al gâturilor bărbaţilor”, „Împărat al Estului şi al Vestului”, „Cezar majestuos”, „Prinţ şi om al celei mai fericite constelaţii”, „Sigiliu al victoriilor”, „Refugiu al tuturor oamenilor din întreaga lume”, „Umbră a celui Atotputernic care se pogoară asupra Pământului” – ei bine, cu astfel de formulări pompoase era gratulat cel sub conducerea căruia Imperiul Otoman ajunsese la apogeul său. Doar două dintre campaniile sale militare au fost pierdute. Iar Soliman, atunci când nu era în şa pornind să cucerească noi teritorii, se desfăta printre femei în palatul său opulent şi luxos, situat pe atunci în cel mai mare şi mai bogat oraş al Europei.

Otomanii şi-au întrecut toţi marii oponenţi, numai că…

De la mijlocul perioadei sale istorice, imperiul lui Osman a început să dea semne de declin, care au culminat în cele din urmă în colaps total. Imperiul Otoman a avut de înfruntat periodic trei alte mari puteri concurente, care l-au erodat încontinuu. Înspre est, otomanii s-au lovit de Persia dinastiei safavide, în nord de ţarii Rusiei, iar în vest de habsburgi. Safavizii au fost la început nişte invadatori proveniţi din Afganistan, dar care au cucerit Persoa în anul 1736 şi s-au instalat cu succes la conducerea ei. În mod similar, ţarii ruşi au început să-şi extindă puterea şi influenţa cucerind teritorii uriaşe în Crimeea, nordul Mării Negre şi Caucaz. Iar otomanii pierdeau poziţiile, forţaţi să ducă războaie dese cu o putere redutabilă, care creştea mereu. Iar Războiul Crimeei, în care Franţa şi Imperiul Britanic s-au aliat cu otomanii pentru a sprijini şubreda Înaltă Poartă, în lupta cu noua putere regională a Rusiei, nu a fost altceva decât cântecul de lebădă al imperiului fondat de selgiucizi.

Nu în ultimul rând, habsburgii şi otomanii s-au luptat atât de des, încât Viena a fost asediată în două rânduri de ieniceri. De fapt, au fost atâtea bătălii între cele două imperii rivale, încât unele au trebuit grupate de istorici în războaie, cum a fost Lungul Război cu turcii (1593-1606). Spre surpriza multora, ultimul război în care cele două puteri s-au întâlnit a fost Primul Război Mondial, însă atunci cei doi foşti mari rivali erau aliaţi pentru prima şi ultima oară.

Imperiul Austro-Ungar condus de habsburgi a dispărut la finele războiului, pe când cel otoman a mai supravieţuit câţiva ani, mai precis până în 1922, când Mehmad al VI-lea, ultimul sultan al imperiului, a fost silit să plece în exil, în Malta, urmând să se stabilească şi să-şi trăiască ultimele zile pe Riviera italiană.

Citiţi şi:

Ușa din dos a civlizației greco-romane. Decadența din spatele strălucirii

Cei mai mari seducători ai lumii


 

yogaesoteric
11 mai 2019