Cele şapte păcate ale europenilor

Conducătorilor politici le place să fluture cu gesturi largi flamura conştiinţei comunitare. Dar fiecare ţară se face vinovată de o slăbiciune de caracter care contrazice discursurile şi dăunează UE. Săptămânalul german „Die Zeit” prezintă tipologia acţiunilor noastre greşite.

1. Lenea

Grecia – Grecii spun că Angela Merkel ar fi de vină. Răceala inimii germane ar face praf  Europa, afirmă ei. Aşa explică tabloidele greceşti criza şi aşa strigă demonstranţii şi politicienii populişti. Nu datoriile lor sunt problema pentru aceşti greci, ci faptul că alţii le fac observaţie, îi presează şi le dau lecţii. Cu această atitudine, ei se mint atât pe ei înşişi, cât şi Europa.

Tocmai această incredibilă clemenţă faţă de sine deranjează când este vorba despre Atena. Cine-i atacă pe vinovaţii pentru mizeria din prezent? Însăşi societatea greacă înglodată în datorii. Cei care au fost întotdeauna de părere că în Europa sunt destui bani pentru Hellas (o altă denumire a Greciei – Hellenic Republic) şi care acum se cramponează de privilegiile lor.

Lucrătorii de la Căile Ferate publice, care primeau salarii exorbitante în vremurile de salarizare haotică. Cei care încasau pensii de urmaş. Politicieni care angajau nepoţii şi nepoatele alegătorilor lor. Nepoţi şi nepoate care se angajau cu pile. Desigur, despre asta relatează şi mijloacele media din Atena. Lipseşte însă mânia catartică greacă faţă de aceşti greci.

Populistul atenian vorbeşte dur despre Merkel, dar blând despre responsabilii din propria ţară, pentru că îi place mai mult să atace un bau-bau îndepărtat decât să se judece singur. Această slăbiciune, această incapacitate de autocritică, este adevărata criză a Greciei.

2. Disimularea

Elveţia – Sunt sume mari. Sunt atât de mulţi bani încât ochii politicienilor europeni ar trebui să se mărească de lăcomie. Numai în Elveţia persoane private străine, dintre care majoritatea sunt cetăţeni UE, au depozite de 1560 de miliarde de euro, în Marea Britanie şi pe insulele din Canalul Mânecii sunt 1400 de miliarde de euro, în Luxemburg 440 de miliarde, în Liechtenstein 78 de miliarde.

Toate aceste state ajută la frauda fiscală. Ele absorb avere străină şi trăiesc din dobânzi. Şi ce face Europa? În loc să se indigneze în bloc, capitalele europene tratează acest scandal ca pe o veche tradiţie, ca pe o chestiune diplomatică. Mai multe ţări, printre care şi Germania, doresc să încheie acorduri bilaterale de dublă impozitare cu Elveţia şi Liechtenstein. Acestea prevăd ca, printr-o „taxă de compensare“, să fie returnate ţărilor de origine o parte din veniturile din taxe. Acest lucru subminează cerinţa Comisiei Europene de a avea un schimb de informaţii automat, pentru a lua urma evazioniştilor – cerinţă pe care şi Luxemburgul o respinge. Acelaşi Luxemburg care predică în rest cu atâta drag solidaritatea europeană.

3. Bigotismul

Germania – Poate să existe o Europă unită în care unul exportă şi acumulează câştiguri, în timp ce restul consumă şi face datorii? Germanii sunt mândri de puterea lor de export, care este o dovadă a productivităţii actualei economii. Dar dacă pe termen lung ţara va continua să vândă constant mai multe mărfuri în străinătate decât importă de acolo, atunci acest lucru va deveni neplăcut pentru toţi cei implicaţi.

Anul acesta, excedentul comercial german cu ţările din UE se ridică la 62 de miliarde de euro. Asta nu înseamnă nimic altceva decât că mărfurile produse în Germania nu sunt schimbate cu unele din străinătate, ci sunt furnizate pe credit. Sud-europenii se îndatorează deci la nemţi pentru a cumpăra mărfurile acestora. Cu alte cuvinte, bogăţia germanilor se bazează pe datoriile celorlalţi. Dar cine se plânge cel mai tare în legătură cu aceste datorii? Nimeni altcineva decât Germania.

La un moment dat, datornicii vor fi ameninţaţi de faliment, iar creditorii de deprecierea creanţelor lor. Germanii au strâns, în anii trecuţi, aproape 1000 de miliarde de euro din exporturi, însă o mare parte din aceşti bani ar dispărea dacă țările europene sudice nu vor mai putea să plătească. De aceea, cancelarul german spune acum că toţi trebuie să devină nemţi: trebuie să exporte şi ei mai mult decât importă. Trebuie, deci, să reducă salariile şi să limiteze consumul. Dar asta este mai uşor de spus decât de făcut. Pentru că, dacă toţi vor vrea doar să vândă marfă, nu va mai fi nimeni care s-o cumpere. Atunci economia se opreşte. Deci, dacă europenii nu vor să inunde restul lumii cu bunurile lor, ceea ce oricum nu li se va permite, trebuie să se ajungă la un echilibru în Uniunea Monetară. Italienii trebuie să facă reduceri, iar germanii ar trebui să cheltuiască mai mulţi bani.

4. Lăcomia

Spania – Nu trebuie să goleşti de peşte marea vecinului tău! – aşa ar trebui să sune una dintre cele zece porunci pentru Europa. Urmată de: Nu trebuie să-i atârni pe ţăranii tăi de oala cu subvenţii!

Peste un miliard de dolari din bani europeni au fost alocaţi, în perioada 2007-2013, pentru industria pescuitului din Spania, mult mai mult decât pentru oricare altă ţară UE. Pentru că apele Europei sunt suprapescuite, Spania îşi trimite flotele de pescuit ultramoderne pe coastele Senegalului şi Mauritaniei. Acestea nu mai lasă decât o mică captură pentru pescarii locali şi, în plus, depăşesc cotele de pescuit stabilite. Ar fi necesare măsuri judiciare împotriva companiilor respective, cât şi noi acorduri de pescuit între UE şi ţările africane.

Guvernul spaniol s-a opus amândurora până acum, la fel cum s-a opus şi reformelor cuprinzătoare ale subvenţiilor UE pentru agricultură. În jur de 50 de miliarde de euro curg anual din puşculiţa bruxelleză în agricultura europeană.

Majoritatea banilor se duc direct la fermierii din diferite ţări UE, care rămân astfel competitive într-o întrecere care se bazează pe preţuri de dumping. O cantitate considerabilă de produse ieftine de carne, lactate şi legume ajunge între timp pe pieţele africane. Este bine pentru săraci, spun exportatorii. Dar industria alimentară locală a unor ţări precum Ghana, Camerun sau Coasta de Fildeş se prăbuşeşte. Şi în cazul creşterii preţului la materiile prime agricole, aceste ţări nu-şi mai pot permite să importe lapte praf, resturi de carne de pasăre sau cereale din UE. Dacă se ajunge astfel la o criză alimentară sau la foamete, Europa este iar la post: UE este cel mai mare donator de bani din lume, cu titlul de ajutoare de urgenţă.

5. Egoismul

Irlanda – O putem într-adevăr explica asemeni ministrul irlandez al Culturii: „Noi suntem un popor fericit şi, în principiu, un popor sincer“, a declarat el recent. „Pentru investitorii străini acestea sunt puncte importante“. Sigur, impozitele mici pe care le plătesc firmele în Irlanda sunt, la o privire atentă, motivul pentru care insula din Oceanul Atlantic atrage corporaţiile internaţionale ca un magnet.

Taxa pentru companii este de doar 12,5%, mult mai mică decât în alte state europene. Mare parte a ţărilor UE cer firmelor impozite de 30%, aşa cum se întâmplă în Germania şi Franţa. Cum poate exista aşa ceva pe o piaţă internă, în care fiecare trebuie să aibă aceleaşi şanse de a intra în competiţie?

Cu mult înainte de criza datoriilor, Irlanda a ademenit multinaţionale puternice pe teritoriul ei: Facebook, Intel, Pfizer, Merk, SAP, IBM – toate se înghesuie pe insulă. Frumos, dar o logică foarte insulară: cu cât mai multe firme se strâng acolo, cu atât mai blândă rămâne intervenţia statului. Guvernul irlandez vrea acum, într-adevăr, să mărească două taxe, dar nu impozitul pentru corporaţii.
În definitiv, Irlanda trebuie să compenseze câteva dezavantaje naturale de concurenţă, de exemplu, pe acela că nu poţi ajunge cu trenul în ţară. Dar de când este asta o problemă pentru industria IT sau pentru branşa asigurărilor? În plus, să fii singurul cap de pod de limbă germană în zona euro înseamnă ceva. Deci, Irlanda, rămâi sinceră, solidară şi fericită!

6. Aroganţa

Franţa – Atunci când concernul nuclear francez Areva şi-a dezvăluit la mijlocul lui decembrie 2011 planurile de tăiere a mai multor mii de locuri de muncă, angajaţii nu aveau de ce să se teamă. „Nu vor exista consecinţe, aceasta este linia pe care o doreşte statul”, a anunţat ministrul de finanţe, François Baroin, după ce primele informaţii legate de intenţiile de reduceri s-au scurs în presă.
Baroin l-a convocat apoi pe şeful Areva, Luc Oursel. „Nu va exista o decizie care să trateze locurile de muncă precum o masă de manevră, indiferent de urmările pe care le va avea scăderea globală a creşterii economice”, s-a răstit el la acesta. Accentul a fost pus pe locurile de muncă franceze.

În Franţa nimeni nu se miră de asemenea afirmaţii. Ele ţin de raţiunea de stat, de când Jean-Baptiste Colbert, ministrul de finanţe al Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, a început să conducă economia prin măsuri dirijiste. Este irelevant faptul că 87% din acţiunile Areva sunt deţinute de stat.

Şi atunci când concernul privat de automobile PSA Peugeot Citroën a anunţat de curând desfiinţarea unor posturi, ministrul industriei Éric Besson a promis imediat că în Franţa toate joburile sunt menţinute. Şi şeful Renault, Carlos Ghosn, a trebuit să renunţe la delocalizarea unei mici părţi de producţie în Turcia.

Opreliştea statală îndreptată împotriva mutării producţiei în ţările emergente este însă astăzi una dintre cauzele importante ale dificultăţilor întâmpinate de constructorii francezi de automobile. Aşa se întâmplă atunci când statul se erijează în protector al economiei. Costurile de producţie cresc, bunurile devin prea scumpe. Pentru a contracara o scădere a exporturilor, guvernul întăreşte protecţionismul. Un cerc vicios. În cel mai bun caz, guvernul francez răsplăteşte în acest fel o muncă nerentabilă. În cel mai rău caz, Elysée (palatul prezidenţial) abuzează de puterea sa asupra concernelor, ca armă politică.

Politicienii francezi sunt europeni convinşi atunci când nu se descurcă singuri. Această atitudine a dus la fondarea EADS (European Aeronautic Defence and Space Company – formată în iulie, 2000 prin fuziunea Aérospatiale-Matra din Franța, Construccioness Aeronáuticas SA din Spania și Daimler Chrysler Aerospace AG din Germania), cel mai mare concern aviatic şi militar din Europa. De aceea sunt interesaţi şi de o alianţă a şantierelor navale, după modelul constructorului de avioane. Intrarea Siemens în acţionariatul concurentului francez Alstom a fost împiedicată de ministrul economiei de la acea vreme, Nicolas Sarkozy, devenit mai apoi preşedintele republicii.
Tot el a orchestrat, în 2004, preluarea concernului farmaceutic germano-francez Aventis de către francezii de la Sanofi, aducând astfel pe lume cel de-al treilea concern farmaceutic la nivel mondial. La solicitarea aceluiași Sarkozy, formularea o piaţă internă cu concurenţă liberă şi nefalsificată a fost tăiată din Tratatul de reformă al UE. Cât timp va mai accepta Uniunea Europeană atâta aroganţă?

7. Cupiditatea

Marea Britanie – Să nu fi auzit britanicii împuşcătura? Ei se poartă ca şi cum în ultimii ani lumea financiară nu s-ar fi prăbuşit şi cred în continuare că pot să compenseze pierderea industriei lor prin speculaţiile cu bani străini. În raționamentul lor, pierderea industriei trebuie să rămână un câştig. Ei continuă să creadă cu încăpăţânare că pieţele sunt infailibile în logica lor şi că politica şi societatea trebuie să se subordoneze acestei logici.

În această lume în care noţiunile de libertate ale lui John Stuart Mill şi Adam Smith au fost răstălmăcite, a fost posibil ca în City-ul londonez să apară un sistem financiar fără reglementare, în cadrul căruia au fost tranzacţionate toate complicatele derivate şi alte instrumente financiare, care au dus în mare măsură la marele crah bursier din 2008.

Acolo au fost extrase miliarde de euro din economiile şi fondurile de pensii ale clienţilor simpli ai băncilor, iar bancherii londonezi n-au păţit nimic. Criza datoriei suverane a izbucnit atunci când guvernele au trebuit să salveze băncile.
În ciuda acestui fapt, din Londra au venit numai respingeri ale propunerii de a implica băncile şi investitorii în suportarea riscurilor. Iar taxa pe tranzacţiile financiare propusă de guvernul german, prin care se pot împiedica speculaţiile pe termen scurt pe piaţa valutară, a fost respinsă teatral de George Osborne, ministrul de finanţe al Marii Britanii, ca glonţul de aur tras în inima City-ului. Cine înoată cu atâta obstinaţie contra curentului, ar trebui poate mai bine să se ducă să se scalde în altă parte.

Articol preluat de pe site-ul presseurop. 

Citiți și:

Concepte geniale de supravieţuire naţională în era globalizării

Oficialii europeni par decişi să nu ţină cont de voinţa locuitorilor Europei

 
 

yogaesoteric
18 februarie 2014