Centre de destabilizare şi diversiune, în lumea bipolară (I)

 

Am avut un şoc citind cartea Annei Applebaum (Cortina de fier. Represiunea sovietică în Europa de Est, 1945-1956, Editura Litera, 2019), atunci când autoarea îşi imaginează reacţia ostaşului sovietic în înaintarea sa spre Berlin, în ultimul an al războiului, la vederea ţărilor şi localităţilor străbătute.

În estul Poloniei, ,,una dintre cele mai sărace zone ale Europei”, acesta a fost uimit de ,,opulenţa” locuitorilor şi localităţilor. Printre altele, a văzut ,,ţărani care aveau găini, câte două vaci şi mai mult de un schimb de haine”, orăşele cu biserici, străzi pietruite şi oameni mergând pe biciclete, putând să le compare ,,cu sărăcia disperată, cu drumurile înnoroiate şi cocioabele de lemn din Rusia rurală” (p. 88). Nu-ţi poţi reprima raportarea acestei realităţi la permisivitatea cu care regimul sovietic cheltuia imense fonduri pentru ghiftuirea nomenclaturii şi pentru finanţarea acţiunilor urmărind revoluţia mondială şi dominaţia mondială, fonduri sustrase gospodăririi localităţilor şi consumului populaţiei subnutrite şi malnutrite.

Principalul centru de diversiune cu caracter deliberativ a fost Biroul Politic şi Secretariatul CC al PCUS. Punerea în practică a celor hotărâte la acest cel mai înalt nivel revenea unor secţii sau departamente ale CC, conducerii Cominternului, unor direcţii ale NKVD, conducerii Armatei Roşii pentru chestiunile pur militare. Sectorul operativ principal nu putea reveni decât ,,braţului înarmat al partidului”, numit succesiv Ceka, NKVD şi KGB. Acesta avea în organigramă nu numai spionajul intern (poliţia politică), ci şi pe cel extern, altoit pe corpul diplomatic al ambasadelor şi consulatelor, ori parazitând reprezentanţele comerciale. În slujba lui erau nenumăraţi agenţi sub acoperire, dar şi localnici recrutaţi contra cost ori din convingeri comuniste ferme.

Christopher Andrew şi Oleg Gordievski se referă, într-o carte foarte bine documentată, la istoria unor operaţiuni secrete externe ale NKVD-KGB, de la Lenin la Gorbaciov, iar Jacques de Launay, la amănunte din istoria secretă a Cominternului. Victor Suvorov devoalează un centru special de comandă pentru pregătirea comunizării şi sovietizării ţărilor ce urmau să fie ocupate, Boris Volodarski ne prezintă şi un serviciu ale cărui misiuni erau terorismul, sabotajul, răpirile şi asasinatul.

1. Despre finanţarea partidelor comuniste nu se îndoia nimeni, dar, documentat, nu a demonstrat-o cineva. I-a revenit unui scriitor ocazia de a vedea acte emanate de un ordonator de credite (nerambursabile). Acesta a fost Vladimir Bukovski. Mai tânăr decât Soljeniţîn cu o generaţie, el şi-a plătit îndrăzneala de a critica făţiş regimul sovietic cu câteva ,,reprize” de spital psihiatric, noua modalitate de a închide gura opozanţilor în locul Gulagului, desfiinţat la vreo doi-trei ani după moartea lui Stalin. Recidivist în mod repetat, a fost expulzat în Occident. Ca şi Soljeniţîn, a revenit în patrie la chemarea noilor conducători: Gorbaciov, respectiv Elţîn.

 
Vladimir Bukovski

„Ţarul” Elţîn i-a acordat o şansă nesperată, aceea de a alcătui un dosar incriminator la adresa complotiştilor în puciul din 1991, înfrânţi şi arestaţi de urmaşul lui Gorbaciov. Dosarul urma să fie folosit ca un cap de acuzare la procesul pregătit pentru anul următor. Fiind vorba de lideri ai desfiinţatului partid comunist, probele puteau fi găsite în Arhivele CC. Cu toată înalta aprobare, custozii fondurilor i-au pus fel de fel de piedici pentru a afla cât mai puţin. Înarmat cu un scaner japonez necunoscut acestora, a copiat mii de documente, unele cu decenii mai vechi decât puciul. Adunate în mai multe volume, aceste documente au demonstrat rolul de principal centru de diversiune al BP şi CC. La întrunirile sale periodice, aici se discutau fără inhibiţii toate mârşăviile puse la cale pe plan intern şi internaţional. Finanţările agenturilor străine, care erau partidele comuniste, deveniseră puncte de rutină pe ordinea de zi.

Rolul amintit de ordonator de plată pe partide şi ţări era apoi detaliat pe capitole bugetare la CC şi Comintern (respectiv Cominform). Aici se elaborau adevărate state de plată pentru întreţinerea miilor de activişti ai partidelor comuniste străine, dar şi devize pentru activităţi politice şi de propagandă. Cu toate că autorităţile statelor occidentale ştiau că activiştii partidelor comuniste „nu trăiau decât din bani sovietici” (idem, p. 17), nu au luat nicio măsură. Până prin 1950, singurul contributor era PCUS, dar, ulterior, povara cheltuielilor a fost împărţită cu ,,partidele-surori” din statele comunizate. În 1969, Moscova a creat un ,,Fond special de ajutorare a organizaţiilor muncitoreşti de stânga”, cu un cuantum iniţial anual de 16.550.000 de dolari, din care ,,sateliţii” contribuiau cu 2.500.000; de exemplu, PCR plătea 500.000 (ibid). Cel mai mult primea PC Italian (3,7 milioane, fiind cel mai mare şi mai merituos), dar şi cel american, deşi avea numai 20.000 de membri: un milion de dolari anual. Ajutoarele au continuat până în 1991, când au ajuns la 22 de milioane de dolari, majoritatea daţi de PCUS înaintea dispariţiei sale.

Banii erau daţi şi pentru activităţile şi materialele de propagandă. L’Unita şi L’Humanite, organe centrale de presă ale comuniştilor italieni, respectiv francezi, se vindeau până şi la chioşcurile de ziare din Bucureşti. Până în 1990, partidele comuniste occidentale au primit circa 400 de milioane de dolari, din care cel francez, 44 de milioane, iar cel american, 35 (idem, p. 20). În aceste sume nu intrau participarea la întrunirile comuniste internaţionale, la cele ale Comitetelor pentru pace, la cursurile de îndoctrinare şi „şcolarizare” în URSS a mii de activişti. Nu erau contabilizate aici nici pregătirea militară a sute de cadre pentru viitoarele ,,armate populare” ale viitoarelor state socialiste!

Partidele comuniste ilegalizate în ţările lor erau înzestrate cu unităţi de combatanţi de gherilă pentru răsturnarea guvernanţilor şi acapararea puterii. Anatema stalinistă asupra partidelor social-democrate fiind abolită, unele dintre ele au beneficiat de asemenea de finanţări – PSD german, de exemplu, sub conducerea lui Willy Brandt, a fost un asemenea beneficiar, după ce şi-a manifestat simpatia faţă de URSS (idem, p. 15); există bănuiala că Brandt era agent sovietic. Pe timpul cancelariatului său, firma Krupp a încălcat embargoul exportului de produse strategice către Moscova, convenit între ţările NATO, după ce a primit garanţii că se va face fără ,,divulgări în presă”.

Nu este improbabil ca beneficiarii în viaţă ai subvenţiilor sovietice să le primească în continuare, din partea guvernului rus de data aceasta, deoarece de agenţi de informaţii şi influenţă e nevoie şi azi. Destabilizarea Occidentului face parte în continuare dintre obiectivele Kremlinului. Bukovski crede că şi unii proprietari de companii ce au colaborat cu regimul sovietic şi o fac în continuare au încă legături oculte cu Kremlinul, căci ,,nu faci afaceri cu dracul fără să-i devii slugă” (op. cit., p. 24).

2. Partidele comuniste fără şanse de a ajunge la guvernare, precum cel argentinian ori cel panamez, aveau misiunea de a destabiliza zona prin activităţi de gherilă; în acest scop, au trimis în Rusia oameni ce au primit o pregătire militara specială de tip gherilă. Mult mai promiţătoare au părut şansele de a preface Nicaragua într-o nouă Cubă comunistă. Rebelii de acolo, purtând numele de sandinişti, după numele unui comandant interbelic de gherilă, în 1985 ,,încercau din răsputeri să instaleze în ţară un regim comunist totalitar cu sprijinul URSS, obligându-l pe Reagan să sprijine guvernul nicaraguan” (idem, p. 34). Încă din 1980, 100 de sandinişti au efectuat o pregătire specială, în subgrupe de diversiune, într-o locaţie a Armatei Roşii (idem, p. 35). Războiul civil amplificat de acest amestec s-a încheiat, graţie ajutorului american, cu victoria guvernului nicaraguan. Până şi organizaţia teroristă Panterele negre a afro-americanilor radicali a fost subvenţionată, la propunerea şefului KGB, Iuri Andropov, pentru ,,a crea dificultăţi cercurilor conducătoare” (idem, p. 29) americane.

Ruptura intervenită între URSS şi sioniştii întemeietori ai statului Israel, la mai puţin de un an după aceea, a fost însoţită de un antisemitism verbal concurând cu cel nazist. Sovieticii au sprijinit aproape făţiş organizaţiile teroriste arabe. Pe la mijlocul anilor ’60, ei antrenau circa 200 de ucigaşi libanezi pe an şi, în plus, sprijineau terorismul palestinian al OEP, condusă de Yasser Arafat.

Brejnev se ocupa personal din partea CC cu ,,acţiunile de terorism şi diversiune pe teritoriul israelian”, printre care şi atacarea sediului Trustului diamantelor din Tel Aviv (idem, p. 77).

KGB a încercat să recruteze evrei de origine sovietică plecaţi in Israel, pentru a-i înfiltra în Mossad. Unul dintre ei a lucrat pentru sovietici, furnizându-le codurile Ministerului de Externe al Israelului şi chiar numele a doi foşti nazişti ce făceau spionaj israelian în Egipt (Michael Ben-Zohar, Nissim Michal, Istoria sângeroasă a spionajului israelian, Editura Litera, 2018, p. 74). A fost nevoie ca, ,,în primii ani de existenţă a Israelului”, contraspionajul acestuia să efectueze ,,o serie de operaţiuni, preponderent împotriva spionilor sovietici”, dintre care mulţi au fost capturaţi, arestaţi sau expulzaţi (idem, p. 77).

La un moment dat, Moscova a abandonat ideea de a sprijini orice mişcare de destabilizare a statelor occidentale. Implicarea lumpenproletariatului, inclusiv a lumii interlope, în unele mişcări sociale nu putea să nu-i preocupe pe unii teoreticieni şi lideri comunişti. Obligaţi să ia atitudine faţă de acţiunile unor organizaţii care se declarau de stânga, precum Brigăzile Roşii din Italia ori Baader-Meinhof din fasta RFG, unii dintre teoreticienii comunişti au cerut delimitarea de acestea sau chiar condamnarea lor.

Ernest Henry a folosit publicaţia ,,partidelor comuniste şi muncitoreşti internaţionale” numită ,,Problemele păcii şi socialismului”, pentru a avertiza asupra pericolului de a sprijini aceste mişcări. În două articole publicate în paginile ei, primul cu titlul ,,Lumpenproletariatul actual şi revizionismul”, iar al doilea ,,Acceleratori ai istoriei?Nu,asasini ordinari”, autorul îi califică pe aceşti extremişti cu epitetul din al doilea titlu. Îi acuză că ,,sunt nişte criminali, ce condamnă clasa muncitoare pentru atitudinea ei pasivă faţă de exploatare şi consideră că principala forţă revoluţionară o constituie lumpenproletariatul şi elementele declasate” (Filiere ale neofascismului şi violenţei, volum de studii, Editura politică, 1986, p. 120). Având în vedere că revista amintită era una de ,,orientare”, adică una de dispoziţii ale Moscovei, era imperativ ,,sfatul” ca ele să se delimiteze de ,,acţiunile criminale ale acestora” (idem, p. 118).

Dar oare până atunci, în Spania republicană ori în China pre-maoistă, iar apoi maoistă, nu a folosit ea însăşi asemenea ,,acţiuni criminale”? Maoismul a continuat să le considere ca acţiuni revoluţionare, ceea ce explică de ce aceste grupări plebee teroriste îşi zic maoiste. Noua orientare de după 1960 a Moscovei, vinovată de folosirea plebei lumpenproletare în deceniile trecute în o serie de ţări, sub oblăduirea Cominternului, explică de ce comuniştii bolivieni au privit mişcarea condusă de Che Guevara ca pe o aventură şi nu au sprijinit-o.

3. Înainte de război, planurile lui Stalin de extensiune a comunismului şi de conducere a statelor comunizate au fost altele decât cele realizate efectiv după război. Victor Suvorov, defector în Occident şi fost spion militar din Serviciul de Informaţii al Armatei (GRU), ne oferă nişte informaţii cunoscute numai de intimii sistemului. ,,Multe probleme politice, militare, de stat se dezbăteau şi se soluţionau nu numai la şedinţele oficiale ale Biroului Politic şi la Secretariatul CC, dar şi seara, după luarea mesei, în apartamentul sau vila lui Stalin, unde de obicei participau cei mai apropiaţi membri ai Biroului Politic.” Un responsabil cu înzestrarea armatei i-a destăinuit autorului că hotărârile luate la aceste întruniri nu erau notificate şi că nu erau ,,pur şi simplu asemănătoare cu adunările de complotişti şi conspiratori. Ele chiar aşa erau în spirit şi în esenţă” (idem, p. 60). În această atmosferă de conspirativitate, s-a hotărât atacarea Germaniei şi României (Polonia fusese deja împărţită între nazişti şi sovietici) şi ocuparea Europei Centrale, cum documentează Suvorov în Ziua M. când a început al Doilea Război Mondial, Editura Polirom, 2015, p. 59). Ziua M era 15 iulie 1941.

Cum ocupaţia sovietică era nevoie să fie însoţită de anexiune şi comunizare, a fost concepută formarea unor grupuri de activişti şi cekişti pentru fiecare ţară în parte, ce urmau să preia conducerea politică şi, respectiv, asigurarea ordinii. Şeful fiecărui grup era un fel de gauleiter, de exemplu Hruşciov pentru Polonia (inclusiv pentru partea smulsă de la nazişti), ori Brejnev pentru România (idem, p. 86).

În mai 1939, la Smolensk, a fost creat un centru de comandă, de unde Stalin urma să conducă ,,transferul puterii”, precedat de trimiterea unor detaşamente de diversiune pentru lichidarea conducătorilor ţărilor vizate (idem, p. 225). Planul a eşuat, deoarece a ,,transpirat” şi Hitler a atacat el primul, cu 20 de zile mai înainte de Ziua Z. Echipele pregătite au rămas fără ,,obiectul muncii”. După 1945, ocupaţia a aproape aceloraşi teritorii, acum – vezi, Doamne! – eliberate şi nu cucerite, a fost asociată cu alte modalităţi de subordonare, respectiv trimiterea de consilieri pe lângă conducerile naţionale total subordonate.

Prof. Liviu Tătaru

Citiţi a doua parte a articolului

Citiţi şi:

Ştiaţi că în 1919, în Germania s-a experimentat mai întâi comunismul?

De unde vine si cine finanțează noul comunism cultural? 

 

yogaesoteric
15 martie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More