Cercul inițiaților (I)

Îmi permiteți să vă citez câteva rânduri din cartea Război și pace a lui Tolstoi?

„În momentul intrării lui Boris, prințul Andrei asculta, privind disprețuitor printre gene (cu acea expresie reținută, de plictiseală, caracteristică omului binecrescut, expresie care spunea limpede parcă: dacă n-ar fi obligația mea, n-aș sta o clipă de vorbă cu dumneata), pe un bătrân general rus cu pieptul plin de decorații, care-i raporta ceva, aproape înlemnit pe vârful picioarelor, în cea mai încordată și respectuoasă poziție soldățească, și cu o expresie servilă pe fața de culoare stacojie.

– Foarte bine, vă rog să așteptați, îi răspunse el generalului în rusește, cu accentul franțuzesc cu care pronunța cuvintele ori de câte ori voia să arate cuiva dispreț. Observându-l pe Boris, fără să mai dea vreo atenție generalului (care încă se ținea după el, implorându-l să-l mai asculte puțin), prințul Andrei îi făcu lui Boris un semn din cap, zâmbind vesel, și se întoarse spre el.

Boris înțelese în clipa aceea pe deplin ceea ce până atunci numai bănuia, anume că, în armată, pe lângă ierarhia și disciplina înscrise în regulament, de care se știa la regiment și pe care le cunoștea și el, mai exista și o altă ierarhie, mai importantă, și anume aceea în virtutea căreia acest general, strâns încins și cu fața stacojie, aștepta deoparte respectuos, în timp ce căpitanul – prințul Andrei – găsea mai nimerit să stea pentru plăcerea sa de vorbă cu sublocotenentul Drubețkoi. Acum mai mult decât oricând, Boris se hotărî să se conducă de aici înainte nu după ierarhia înscrisă în regulament, ci după aceasta, nescrisă.”

Când inviți un moralist între două vârste să-ți țină un discurs, sunt nevoit să trag concluzia, oricât de improbabilă este această concluzie, că ai un gust pentru lecții de morală de la oameni între două vârste. Voi face tot posibilul pentru a gratifica acest gust. Vă voi da, neîndoios, sfaturi despre lumea în care urmează să trăiți. Prin aceasta nu vreau să înțelegeți că urmează să vă vorbesc despre ceea ce se cheamă acum evenimente curente. Probabil că știți la fel de multe despre acestea ca și mine. Nu vă voi vorbi – sau doar într-o formă atât de generală încât abia o veți recunoaște – despre ce rol ar fi necesar să jucați în reconstrucția post-belică.

E improbabil, de fapt, ca vreunul dintre voi să poată contribui direct la pacea și prosperitatea Europei în următorii zece ani. Veți fi foarte ocupați să vă găsiți slujbe, să vă căsătoriți, să vă faceți rost de adevăruri. Voi face ceva mai demodat decât vă așteptați probabil. Vă voi da sfaturi. Voi emite avertismente. Sfaturi și avertismente despre aspecte atât de perene, încât nimeni nu le poate numi „evenimente curente”.

Și desigur că toată lumea știe ce fel de avertismente ar putea să dea celor mai tineri un moralist între două vârste de tipul meu. O să vă previn împotriva Lumii, a Trupului și a Diavolului. Doar unul dintre aceștia trei va fi suficient pentru azi. Pe diavol îl voi lăsa în pace. Asocierea dintre mine și el în conștiința colectivă a mers deja mai departe decât îmi doream: în anumite cercuri a ajuns la un fel de confuzie, dacă nu de identificare. Am început să realizez adevărul acelui vechi proverb care spune că cine mănâncă la aceeași masă cu acel formidabil adversar, are nevoie de o lingură foarte lungă. Cât despre Trup, cred ca ați fi niște tineri într-adevăr foarte anormali dacă nu ați ști despre acest subiect tot la fel de mult ca și mine. Dar cred că pot să vă spun câteva elemente despre Lume.

În pasajul pe care tocmai vi l-am citat din Tolstoi, tânărul sublocotenent Boris Drubețkoi descoperă că în armată există două sisteme ierarhice diferite. Unul este tipărit într-o cărticică roșie și poate fi consultat de oricine. El rămâne neschimbat. Un general este întotdeauna superior unui colonel, iar un colonel este întotdeauna superior unui căpitan. Dar celălalt sistem nu este tipărit nicăieri. Nici măcar nu este vorba despre o societate secretă formal organizată, cu ofițeri și reguli pe care le-ai afla abia după ce ai fost admis. Descoperi progresiv, în moduri aproape nedefinite, că el există și că te afli în afara lui; și poate, mai târziu, realizezi că ești în interiorul lui.

Există niște echivalente ale unor parole, dar acestea sunt spontane și informale. Folosirea unui anumit argou, a unor porecle speciale, o manieră aluzivă de a face conversație, toate sunt semne. Dar regulile nu sunt atât de previzibile. Nu e ușor să-ți dai seama, la un moment dat, cine este înăuntru și cine este pe dinafară. Unii oameni sunt în mod evident înăuntru, iar alții sunt în mod evident pe dinafară, dar întotdeauna sunt și câțiva care se află la limită. Și dacă te întorci la același sediu de divizie, sau de brigadă, sau la același regiment, sau chiar în aceeași unitate, după o absență de șase săptămâni, este posibil să găsești această ierarhie complet modificată.

Nu există admisii sau expulsii formale. Oamenii cred că sunt în interior după ce, de fapt, au fost expulzați, sau uneori, înainte de a fi fost inițiați: spre marele amuzament al celor care sunt cu adevărat înăuntru. Nu are un nume precis. Singura regulă certă este că cei dinăuntru și cei dinafară îi dau nume diferite. Din interior ar putea să constea, în anumite cazuri, într-o simplă enumerare: ar putea să se numească „tu, eu și Tony”. Când este foarte sigură, și relativ stabilă în numărul de membri, își spune „noi”. Când este cazul să fie extinsă pentru a răspunde unei anumite urgențe, își va spune „toți oamenii raționali din locul ăsta”.

Dinafară, dacă ai ratat orice șansă de a fi acceptat înăuntru, îi vei spune „gașca aia” sau „ei” sau „X-ulică și prietenii lui”, sau „ședința” sau „cercul inițiaților”. Dacă ești un candidat pentru admisie, probabil că nu îi spui în niciun fel. Să vorbești despre asta cu oameni de la exterior te-ar face și pe tine să te simți exclus. Și a menționa că ai vorbit cu omul care este înăuntru, și care ar putea să te ajute, dacă această conversație de față merge bine, ar fi curată nebunie.

Oricât de stângace ar fi descrierea mea, sper că ați recunoscut cu toții elementul pe care îl descriu. Nu că ați fost, bineînțeles, în Armata Rusă, sau în orice altă armată. Dar ați întâlnit fenomenul unui Cerc al Inițiaților. Ați descoperit unul în clasa voastră de la școală înainte de finalul primului semestru. Și când v-ați cățărat undeva foarte aproape, spre sfârșitul celui de-al doilea an, poate că ați descoperit că în interiorul Cercului exista un alt Cerc pentru cei și mai inițiați, care la rândul său, era doar marginea marelui Cerc de Inițiați al școlii, pentru care Cercurile Inițiaților din fiecare clasă funcționau doar ca niște sateliți. Este chiar posibil ca cercul școlii să fi fost în legătură cu cercul profesorilor din școală.

De fapt, nu făceai decât să începi să decojești foile unei cepe. Și aici, la universitate – mă înșel oare dacă presupun că în chiar acest moment, ascunse mie, există mai multe astfel de cercuri – sisteme independente sau inele concentrice – prezente acum în această încăpere? Și pot să vă asigur că în orice spital, în orice barou local, dioceză, școală, afacere sau colegiu în care veți ajunge după ce absolviți, veți găsi Cercurile – ceea ce Tolstoi numește ce-a de-a doua ierarhie, sau ierarhia nescrisă.

Toate acestea sunt destul de evidente. Mă întreb dacă veți crede la fel despre ceea ce urmează să vă spun în continuare. Eu cred că în toate viețile oamenilor în anumite perioade, și în viața multor oameni în orice perioadă, între copilărie și adâncă bătrânețe, unul dintre elementele dominante este dorința de a fi inclus în Cercul local și teroarea de a rămâne pe dinafara acestuia. Acestei dorințe, sub una dintre formele sale, i s-a făcut cu adevărat din plin dreptate în literatură. Sub forma snobismului, vreau să spun. Literatura victoriană este plină de personaje frământate de dorința de a intra în acel Cerc particular care este, sau era, Societatea. Dar este necesar să înțelegeți că „Societatea”, în acest sens al cuvântului, nu este decât unul dintre sutele de Cercuri, și prin urmare snobismul este doar una dintre fețele dorinței de a fi înăuntru.

Oamenii care se cred liberi, și într-adevăr, chiar sunt liberi de snobism, și care citesc satire despre snobism cu o superioritate liniștită, ar putea să fie devorați de această dorință sub o altă formă. S-ar putea ca însăși intensitatea dorinței lor de a intra într-un Cerc cu totul diferit să îi facă imuni la tentațiile înaltei societăți. O invitație de la o ducesă ar putea să fie o slabă consolare pentru o persoană care resimte usturimea excluderii dintr-o coterie artistică sau comunistă. Bietul om – el nu vrea încăperi aerisite și luminoase, nu vrea șampanie, nu-l interesează nici măcar scandalurile despre nobili și despre Cabinetul Miniștrilor: micul pod sau studio sacru, capetele aplecate laolaltă, fumul gros de țigară, și conștiința delicioasă că noi – noi patru sau cinci ghemuiți laolaltă în jurul sobei acesteia – suntem cei care știu.

Adesea această dorință se camuflează atât de bine încât abia dacă mai recunoaștem plăcerea împlinirii ei. Unii le spun nu doar soțiilor lor, dar și lor înșiși, ce bătaie de cap este statul la birou sau la școală până târziu pentru o activitate de muncă foarte importantă,și la care participă pentru că doar ei și Cutare și încă doi sunt singurii oameni care au mai rămas în instituție care chiar știu cum se face treabă. Dar nu este chiar adevărat. E o mare corvoadă când bătrânul Fatty Smithson te ia deoparte și îți șoptește „Ascultă, hai să facem cumva să te băgăm și pe tine la examinarea asta” sau „Eu și Charles ne-am dat seama imediat că este cazul să faci și tu parte din comisia asta.” Este o corvoadă teribilă… dar vai, cât de mult mai teribil ar fi dacă ai fi lăsat pe dinafară! Este obositor și nesănătos să-ți pierzi după-amiezele de sâmbătă: dar să le ai libere pentru că nu contezi, asta e și mai rău.

Freud ar spune, fără îndoială, că întregul demers este doar un subterfugiu pentru impulsuri sexuale. Dar mă întreb dacă nu cumva pantoful e la celălalt picior, ca să zic așa. Mă întreb dacă nu cumva, în aceste vremuri promiscue, multe feciorii au fost pierdute nu în numele lui Venus, cât în spiritul obedienței către mirajul apartenenței de un grup. Pentru că, sigur că atunci când promiscuitatea este în vogă, cei virtuoși sunt excluși. Ei sunt ignoranți cu privire la ceva ce alții știu. Sunt neinițiați. Cât despre lucruri mai banale, numărul persoanelor care au fumat sau s-au îmbătat din motive similare, este cu siguranță foarte mare.

Este necesar să fac acum o distincție. Nu voi susține că existența cercurilor inițiaților este un rău. Este certamente inevitabil. Este cazul să existe discuții confidențiale: și nu e numai un aspect rău, este – în sine – ceva bun ca între cei care lucrează împreună să se înfiripe prietenii. Și este probabil imposibil ca ierarhia oficială a oricărei organizații să coincidă cu dedesubturile ei. Dacă cei mai înțelepți și cei mai energici oameni ar avea cele mai înalte poziții, ar putea coincide; dar cum adesea nu e cazul, întotdeauna vor fi oameni în poziții înalte care sunt în realitate de carton și oameni în poziții mai puțin importante, care au mai multă greutate decât ar lăsa să presupună rangul și poziția lor. Este necesar: și poate că nu este un rău necesar. Dar dorința care ne atrage către cercurile inițiaților este cu totul altceva. Un aspect ar putea fi neutru din punct de vedere moral și cu toate acestea dorința pentru acel aspect ar putea fi periculoasă.

Cum a spus Byron:
„Dulce-i o moștenire, și trecător de dulce
Și moartea neașteptată a unei bătrâne rude.”

Citiți a doua parte a articolului

Autor: C.S. Lewis

Citiți și:
Moartea libertății, moartea omului
Cultura fricii și sociologia emoțiilor (I)
Opus Dei – O grupare misterioasă și controversată

yogaesoteric
31 mai 2022