Comentariu (Betina Baumer)

Aceste patru strofe dense dar clare descriu suprema stare mistică a yoghinului şivait sau a eliberatului în viaţă (jivanmukta). În limbajul şcolii şivaite, această stare este denumită shambhavi-mudra (s.1) sau bhairavi-mudra, „atitudinea divină” sau „pecetea lui Shiva”, corespunzător dublului înţeles al cuvântului mudra: pecete, ştampilă sau gest, atitudine. Cuvântul mudra este descris din punct de vedere „etimologic” şi de către tradiţia tantrică, ca fiind „atitudinea ce dăruieşte fericirea (mudam rati dadati iti mudra). Cel ce este însemnat de pecetea divină rămâne pe vecie astfel în atitudinea sa interioară şi exterioară. El este acum o expresie vie a acestei „însemnări”. Acesta este sensul cuvântului mudra la un nivel foarte profund. Oare nu mireasa îşi imploră astfel soţul divin în Cântarea Cântărilor: „Strânge-mă ca o pecete pe pieptul tău, ca un sigiliu pe braţul tău” (Cântarea Cântărilor, 8.6)?

Această pecetluire interioară se manifestă la început ca o armonizare dintre interior şi exterior. O caracteristică a acestei atitudini mistice este starea de adâncire (samadhi) cu ochii deschişi, cu ochi „ce văzând nu văd”, fiind îndreptaţi şi împietriţi către interior (s. 1). În concepţia acestei şcoli, starea supremă nu este samadhi, privit ca purul extaz, ci este mai degrabă contopirea perfectă dintre interior şi exterior, dintre resorbţie şi trezire, dintre Sine şi Univers, „pecetluite” într-o unică atitudine. În primul vers nu este vorba despre tehnica ce duce la aceasta ci despre starea desăvârşită şi spontană ce corespunde „căii divine” (shambhavopaya), fiind arătat doar momentul în care yoghinul se îndreaptă dinspre interior spre exterior, moment numit kramamudra. În această stare până şi vidul este transcens, vid ce este necesar la început pentru a ne putea elibera de cele înconjurătoare. Nici o descriere nu poate exprima această stare care nu este nici vid şi nici plenitudine. Accentul pus pe graţia divină arată că această stare nu poate fi nicidecum „produsă” printr-o tehnică oarecare.

În ordine descrescătoare, a doua strofă descrie starea supremă atinsă pe calea energiei (shaktopaya) ce pare foarte asemănătoare celei dintâi. Însă aici starea spontană este legată de o practică subtilă ce caută punctul de mijloc al triplei mişcări sau vibraţii (spanda) a sufletului în care polii opuşi simbolizaţi aici prin soare şi lună sunt complet dizolvaţi. Inspiraţia şi expiraţia (apana şi prana) sunt cei doi poli, iar suflul ascendent (udana) este produs în mijlocul lor. Această „tehnică” dacă poate fi numită aşa, ajută la integrarea corpului în experienţa interiorizării şi a extazului.

În strofa a treia este descrisă starea în care yoghinul a atins pura spontaneitate, iar cele trei elemente ale căii energiei îşi găsesc împlinirea în el: mantra (cuvântul sacru), mudra (gestul sacru) şi Yoga, corespunzând fiecare celor trei componente ale fiinţei umane: cuvânt, corp şi suflu. Însă în cazul yoghinului desăvârşit sau a eliberatului nu mai putem vorbi despre tehnici ci mai degrabă despre stările ce sunt scopul acestor tehnici. Cuvintele sale exprimate spontan, au puterea mantra-elor, revelând o realitate ce pătrunde nemijlocit în inima celui ce le ascultă. Mişcările şi atitudinile sale sunt mudra-e, gesturi sacre, manifestând în afară plenitudinea sa exterioară. El nu trebuie să facă nimic căci însăşi existenţa trupului său este o mudra. Respiraţia sa obişnuită care este adâncă şi încetinită este împlinirea tuturor tehnicilor respiratorii yoghine care îi sunt acum inutile. Toate acestea nu sunt decât efecte ale experimentării tărâmului divin, în a cărui lumină îi apare totul plin de strălucire, chiar şi lumea exterioară care, pentru el, nu mai este deloc exterioară (v. 2). Chiar şi simpla vedere a unui asemenea yoghin desăvârşit (darshana) şi faptul de a-i auzi cuvintele are deja o putere eliberatoare căci el, trupul său, suflul şi cuvintele sale au devenit perfect transparente pentru preaplinul divin.

În strofa a patra Abhinavagupta tratează din nou cele trei elemente ale oricărei tehnici spirituale, de data aceasta de pe treapta supremă a căii individuale (anavopaya). Această cale se foloseşte de mijloace exterioare, fizice, servind deplinei integrări a vieţii în care omul vorbeşte, acţionează şi respiră. Cele trei elemente, mantra, mudra şi yoga şi-au atins adevăratul lor înţeles, devenind de fapt una singură. Mantra nu mai este decât puterea iluminatorie ce este conţinută în cuvânt, nemaifiind literă ci spirit, mudra nu mai este o acţiune fizică voită, o strădanie artificială şi aspiraţie către un scop egocentric ci deplina pace şi puritate. Abhinavagupta descrie în modul următor această stare în TA: „Atunci când orice diferenţiere a fost dizolvată, yoghinul îşi priveşte corpul ca pe un vas al iluminării iar el, Supremul, stăluceşte ferm în spontaneitatea purei şi liberei conştiinţe” (IV. 119b-120a). Nici yoga nu mai este un efort sau o retenţie a suflului ci o linişte deplină în care respiraţia pare a se opri ca de la sine, dizolvându-se şi ea în pura conştiinţă.

Această stare ce este ţelul oricărui mistic este un banchet al fericirii – utsava, acesta fiind un concept utilizat de Utpaladeva înaintea lui Abhinavagupta în imnurile sale spre a exprima festinul preafericirii mistice. El implică nu doar o eliberare individuală ci o participare la un banchet ce îi include pe toţi cei cu inima curată.

„Experienţa” (anubhava) „generată” (nivedana) de acest imn arată clar că autorul însuşi a trăit această stare, altfel neputând să o descrie cu atâta claritate.

yogaesoteric