Comentariu 1 (Bettina Baumer)
Tradiţia orală din Caşmir afirmă că Abhinavagupta a cântat acest imn atunci când a intrat, împreună cu discipolii săi, în peştera lui Bhairava pentru a-şi găsi acolo sfârşitul, peştera închizându-se, conform aceleiaşi tradiţii, în urma lor. La apariţia acestei legende a contribuit şi faptul că aici, Shiva este invocat atât sub aspectul său teribil, distrugător, cât şi ca cel care învinge moartea. Multe nume ale lui Shiva îl identifică cu moartea: Hara, „Anihilatorul”, Mahakala, „marele Timp”, adică marea moarte, Antaka, „cel ce sfârşeşte totul”, pe când altele îl desemnează ca fiind învingătorul morţii, de exemplu Mrityunjaya.
Cheia acestui imn este însă denumirea lui Shiva ca fiind Bhairava, literal „cel teribil”, cu alte cuvinte mysterium tremendum. Acest nume, care în general desemnează în formele populare ale adorării lui Shiva calităţile sale înspăimântătoare a devenit, în şcoala Trika, numele supremei divinităţi transcendente unde, eliberat de semnificaţiile sale mitologice, nu mai înseamnă decât absolutul naturii divine. Abhinavagupta citează în Tantraloka explicaţia dată acestui nume în Vijnana Bhairava (s. 130): „El este numit Bhairava deoarece el întrepătrunde întreg Universul şi fiindcă strălucirea sa (bha) face totul să vibreze (ravayati). Cel ce va repeta astfel permanent, înlăuntrul său, numele Bhairava, acela va deveni una cu însuşi Shiva”. Jayaratha explică mai multe în comentariul său: „Bhairava este explicat din punct de vedere etimologic ca fiind cel atotpătrunzător, căci el poartă în sine totul, hrănindu-le şi creându-le, identificând interiorul cu exteriorul, căci El manifestă însăşi creaţia, menţinerea şi disoluţia (acestei lumi), fiind de asemenea suprema plenitudine căci El împlineşte întreaga lume în joaca sa”. Şi fiindcă numele Bhairava împlineşte în acest mod chiar Sinele, repetata ”rostire” a sa, adică devenirea conştientă în ”domeniul median” al inimii şi până la ”sfârşitul celor 12 degete”, dă naştere uniunii cu Shiva, fiind astfel experimentată uniunea cu însuşi Bhairava.
Natura ambivalentă a lui Shiva este încă vizibilă în acest imn, fiind prezentate aici în egală măsură şi calităţile sale înspăimântătoare cât şi cele binecuvântătoare. Dacă Bhairava este distrugătorul, aceasta înseamnă că El este cel care distruge dualitatea, iluzia, frica întregii lumi, păcatul şi necurăţenia. Singura atitudine ce poate fi pusă în legătură cu Bhairava este cea a transcenderii oricărei dualităţi.
Aici apare dilema poetului. Cum îl poate invoca şi adora pe cel cu care el este una? Pe de altă parte cum ar putea el să adore un Dumnezeu distinct de Sinele său? Întreaga vorbire mistică nu se circumscrie ea oare acestei dileme? Şivaismul este foarte conştient de aceasta, căci chiar într-un context ritual se afirmă tot mereu: „Doar cel ce a devenit una cu Shiva îl poate adora pe Shiva” (Shivo bhutva shivam yajet). Cel ce nu este chiar el divin nu este demn să îl invoce pe Dumnezeu. Dar, un anume dualism este inevitabil, atât în cadrul ritualului cât şi în cel al vorbirii, căci pura unitate nu poate fi demonstrată decât în tăcere.
Din aceste motive, imnul începe cu o invocare a Supremului, având conştiinţa unităţii cu El. Chiar dacă acest imn porneşte de la experienţa unităţii dintre Sine şi Dumnezeu, el va conţine multe aspecte ale realităţii umane ce vor reflecta situaţia reală de rătăcire, suferinţă, frică, părăsire, impurificare şi moarte a fiinţei umane implorând totodată mila divină.
Strofa 4 aminteşte de episodul cunoscut, când Shiva l-a prefăcut în cenuşă, cu cel de-al treilea ochi al său, pe Kama, zeul iubirii trupeşti, căci acesta l-a deranjat în meditaţia sa. Această privire a sa apare deci ca un examen ce poate fi luat doar dacă s-a realizat în mod ferm uniunea cu Divinul, căci întâlnirea cu Dumnezeu este întotdeauna aducătoare de moarte: „Nimeni nu îl poate vedea pe Dumnezeu şi mai apoi să rămână în timp” (Ex 33:20), generând distrugerea eu-lui separator şi aducând unificarea cu El.
Însă această unitate nu este un ceva nediferenţiat, căci toate lucrurile apar în ea în lumina realităţii lor (s. 6). Formele manifestării sunt ca nişte raze ale cunoaşterii divine, fiind o parte a revelării fiinţei divine. Lucrurile însăşi devin un „nectar” divin (amrita), mediul în care se poate experimenta realitatea divină de către cel ce este împlinit de această viziune unificatoare. Aceasta nu este o negare a lucrurilor ce aduce liniştea şi pacea ci chiar aceste lucruri privite în lumina Realităţii.
Graţia divină ce transpare din întregul imn (anugrahashakti, s. 2) mai este numită şi „revărsare” sau „o ploaie” de nectar sau a păcii din inimă (s. 7-8). Trebuie să-i mulţumim graţiei divine că şi momentul încercării, când mintea este tulburată de gânduri impure, poate deveni un moment al eliberării (s. 7).
Toate practicile religioase nu sunt decât un ajutor pentru depăşirea chinurilor existenţei dar Abhinavagupta plasează deasupra meditaţiei revelaţia divină şi scrierile sacre căci ele limpezesc mintea, ducând la pura cunoaştere (s. 8).
Abhinavagupta, maestrul purei cunoaşteri, apare aici ca un adorator al lui Dumnezeu (bhakta), găsindu-şi prefericirea în lumina celui preaiubit (priya). Această viziune îl face capabil să îndeplinească adevărata jertfă, pe care el o numeşte „jertfa egalităţii” (samayajna). Supremul ideal al şcolii Trika constă în atingerea stării de egalitate, de armonie, de identificare (samata), şi la aceasta se referă şi cele de mai sus; chiar şi Bhagavad-Gita defineşte Yoga ca fiind „o stare a deplinei egalităţi” (samatvam yoga ucyate, BhG II. 48). Unul dintre tratatele tantrice foarte iubite de Abhinavagupta, Paratrishika, pe care l-a comentat de două ori, descrie încă din primul vers scopul căii mistice ca fiind „egalitatea cu conştiinţa divină, absolut liberă” (khecarisamata). Această armonie înseamnă însă şi o suprapunere cu voinţa divină, o încadrare în cântul unităţii, lipsită de disonanţe, precum şi o stare a egalităţii ce se răsfrânge asupra tuturor.
yogaesoteric