Complexe de securitate (I)

Conceptul de securitate este unul foarte complex şi cu toată contribuţia ştiinţifică a unor domenii precum Relaţiile internaţionale, Studiile de Securitate sau Geopolitica, mediul academic nu a dat o definiţie unanim acceptată a acestuia.

De aceea, într-un articol ce-şi propune să trateze problematica complexelor de securitate, este necesar să clarificăm mai întâi ce înseamnă „securitateˮ, sau, mai degrabă, să elucidăm care sunt întrebările şi perspectivele care ne pot ajuta să înţelegem ceea ce este perceput ca „securitateˮ în diferite cazuri sau contexte.

Ideea de la care este indicat să plecăm în acțiunea de clarificare a acestui concept este aceea că securitatea nu poate fi examinată într-un vid intelectual sau practic, ci ea este necesar să fie analizată şi înţeleasă în contextul mai larg al transformărilor intelectuale a disciplinei Relaţiilor internaţionale şi a practicilor politice care perpetuează şi susţin noţiunea de securitate.

Totodată mai este important de adăugat că abordările referitoare la această problemă provin din centrele de cercetare situate în „lumea vesticăˮ, adică în lumea democratică. Este important de precizat acest aspect, pentru a conştientiza că orice viziune asupra securităţii este una profund politică şi în niciun caz anistorică, obiectivă sau universală.

Pe de altă parte, la nivel teoretic, conceptualizarea ideii de securitate a cunoscut o profundă transformare, mai ales după 1989, când percepţia tradiţională a fost îmbogăţită şi lărgită conform modificărilor de perspectivă asupra fundamentelor ontologice şi epistemologice în studiul relaţiilor internaţionale. Transformarea despre care vorbim reflectă modificarea în realităţile practice ale securităţii, modificare care a demonstrat că o concepţie redusă la capabilitate militară nu poate explica multitudinea de factori care influenţează securitatea. Altfel spus, securitatea nu este un concept fix, ci este una dintre acele noţiuni care se referă, în acelaşi timp, la un lucru în sine sau la o stare şi la un proces sau o serie de procese.

Conceptul de securitate a fost diferit abordat în funcţie de unghiul din care a fost privit: puterea sau pacea. Susţinătorii abordării prin intermediul puterii sunt strâns legaţi de Şcoala Realistă de Relaţii Internaţionale, reprezentată de scriitori precum Carr sau Morgenthau. Susţinătorii abordării prin intermediul păcii sunt frecvent asociaţi cu Şcoala Idealistă. Dacă realiştii tindeau să vadă securitatea ca pe un derivat al puterii, idealiştii priveau securitatea ca pe o consecinţă a păcii.

Cu alte cuvinte, un stat cu suficientă putere va obţine securitatea ca un rezultat al acesteia (realiştii) iar o pace durabilă ar asigura securitatea tuturor statelor (idealiştii). Tentativele de definire a conceptului de securitate sunt firave şi nu acoperă întreaga problematică. Termenul în sine este de uz general în relaţiile internaţionale şi în alte discipline şi pare să fie acceptat ca un concept central organizator atât de către practicieni cât şi de către universitari. Dar literatura referitoare la el este foarte inegală, o mare parte dintre lucrările dedicate acestui subiect fiind empirică şi abordând securitatea doar din punct de vedere militar. Dintre autorii care s-au aplecat asupra conceptului de securitate îi amintim pe Arnold Wolfers, Hedley Buii, Bernard Brodie, Frank Trager, Hugh Macdonald, Robert Jervis, Stephen Walt, Mohamed Ayoob şi mulți alții. Majoritatea celor mai sus amintiţi au privit securitatea în sens exclusiv militar, cantonându-se în punctul de vedere al puterii.

Relativa subdezvoltare şi limitare a concepţiilor legate de securitate poate primi mai multe explicaţii. În primul rând, conceptul a fost considerat de către analişti ca fiind mult prea complex şi de aceea a fost abandonat în favoarea unora mai accesibile. Acest fapt este cel puţin ciudat, dacă ne gândim că securitatea este alături de dreptate, putere, libertate, pace sau egalitate una dintre noţiunile fundamentale ale ştiinţelor sociale. O a doua explicaţie rezidă în suprapunerea dintre conceptul de securitate şi cel de putere. Din acest punct de vedere, este important de amintit că multă vreme securitatea a fost văzută ca un derivat al puterii sau chiar ca un sinonim al acesteia. O altă posibilă explicaţie stă tocmai în metodologia adoptată de cercetători şi analişti după al Doilea Război Mondial, aceştia având preocupări ştiinţifice, liberale şi cantitative şi respingând conceptele difuze şi contestate. În fine, securitatea a căpătat şi o ambiguitate simbolică, mulţi politicieni recurgând la ea ca justificare a acţiunilor şi atitudinilor lor publice, care, în caz contrar, ar fi fost necesar să fie explicate alegătorilor.

Noutatea în studiile despre conceptul de securitate este adusă de aşa-numita „Şcoală de la Copenhagaˮ. Contestând sensul exclusiv militar pe care securitatea îl primise până atunci, „Şcoala de la Copenhagaˮ a reconceptualizat fundamental înţelesul termenului de securitate şi elementele cărora este necesar să le fie asigurată securitatea. Principalii reprezentanţi ai acestei şcoli de gândire sunt, neîndoielnic, Barry Buzan, Ole Weaver şi Jaap de Wilde. Adepţi ai lărgirii sferei de definire a securităţii, aceştia au propus noi modalităţi de studiu. Securitatea a ajuns să fie privită de ei în funcţie de perceperea ameninţării la adresa existenţei unui obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulţime vastă, ce poate include actori nonstatali, principii abstracte şi chiar natura în sine. De asemenea, sursa ameninţării poate fi identificată în statele agresive, în tendinţele sociale negative sau în diversitatea culturală. În consecinţă, în concepţia „Şcolii de la Copenhagaˮ ameninţările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau domenii ale vieţii: economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. În opinia acestor analişti, studiile de securitate ar fi nevoie să fie centrate pe identificarea, localizarea şi evaluarea celor mai importante măsuri de „securizareˮ iniţiate de actorii principali ai vieţii sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât şi în cele nonmilitare ale securităţii, iar rezultatul constă într-o hartă a problemelor contemporane ale securităţii, fiecare problemă fiind identificată în funcţie de patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global), localizare sectorială (militar, politic,•economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de referinţă (state, naţiuni, principii, mediul înconjurător).

Impactul „Şcolii de la Copenhagaˮ asupra relaţiilor internaţionale a fost enorm. Gândirea acestei şcoli a influenţat politica majorităţii statelor membre ale organizaţiilor europene de securitate. Spre exemplu, în 1991, la întâlnirea la nivel înalt de la Roma, NATO a decretat – în limbajul clasic al „Şcolii de la Copenhagaˮ – că securitatea are acum cinci dimensiuni: militară, societală, politică, economică şi de mediu. Despre aceste noi direcţii spre care se îndreaptă conceptul de securitate vom mai discuta pe parcursul acestui articol.

Revenind la tentativele de definire a conceptului de securitate, precizăm că însăşi natura securităţii nu permite obţinerea unei definiţii general acceptate. Totuşi, din dorinţa de acribie intelectuală, vom face o trecere în revistă a principalelor definiri de până acum:
Ian Bellany: „securitatea în sine este o relativă absenţă a războiului, combinată cu o relativă convingere că niciun război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângereˮ.
Penelope Hartland-Thunnberg: „securitatea naţională este capacitatea unei naţiuni de a-şi urmări cu succes interesele naţionale, aşa cum le concepe ea, oriunde în lumeˮ.
Michael H. Louw: „securitatea naţională include politica tradiţională de apărare şi, de asemenea, acţiunile nonmilitare ale unui stat prin care îşi asigură totala capacitate de a supravieţui ca entitate politicăˮ.
Giacomo Luciani: „securitatea poate fi definită drept capacitatea de a se opune agresiunii din exteriorˮ.
Laurence Martin: „securitatea este asigurarea bunăstării viitoareˮ.
John E. Mroz: „securitatea este absenţa relativă a ameninţărilor cu distrugereaˮ.
National Deffence College: „securitatea naţională este menţinerea unui mod de viaţă acceptabil… pentru popor şi compatibil cu nevoile şi aspiraţiile legitime ale celorlalţi. Ea include absenţa atacurilor armate şi a coerciţiei, absenţa subversiunii interne şi absenţa eroziunii valorilor politice, economice şi socialeˮ.
Ole Waever: „securitatea poate fi concepută drept ceea ce se numeşte în teoria limbajului un act de vorbireˮ.
Walter Lippmann: „o naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericolul de a fi nevoită să sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul, şi poate, atunci când este provocată, să şi le menţină obţinând victoria într-un războiˮ.
Barry Buzan: „în cazul securităţii, discuţia priveşte preocuparea de a fi liberi de ameninţări; când această discuţie se poartă în contextul unui sistem internaţional securitatea vizează capacitatea statelor şi a societăţilor de a-şi menţine identitatea, independenţa şi integritatea fundamentalăˮ.
Arnold Wolfers: „securitatea, în orice sens obiectiv, se referă la absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite, iar în sens subiectiv, la absenţa temerii că asemenea valori vor fi atacateˮ.

Alături de aceste conceptualizări, se situează şi definirile pe care le-au propus unele organisme internaţionale. ONU spre exemplu, în Carta Naţiunilor Unite, preciza în capitolul I, art. 2 că „toţi membrii este necesar să-şi rezolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice, într-o manieră în care pacea, securitatea şi justiţia internaţionale nu sunt puse în pericol. Toţi membrii este necesar să se abţină, în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat …ˮ. Ultimii ani sunt marcaţi de dorinţa ONU de a reanaliza şi reformula conceptul de securitate. În acest sens, Secretarul General ONU a organizat în 2003 un panel alcătuit din 16 specialişti din diverse ţări, a căror sarcină a fost de a formula şi recomanda măsuri clare şi eficiente împotriva ameninţărilor la adresa securităţii.

Dorinţa ONU de a reforma atât principiile de bază, cât şi propria structură organizatorică, derivă din modificarea radicală a sistemului relaţiilor internaţionale, ceea ce a zguduit însăşi fundaţia securităţii colective şi a subminat încrederea în răspunsurile colective la problemele şi provocările comune. Acelaşi proces de transformare a mediului de securitate a influenţat şi evoluţia celorlalte organizaţii internaţionale de securitate. Spre exemplu, începutul sec. XXI a determinat NATO să reevalueze definiţia securităţii. Apărarea colectivă rămâne principala misiune a Alianţei, însă riscurile sau pericolele cu care se confruntă astăzi NATO s-au modificat substanţial. Astăzi, NATO vorbeşte despre cooperarea cu alte organisme de securitate, despre extinderea legăturilor transatlantice, despre lupta contra terorismului etc. Aceste noi direcţii ale NATO au fost creionate în cadrul summit-ului de la Istanbul din 2004. Noi clarificări conceptuale a oferit şi Uniunea Europeană în Strategia de Securitate Europeană din 2003 şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa prin Carta pentru Securitate Europeană.

În lumina acestor transformări, Barry Buzan, cel mai cunoscut exeget al problemei, mai ridică o dilemă: care este obiectul de referinţă al securităţii, cui i se adresează securitatea, statelor sau oamenilor? Răspunsul este unul tranşant: „securitatea se referă în primul rând la soarta colectivităţilor umane şi abia în al doilea rând la securitatea personală, a fiinţelor umane individualeˮ. Mai mult „deşi securitatea individuală reprezintă un nivel al analizei distinct şi important, ea este esenţialmente subordonată structurilor politice de la nivelurile superioare ale sistemului de stat şi internaţional. De aceea, securitatea naţională şi cea internaţională nu se pot reduce la securitatea individualăˮ. Aşadar, întrucât statele sunt unităţile dominante încă de la Tratatul Westfalic din 1648, elementul central al securităţii este necesar să fie statul. Acest aspect este justificat de faptul că doar la nivelul statului se formulează, în cea mai mare măsură, politici care să asigure securitatea. Această interpretare de factură realistă, pleacă de la premiza că ceea ce urmăreşte statul în relaţiile internaţionale este doar puterea. Aceasta îi asigură statului poziţia de cel mai important actor din sistem dar şi garanţia că niciun alt stat nu va mai realiza acest obiectiv. Securitatea apare astfel, la intersecţia dintre interesele actorilor internaţionali, iar cea mai naturală formă a ei este, în concepţia realiştilor clasici gen Morgenthau, echilibrul de putere.

Întâietatea statului faţă de individ a fost considerată un punct slab al teoriei lui Buzan, acesta fiind deseori criticat tocmai din cauza acestei idei. În opoziţie cu Buzan vin cei care susţin că individul este necesar să aibă o poziţie privilegiată ca referent primar al securităţii, statul devenind mai degrabă o ameninţare la adresa securităţii decât o sursă de securitate. Elementele securităţii umane pot include orice, de la catastrofe naturale până la organizarea sistemului de sănătate al unei ţări. Ideea principală este nevoia de a proteja viaţa umană la nivelul ei de bază, deşi acest nivel nu este definit în mod clar. În acest sens, ONU a început să vorbească despre „freedom from wantˮ („eliberarea de dorinţăˮ) iar cercurile academice şi politice de „freedom from fearˮ („eliberarea de teamăˮ), toate aceste aspecte demonstrând importanţa pe care securitatea umană tinde să o capete.

Se naşte însă şi riscul ca, punând accentul pe individ, statul să revină ca obiect principal al securităţii în virtutea sa de agent al protejării şi îndeplinirii dorinţelor individului. Adepţii conceptului de securitate umană au făcut un pas mai departe în conceptualizarea acestui termen, identificând şi sistematizând şi tipurile de ameninţări la adresa acestui fel de securitate: individuale (violenţă fizică, crimă, accident), comunitare (opresiune, dezintegrare, discriminare), politice (represiune, tortură, încălcarea drepturilor fundamentale), economice (sărăcie, foamete, lipsa condiţiilor minime de trai), sanitare (condiții insalubre, boli) şi ecologice (poluarea mediului, dezastre naturale).

Citiți partea a doua a articolului

Citiți și:

Armata Europeană. Utopia tânărului Emmanuel sau interesele industriei de armament?

Aurel I. Rogojan: «Securitatea națională a României este acum dependentă de o tot mai mare intruziune în viața privată a cetățenilor!»

yogaesoteric
3 iulie 2019