Complexe de securitate (IV)

 

Citiți a treia parte a articolului 

Odată definite şi identificate, complexele de securitate este necesar să fie supuse taxonomiei. Există mai multe tipuri de complexe de securitate cum ar fi cele de nivel inferior şi cele de nivel superior. Un complex de nivel inferior este compus din state locale a căror putere nu se întinde prea departe, dacă chiar se întinde dincolo de raza vecinilor lor imediaţi. Această restrângere a puterii constituie elementul-cheie în existenţa unor dinamici de securitate locală relativ independente între grupurile de state învecinate. Dimpotrivă, un complex de nivel superior conţine puteri mari, state precum SUA şi Rusia, a căror putere se putea foarte bine extinde mult dincolo de mediul lor imediat, sau state precum China şi Rusia, a căror putere este suficientă pentru a se lovi de mai multe regiuni, din care enormele lor dimensiuni fac un vast „mediu localˮ.

O altă împărţire a complexelor de securitate se face în funcţie de sectoarele în care statele acţionează şi astfel putem vorbi despre:
1. complexe omogene prin care se menţine asumpţia clasică referitoare la complexele de securitate care sunt concentrate în sectoare specifice şi sunt, prin urmare, compuse din forme specifice ale interacţiunii între tipurile similare de unităţi (ex. complexele militare realizate de state)
2. complexe eterogene care abandonează asumpţia clasică direcţionată spre sectoarele specifice şi îşi asumă logica regională care poate integra diferitele tipuri de actori care interacţionează în două sau mai multe sectoare (ex. state + naţiuni + firme + confederaţii, care interrelaţionează în sectoarele politice, economice şi societale).

Un pas important în clasificarea securităţii regionale îl face distincţia între complexele de securitate standard şi cele centrate. Complexul de securitate standard este alcătuit din două sau mai multe puteri în care predomină agenda politico-militară a securităţii. Toate complexele de securitate standard au o structură anarhică, polaritatea fiind definită în întregime de puterile regionale (ex. Iran, Irak şi Arabia Saudită în Golf, India şi Pakistan în Sudul Asiei). În complexele de securitate standard, unipolaritatea scoate în relief faptul că regiunea este formată doar dintr-o singură putere regională cum ar fi Africa de Sud (care este un gigant în comparaţie cu vecinii săi). Deşi pot fi şi unipolare, complexele de securitate standard nu sunt reprezentate de o putere la nivel global şi, de aceea, în anumite regiuni (Africa, Orientul Mijlociu, America de Sud şi Sudul Asiei) se disting clar dinamicile de la nivel regional de cele la nivel global. Complexul de securitate centrat poate lua în cazuri speciale forma unipolară, chiar dacă statul care deţine unipolaritatea este preocupat de fiecare mare putere (ex. Rusia în CIS) sau o superputere (ex. SUA în America de Nord), mai degrabă decât de o putere regională. Aşteptarea în această situaţie va fi că puterea de la nivel global va domina regiunea, în timp ce puteri regionale ca Ucraina, Canada sau Mexic nu vor avea suficienţă forţă pentru a deveni un pol regional. Acest raţionament poate fi susţinut cu argumentul că India, care pretinde un statut de mare putere, nu va accepta niciodată ca Pakistanul să se definească ca un pol regional puternic.

La fel de importante sunt, atunci când discutăm despre tipologia complexelor de securitate, pre-complexele şi proto-complexele. Pre-complexele se manifestă printr-un set de relaţii de securitate bilaterală care par a avea potenţialul de a se pune laolaltă într-un complex de securitate, dar nu sunt încă suficient de capabile să realizeze o interdependenţă atât de mare între unităţile lor. Proto-complexele sunt însă caracterizate printr-o suficientă interrelaţionare a securităţii pentru a descrie o regiune şi a particulariza securitatea dintr-o anumită zonă.

O deviaţie a complexului de securitate este „subcomplexulˮ din interiorul nivelului regional. Subcomplexele au în mod esenţial aceeaşi definiţie ca şi complexele de securitate, diferenţa fiind aceea că un subcomplex este cu fermitate întărit în interiorul unui mai mare complex de securitate. Subcomplexele reprezintă modele distincte a interdependenţei securităţii care sunt oricum absorbite de un mai mare model care defineşte complexul de securitate în totalitate. Un exemplu în acest sens este Orientul Mijlociu Extins, constituit ca unitate macro-geopolitică într-un complex de securitate, fiind alcătuit din mai multe subcomplexe regionale de securitate.

Aceste subcomplexe, conform lui Buzan şi Weaverl sunt următoarele:
1. Africa de Nord (Maghreb): Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt;
2. Orientul Mijlociu (Levant): Israel, Egipt, Siria, Liban, Iordania, Turcia;
3. Golful Persic : Iran, Irak, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Quatar, Bahrain, Kuweit, Oman, Yemen.

Turcia este, în fapt, un stat-tampon (izolator) între două complexe de securitate: Europa de Est şi Orientul Mijlociu. Poziţia geo-strategică a Turciei determină ca acest stat să aibă interese regionale în ambele complexe de securitate, transformându-se dintr-o ţară în criză în anii ʼ20, într-o putere regională care îşi joacă interesul pe mai multe fronturi (complexe de securitate): Europa de Sud-Est, Uniunea Europeană şi Orientul Mijlociu.

Dintre cele trei subcomplexe regionale de securitate amintite mai sus, Orientul Mijlociu are dinamica cea mai ridicată, în comparaţie cu celelalte subcomplexe. Există, în primul rând, ostilitatea dintre Israel şi majoritatea statelor arabe vecine. Totodată, dinamica de securitate a acestui subcomplex a fost modelată şi de tendinţele de hegemonie regională ale Siriei şi Egiptului, de acordurile de pace dintre Israel-Egipt şi Israel-Iordania, dar şi de acţiunile Siriei, care a ocupat o parte a teritoriului Libanului, reprezentând o ameninţare la adresa Israelului.

Pe lângă aceste trei subcomplexe regionale de securitate care intră în componenţa Orientului Mijlociu Extins, există şi alte două subcomplexe adiacente a căror relaţie de interdependenţă cu zona geografică mai sus amintită nu este foarte clar definită: Caucazul de Sud şi Asia Centrală. Regiunile cuprinse în interiorul acestor subsisteme de securitate încep să iasă dintr-un anumit con de umbră după sfârşitul „Războiului Receˮ, când suprapunerea intereselor SUA şi ale Rusiei este mai evidentă decât în cazul oricărui alt subsistem de securitate. Avem de-a face, deci, cu o dublă penetrare de către marile puteri a unor complexe regionale de securitate. Afganistanul, care din punct de vedere geografic face parte din regiunea Asiei Centrale, este, de fapt, o punte de legătură între Orientul Mijlociu Extins şi subsistemul Asiei Centrale. Creşterea interdependenţei dintre cele două complexe de securitate este întărită şi de faptul că Rusia are legături (şi implicit interese) puternice de natură politică, economică şi de securitate în ambele regiuni. Acesta este doar unul din motivele pentru care analiza Orientului Mijlociu Extins ca unitate geo-politică nu poate fi completă fără referirea la regiunile adiacente ale Caucazului de Sud şi Asiei centrale, unde terorismul, conflictele regionale sau problematica securităţii energiei (petrol şi gaze) sunt elemente care determină Orientul Mijlociu Extins şi cele două regiuni adiacente să fie analizate împreună.

Fiecare complex de securitate este structurat pe două componente-cheie:
– structura amiciţiei şi inamiciţiei în primul rând şi, în al doilea rând,
– distribuţia puterii în rândul statelor principale.

Prin amiciţie înţelegem relaţiile care se întind de la simpla prietenie la pretinderea de protecţie şi ajutor. Prin inamiciţie înţelegem relaţiile stabilite prin suspiciune şi teamă. Aceşti doi poli sunt separaţi printr-o bandă largă de indiferenţă şi/sau neutralitate, în care amiciţia şi inamiciţia sunt fie prea slabe pentru a conta, fie amestecate într-un mod care nu produce o înclinare clară într-un sens sau altul.

În privinţa distribuţiei puterii, modificările pot avea loc din motive interne sau externe. Modificările de putere ce rezultă din factorii interni pot fi cauzate în mai multe moduri. Actorii se pot dezintegra, ca Pakistanul în 1971 sau Austro-Ungaria în 1918, sau se pot contopi, ca părţile componente ale Germaniei şi Italiei în timpul secolului XIX. Modificările de putere pot apărea şi din diferenţa de rată a dezvoltării dintre actanţi. Japonia a trecut în prim-plan în Asia datorită abilităţii de a se moderniza mai rapid decât vecinii săi. Devierile majore ale resurselor de la investiţii şi consum civil către cheltuielile militare pot produce o deplasare de putere, aşa cum a demonstrat India prin dublarea bugetului ei militar după conflictul cu China din 1962. Un impact şi mai puternic poate avea însă introducerea tehnologiei militare noi. Achiziţia unor arme ofensive puternice, cum ar fi rachetele nucleare, poate modifica rapid percepţia asupra puterii şi a ameninţărilor, poate chiar într-o măsură suficientă pentru a redesena complexele de securitate. O tendinţă indiană majoră spre arsenalul nuclear, de exemplu, ar putea transforma relaţiile de securitate cu China.

Modificările de putere rezultate din factorii externi sunt la fel de diverse. Actorii externi pot modifica structura de putere a unui complex local în două moduri: sau alăturându-i-se, dacă îi sunt adiacenţi, sau aliniindu-i-se, fie că sunt adiacenţi şi/sau membri ai unui complex superior. Implicarea actorilor externi în complexele de securitate se poate realiza în mod direct, fie prin fumizarea de arme, fie prin implicarea directă cu propriile lor forţe armate. Fumizarea de arme a fost instrumentul caracteristic al intervenţiilor marilor puteri în aproape toate complexele de securitate din Lumea a Treia. Fumizarea de arme sovietice către Cuba, Siria, India sau Vietnam şi de arme americane către Israel, Pakistan, Iran sau Arabia Saudită nu sunt decât cazurile extreme dintre numeroase alte exemple. Implicarea directă a forţelor armate este mai rară, deşi americanii au încercat-o în Vietnam, iar sovieticii în Egipt şi Afganistan. Niciun complex de securitate nu este imuabil, fiind supus dinamicii internaţionale.

Pentru formularea impactului transformărilor asupra unui complex de securitate sunt valabile patru opţiuni structurale: menţinerea unui statu-quo, transformarea internă, transformarea externă şi acoperirea.

Menţinerea statu-quo-ului semnifică faptul că structura esenţială a complexului local, distribuţia lui de putere, ca şi structura ostilităţii – rămân fundamental intacte. Această stare este posibilă prin sistemul echilibrului puterii care nu şi-a propus să evite crizele sau chiar războaiele, ci a fost gândit ca atunci când funcţionează corect, să poată limita atât posibilităţile statelor de a se domina unele pe altele, cât şi extinderea conflictelor într-un complex de securitate. Aşadar, obiectivul balanţei de securitate nu este atât pacea, cât mai ales stabilitatea şi moderaţia, un aranjament al echilibrului puterii neputând satisface total pe fiecare membru al unui complex de securitate; el funcţionează cel mai bine atunci când menţine nemulţumirea sub acel nivel începând de la care partea care se simte nedreptăţită va căuta să răstoarne ordinea din complex.

Transformarea internă a unui complex local are loc atunci când structura sa esenţială se modifică în interiorul contextului graniţelor sale exterioare existente. O asemenea situaţie poate fi determinată de modificarea structurii anarhice (datorită integrării regionale) sau de modificarea polarităţii (din cauza dezintegrării, contopirii, cuceririi).

Transformarea externă apare atunci când structura esenţială a complexului este alterată prin expansiunea sau restrângerea graniţelor externe existente. Ajustările minore ale graniţelor pot să nu afecteze atât de mult structura esenţială, dar includerea sau ştergerea unor state majore în mod sigur are un impact substanţial asupra distribuţiei puterii şi a modelului amiciţiei şi inamiciţiei. Acoperirea înseamnă că una sau mai multe puteri externe se mută direct în complexul local, având ca efect suprimarea dinamicii indigene de securitate. Acoperirea poate avea un caracter imperial, aşa cum a fost cazul imperiului colonial european. Odată cu decolonizarea, acoperirea imperială a devenit demodată. Ea a fost înlocuită cu forme de supunere mai voluntare, ca aceea a Europei occidentale şi a Japoniei faţă de SUA.

Concluzionând, complexele de securitate sunt un produs tipic al structurii anarhice internaţionale. Aproape fiecare ţară îşi poate pune în relaţie perspectivele sale de securitate cu unul sau mai multe complexe. Decolonizarea a umplut lumea de state, state care s-au putut şi se pot constitui în asemenea complexe de securitate. Dispariţia bipolarităţii a dat şansa dezvoltării acestor complexe de securitate. Aceste complexe de securitate sunt însă ameninţate acum, la început de nou mileniu, de o multitudine de riscuri, cele mai importante fiind terorismul internaţional, vulnerabilităţile politice, ameninţările de natură socială, ameninţările economice şi cele transfrontaliere.

Terorismul, deşi este greu de acceptat de către lumea civilizată, a devenit o realitate cu implicaţii globale, greu de prevenit şi gestionat şi care nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt, produs în disperare de cauză. El, terorismul, s-a consacrat ca o acţiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violent, desfăşurat în afară şi contra normelor internaţionale. Vulnerabilităţile de natură politică se pot transforma în surse de instabilitate în statele cu democraţii incipiente din orice parte a lumii. Aceste ameninţări sunt îndreptate împotriva ordinii de drept şi se pot realiza prin presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici, prin răsturnarea guvernului sau a organelor de·conducere colectivă ale unui organism internaţional, prin favorizarea şi impunerea secesionismului, prin distrugerea structurii politice, prin izolare politică etc.

Majoritatea ameninţărilor sociale îşi au originea în interiorul statelor şi se produc pe fondul nemulţumirilor sociale de orice natură, de la nesoluţionarea sau tergiversarea rezolvărilor conflictelor de muncă până la conflictele interetnice sau interconfesionale. Ameninţările economice apar în orice economie de piaţă, deoarece situaţia normală a participanţilor este una de risc şi nesiguranţă, generată de competiţia care asigură progresul şi prosperitatea. Factorul economic este însă o ameninţare la adresa securităţii nu neapărat din acest punct de vedere ci mai ales din supoziţia, foarte răspândită, că războaiele viitorului vor fi motivate de accesul la resurse. Ameninţările transfrontaliere sunt incluse în sursele actuale de ameninţare la adresa securităţii oricărui stat sau entităţi şi diferă în mod fundamental de cele de la sfârşitul mileniului al doilea. Astăzi, pericolele vin de la crima organizată, de la traficul de persoane şi de droguri, de la poluarea extinsă şi de la atacurile la adresa sistemelor informatice.

Construirea unei noi arhitecturi de securitate, la baza căreia să se afle încrederea şi cooperarea internaţională, democraţia şi economia performantă, asigurarea şi respectarea drepturilor omului, concomitent cu promovarea şi afirmarea valorilor tradiţionale, nu este un proces utopic, aflat în sfera virtualului, ci poate fi unul perfect viabil şi realizabil, dar care solicită aranjamente şi demersuri politice specifice, precum şi angajarea unor importante resurse economice şi financiare. Din nefericire, cotidianul nu ne oferă semne încurajatoare în acest sens, criza economică nedepăşită în totalitate din zona euro şi recentele ameninţări nucleare venite fie din partea Iranului, fie din partea Coreei de Nord sporind neliniştea şi neîncrederea într-un viitor mai liniştit.

BIBLIOGRAFIE

Buzan Barry – Popoarele, statele şi teama, Chişinău, Editura Cartier, 2000
Ghica Luciana Alexandra, Zulean Marian (coord.) – Politica de securitate națională, Iaşi, Editura Polirom, 2007
Manolache Mihail, Stanciu Lucian – Societatea contemporană şi securitatea energetică, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2010
Miller Benjamin – State, naţiuni şi mari puteri, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010
Moştoflei Constantin, Duţu Petru, Sarcinschi Alexandra – Studii de securitate şi apărare, vol. II Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005
Rogojanu Dumitru-Cătălin – Teoria complexului regional de securitate: complexul de securitate european, Iaşi, Editura Lumeo, 2007
Sarcinschi Alexandra, Dinu Mihai – Crize şi instabilitate în Europa, Bucureşti, Editura UNAp, 2004
Uscoi Nicolae – Securitatea internaţională în epoca postrăzboi rece, în Revista Academiei Forţelor Terestre, anul X, nr. 2 (38), trimestrul IL 2005
Vitalis Eduard-Alexandru – Securitatea în epoca globalizării, Bucureşti, Editura Moroşan, 2009.

Citiţi şi:

O altă ordine înseamnă alte alianțe 
Planurile Americii și Geopolitica 
 

yogaesoteric
15 iulie 2019