Comunicaţii cu fiinţe din lumi subtile paralele

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

„Spiritule, eşti aici? Dacă da, bate o singură dată, dacă nu, de două ori!”
Astfel îşi începea şedinţele de spiritism o bătrână doamnă din Ploieşti pe care am cunoscut-o, după ce se instala în jurul unei mese rotunde împreună cu câteva prietene. M-am întrebat întotdeauna cum ar fi reacţionat ele dacă ar fi auzit drept răspuns două lovituri. Ar fi concluzionat probabil că fantoma a venit să le răspundă că nu e acolo.
Desigur, vorbind despre spiritism vom constata că există multe asemenea bătrâne doamne încântătoare şi inocente dar şi destui şarlatani care au profitat şi mai profită încă de naivitatea altora. Dar există cu siguranţă şi unii oameni serioşi care caută o comunicare reală cu fiinţe din alte lumi şi care obţin uneori rezultate tulburătoare. Nu vom insista aici asupra tuturor lucrărilor lui Allan Kardec, în Franţa, sau ale lui Kippling, în Marea Britanie, căci acestea sunt destul de bine cunoscute şi de altfel ele ar putea umple singure volume întregi.
Înainte de a relata cazuri cu totul uimitoare de comunicare cu fiinţe din alte lumi, ne vom opri puţin asupra unei neobişnuite istorii… literare.

A terminat oare Dickens unul din romanele sale în lumea de dincolo?

Unul dintre cei mai mari, dacă nu cumva cel mai mare romancier englez al secolului trecut, Charles Dickens a fost multă vreme atras de mister şi de fantastic. La sugestia unui prieten american, Wilkie Collins, el s-a decis să scrie un roman cât se poate de neobişnuit, Misterul lui Edwin Drood, pe care însă nu l-a terminat niciodată. El promisese unei reviste că-şi va publica romanul în paginile acesteia, sub forma a douăsprezece foiletoane lunare. Tocmai îl terminase pe cel de-al şaselea când a murit; era în anul 1870. Decepţia generală a fost imensă, căci cititorii abia aşteptau să „devoreze” fiecare nou foileton, de îndată ce apărea, iar acum fuseseră lăsaţi la mijlocul povestirii.

Această decepţie a afectat şi orăşelul Brettleboro, din statul Vermont, unde trăia o bătrână doamnă adeptă a spiritismului şi care, între două şedinţe, se mai ocupa şi de locatarii pensiunii pe care o ţinea. Un tânăr tipograf, Thomas P. James, avea şi el o cameră la pensiune şi asista uneori la şedinţele de spiritism ale proprietăresei sale. El nu spunea însă niciodată nimic şi nici nu părea interesat de respectivul fenomen ocult, până la data de 3 octombrie, când şi-a anunţat proprietăreasa că avusese ocazia să comunice direct cu Dickens, singur în camera sa, şi că acesta îl însărcinase să să-i termine romanul. Ameţită de încântare, buna doamnă şi-a înconjurat pe loc noul protejat cu tot felul de atenţii.

Numeroşi martori au putut asista la crearea urmării romanului Misterul lui Edwin Drood. În fiecare zi, după ce îşi termina lucrul la tipografie, James se întorcea extenuat acasă, se retrăgea în camera sa şi adormea în fotoliu, uneori mai multe ore la rând. După ce se trezea, el începea să scrie cu mare viteză, ca şi cum abia reuşea să transcrie ceea ce i se dicta de către o voce invizibilă. Uneori umplea mai multe pagini cu scrisul său urât, alteori abia dacă scria câteva rânduri. El nu corecta şi nu-şi revedea niciodată textul, explicând că nu are dreptul să facă acest lucru. Thomas era tânăr şi frumuşel, aşa că sărmanul Dickens era nevoit să-l aştepte mai multe zile dacă, din întâmplare, el întâlnea vreo fată drăguţă căreia să-i facă curte.

Atunci când volumul „dictat de Dickens”, a apărut în noiembrie 1873, critica literară era pregătită să-l sfâşie în bucăţi. Dar el a fost cea mai mare surpriză literară a epocii; specialiştii erau consternaţi. Din mâna unui tânăr necopt ieşise o carte care ar fi putut fi scrisă foarte bine de marele Dickens însuşi. „Mi-a fost dictată de el”, rectifica mereu tânărul. În numai câteva zile, tânărul tipograf a ajuns celebru, fiind considerat un mare romancier, demn să-i ia locul lui Dickens.

Mult mai târziu, Sir Arthur Conan Doyle a făcut unele cercetări asupra acestui subiect şi asupra lui Thomas James. El a scris în anul 1927 un articol, publicat de marea revistă literară Fortnighty Review, în care arăta că James nu a făcut dovada niciunui talent literar, nici înainte, nici după scrierea acelui unic manuscris. De altfel, el părăsise şcoala încă de la vârsta de 13 ani, pentru a intra ca ucenic la o imprimerie. Surprinzător era faptul că volumul său era scris în stilul, cu vocabularul şi chiar în maniera de a gândi a lui Charles Dickens. Acest lucru era cel puţin bizar pentru un tânăr american care deabia ştia să citească şi să scrie şi care, oricum, nu avea deloc obiceiul să folosească întorsăturile stilistice specifice britanice.
„Dacă el a fost doar un imitator”, a concluzionat Sir Conan Doyle, „el a avut extraordinarul merit, atât de greu de întâlnit, de a nu accentua şi de a nu exagera niciodată particularităţile specifice lui Dickens, fiind de o naturaleţe absolută.”
Thomas James a recăzut curând în anonimat, nu a mai scris niciodată nimic şi a murit destul de tânăr.

În ajutorul arheologilor

O altă formă de comunicare cu lumea de dincolo este fenomenul care s-a convenit a fi numit „scrierea automată”. Aceasta nu este automată decât pentru cel care o execută, căci el îşi lasă mâna liberă şi vede pur şi simplu cum se înscriu cuvintele pe hârtia din faţa lui. Să fie oare forţa ce îi conduce mâna doar o manifestare ieşită din profunzimile subconştientului său? Nimic nu este imposibil, dar chiar dacă acesta este adevărul, el nu schimbă cu nimic datele problemei, căci putem vorbi oricum de o transmisie din altă lume, pe care o putem numi în mod convenţional „lumea de dincolo”. În acest caz, în loc ca autorul mesajului să se folosească direct de creierul sau de mâna subiectului, el se foloseşte de subconştientul acestuia ca intermediar între creier şi mână, aşa încât ajungem din nou la situaţia iniţială.

Există foarte multe persoane care au scris sau care au primit mesaje stranii şi tulburătoare constituind, nu de puţine ori, adevărate revelaţii. De regulă, ele sunt uşor verificabile şi se referă la un număr restrâns de persoane. Se cunoaşte totuşi cazul unui mesaj care a permis „receptorului” să găsească ceea ce căuta, fapt constatat ulterior de către toţi cei interesaţi de acel lucru. Nu este vorba aici de o experienţă unică, ci de o serie de experienţe ce s-a întins pe durata a mai bine de zece ani.

Ruinele abaţiei Glastonbury, situate în pădurea Sommerset, la circa 30 de kilometri sud de Bristol, reprezintă pentru mulţi creştini locul cel mai sfânt din Insulele Britanice. Conform sfântului Gides care a murit în Bretania în anul 570 şi care este considerat unul din primii istorici englezi, Iisus ar fi venit să „mediteze” însoţit de Iosif din Arimateea, la abaţia din Glastonbury în anul 27 al erei noastre, sub domnia lui Tiberiu. Cert este că abaţia exista cu siguranţă în secolul VI, căci Sf. Augustin o descrie pe larg într-una din scrisorile sale adresate papei Gregorie. Construită în mijlocul unor mlaştini, abaţia a mai fost numită şi insula lui Avalon, iar legenda spune că Regele Arthur ar mai trăi încă aici, păzit de nouă zâne. Pe la sfârşitul secolului XI, în urma unor săpături, a fost descoperit un sicriu imens din stejar, îngropat foarte adânc şi care conţine osemintele unui adevărat uriaş, al cărui craniu zdrobit părea să indice o moarte brutală. La picioarele sale se găsea scheletul unei femei ce mai păstra încă un păr frumos şi blond. S-a presupus că era vorba de rămăşiţele Regelui Arthur şi ale lui Guinevere, cea de-a doua soţie a sa. Descoperirea relicvelor i-a adus abaţiei din Glastonbury o mare popularitate, dar aşa cum se petrece în general cu multe monumente, războaiele religioase, uitarea, vandalismul, timpul, nevoia de pietre pentru alte construcţii, toate acestea au sfârşit prin a distruge complet una din cele mai vechi şi mai frumoase bijuterii ale arhitecturii saxone. Ultimul abate a fost spânzurat din ordinul lui Henri al VIII-lea, care a ras de pe suprafaţa pământului ceea ce mai rămăsese din zidurile abaţiei.

Cu 90 de ani în urmă, un arhitect şi arheolog englez, Friederich Bligh-Bond, a efectuat o serie de săpături în vederea descoperirii fundaţiilor străvechii abaţii şi pentru a schiţa planul construcţiei. El nu avea la îndemână decât date foarte vagi, dar spera să găsească anumite capele, între care şi aceea numită „a Regelui Edgar Atheling” – ultimul rege anglo-saxon, precum şi o alta dedicată lui Notre-Dame-de-Lorette.

Într-o seară din luna noiembrie a anului 1907, Bligh-Bond se afla în biroul său din Bristol, când a primit vizita unui prieten pe nume Bartlett, care credea în spiritism şi practica tehnica scrierii automate. Bligh-Bond nu credea în aşa ceva, dar totuşi el nu ezită să-i pună amicului său creionul în mână:
-Ai sosit chiar la ţanc. Spune-mi, te rog, ce ştii despre abaţia din Glastonbury.
-Bine, dar îmi trebuie ceva timp şi în plus, nici nu ştiu exact dacă voi reuşi să obţin „legătura”.
-Totuşi, încearcă! 
Primul mesaj care apăru pe foaia albă de hârtie îi lăsă pe cei doi oameni perplecşi. Astfel, ei au putut citi: „Cunoaşterea este eternă şi ea poate fi obţinută de către oricine prin rezonanţă mentală”
-Asta-i tot? întrebă arhitectul.
-Nu ştiu, îi răspunse amicul său. Continuă cu întrebările şi vom vedea.
A doua zi, scrierea automată a transmis într-o latină târzie, specifică Evului Mediu, faptul că părintele abate Beere a fost cel care a construit capela lui Edgar Martirul, iar abatele Whiting, ultimul abate de la Glastonbury, a fost cel care a restaurat-o. Apoi s-a petrecut un lucru neaşteptat.
Mâna lui Bartlett a început să deseneze un plan. Cu gura căscată, arhitectul privea fără să-şi creadă ochilor, căci ceea ce vedea nu semăna aproape deloc cu ceea ce îşi închipuise el.
-Această protuberanţă… crezi că poate fi o capelă? întrebă el.
Mâna lui Bartlett începu din nou să scrie: „În spatele altarului se află o intrare. Capela se află la est de aceasta, la circa 30 de yarzi. Ferestrele aveau vitralii albastre şi se închideau cu linţoliuri.”
Mesajele următoare au revelat faptul că autorul lor era un anume Guliemus Monachus (călugărul Gherasim) şi că nu mai existase niciun alt document care să conţină indicaţii referitoare la amplasarea sa.

Mergând cu încredere şi având la dispoziţie neobişnuitul său plan, Bligh-Bond a început săpăturile. Exact în locul indicat, muncitorii care săpau au scos la lumina zilei ruinele unei construcţii exact în forma şi de dimensiunile precizate. Inutil să mai precizăm că printre pietre au găsit multe cioburi de sticlă albastră!

Pentru a descoperi şi capela Notre-Dame de Lorette, arhitectul a apelat din nou la prietenul său. Istoria s-a repetat, cu diferenţa că acum scrierea nu mai era în latină ci în engleza arhaică a secolului XVI.

În cursul următorilor zece ani, arhitectul şi prietenul său au datat şi clasificat sute de mesaje „primite” pe această cale, prin scriere automată.
Toate detaliile indicate de acesta, referitoare fie la locul unde trebuiau începute săpăturile, fie la dimensiunile clădirilor (care corespundeau milimetric), au fost confirmate cu o precizie uimitoare.

În timpul tuturor acestor ani de „transmisie”, Bligh-Bond şi amicul său au pus şi numeroase întrebări referitoare la originea mesajelor. Răspunsurile veneau aproape întotdeauna, uneori extrem de repede, alteori după o anumită pauză. Le-a fost astfel explicat că cei care răspundeau erau chiar călugării care trăiseră la Glastonbury. Aceştia răspundeau unii după alţii, în funcţie de întrebările puse şi de perioadele istorice în care trăiseră. Pauzele uneori lungi dintre două mesaje, iar uneori chiar din mijlocul unui mesaj, erau rezultatul consfătuirilor mai mult sau mai puţin lungi dintre călugări, pentru a se putea pune de acord.
Transmiţătorul cel mai comunicativ s-a dovedit a fi un călugăr pe nume Johannes Bryant, care a declarat că a trăit până în anul 1533. Cel mai vechi semnatar al mesajelor lui Bartlett a fost un anume Awfwold Saxonul, care a menţionat că el şi-a construit coliba sa de lut pe locul mănăstirii cu mult timp înainte ca prima piatră de temelie a acesteia să fie pusă. De altfel, rămăşiţele colibei au putut fi găsite de Bligh-Bond exact la locul indicat!

Serviciile oficiale de arheologie erau uluite de rezultatele obţinute de Bligh-Bond  şi şi-au exprimat încântarea până în 1922, când au aflat că arhitectul îşi fonda lucrările pe mesajele „mâzgălite cu un creion de către un spirit absurd”.
Demis din toate funcţiile sale, Bligh-Bond s-a mărginit doar să-şi mai scrie memoriile în cartea sa remarcabilă The Gate of Remembrance (Poarta amintirilor), în care nu s-a limitat doar să noteze toate mesajele primite şi descoperirile făcute pornind de la acestea, dar a descris cu minuţiozitate şi alte părţi ale abaţiei, rămase încă neescavate. Toţi arheologii care i-au succedat lui Bligh-Bond, fie că erau de acord sau împotriva metodelor lui Barlett, nu au putut decât să confirme în detaliu toate descoperirile anunţate!

Findhorn

Findhorn reprezintă o comunitate spirituală experimentală aflată în Scoţia de Nord, în apropierea Cercului Arctic, care este celebră deoarece aici există o grădină înzestrată cu proprietăţi cu totul deosebite.
Aflată în culmea gloriei la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, în grădina din Findhorn creştea varză ce cântărea 20 kg şi erau cultivate şi alte plante şi flori care aveau uneori dimensiuni de cel puţin două ori mai mari decât dimensiunile obişnuite, în ciuda faptului că solul era alcătuit doar din nisip şi în ciuda climatului rece şi ostil al Mării Nordice, în care vegetaţia nu se putea dezvolta normal.

Locuitorii acestui loc susţin că primesc instrucţiunile cu privire la cultivarea, plantarea şi îngrijirea grădinii lor de la spirite ale Naturii, care populează lumile subtile. Experimentul Findhorn a ajuns să fie privit ca o dovadă a capacităţilor şi a potenţialului excepţional al fiinţei umane atunci când aceasta coexistă într-o armonie totală cu natura.

Fenomenul Findhorn a început în 1962, când Peter Caddy (manager de hotel rămas fără slujbă şi fără perspectiva de a se angaja în domeniul în care mai lucrase), soţia sa Eileen şi prietena şi colaboratoarea lor Dorothy Maclean s-au mutat la Findhorn Bay Caravan Travel Park. Deşi parcul era un loc dezolant, situat lângă un morman de gunoi şi o clădire demolată, Caddy a simţit că fusese adus în acest loc cu un anume scop, fiind îndrumat acolo printr-un mesaj spiritual pe care îl primise soţia sa într-o meditaţie. Conform afirmaţiilor lui Caddy, aceeaşi voce le îndrumase fiecare acţiune a vieţii lor şi până în acel moment.

Eşuând în toate încercările sale de a-şi găsi de lucru, Caddy a început lucrul la grădină în 1963, pentru a face totuşi ceva util, deşi la Findhorn părea să fie foarte puţin probabil că va creşte ceva. Situat pe o peninsulă îngustă şi nisipoasă, care iese la Marea Nordului, Findhorn este expus din toate părţile unui vânt aproape constant, iar solul său nu este adecvat grădinăritului. Totuşi, Caddy a continuat cu grădinăritul.

Primul semn că demaraseră o acţiune unică în lume a apărut câteva luni mai târziu. În timp ce medita, Maclean a întrat în contact cu un spirit al plantelor, pe care ea îl denumea „Deva” şi care le-a spus că deţine secretul rezonanţei cu modelul arhetipal al fiecărei specii de plante. Deva-şii le furnizau informaţii specifice pentru fiecare aspect legat de grădină: la ce distanţă să fie plantate seminţele, cât de des să fie udate şi cum să fie remediate problemele care apăreau. De fiecare dată când se confrunta cu o problemă în ceea ce priveşte grădina, Caddy o ruga pe Maclean să-i ceară răspunsul lui Deva care putea să îi ofere întotdeauna detalii specifice menite să rezolve acea problemă.
În doar un an Findhorn s-a transformat total. Caddy a descris grădinile sale ca fiind „preapline” de viaţă. Varza, care la maturitate ajunge în mod normal la 2 kg, avea de mai bine de 10 ori greutatea obişnuită. Broccoli creştea atât de mare încât plantele erau prea grele pentru a putea fi ridicate de la pământ de un singur om.

În 1966, când grădina era „în plină floare”, al doilea eveniment major s-a petrecut la Findhorn, odată cu venirea savatului R. Ogilvie Crombie, un prieten al lui Caddy, în vârstă de 66 de ani.
În acest an, Crombie a vizitat Findhorn pentru prima dată. La scurt timp după această vizită, Crombie se afla în Grădina Botanică Regală de lângă casa sa din Edinburgh, Scoţia, când a văzut un spirit al naturii, înalt de aproximativ 1 m, jumătate om, jumătate animal, dansând în faţa sa. Crombie a vorbit creaturii, care i-a spus că numele său este Kurmos. Conform spuselor lui Crombie, această întâlnire cu Kurmos l-a pregătit pentru cea care urma să aibă loc cu cel mai important spirit din întregul regat al Naturii – zeul Pan. Pan i-a explicat că el este spiritul ales pentru a reînnoi legătura pierdută dintre omenire şi spiritele naturii. Crombie transmitea periodic lui Caddy şi celor de la Findhorn ceea ce aflase de la Pan despre gnomi, zâne şi pitici precum Kurmos, care trăiesc şi acţionează în Natură, ajutând la creşterea plantelor.

Pe măsură ce vestea despre grădină s-a răspândit, Findhorn a devenit o comunitate model pentru partizanii mişcării New Age. Până la începutul anilor 1970, mai mult de 300 de oameni trăiau, munceau şi studiau la Findhorn. Locuitorii se considerau avangarda unei societăţi bazată pe principiile cooperării dintre oameni şi regatul naturii.
Dintre membrii iniţiali ai comunităţii de la Findhorn, doar Eileen a rămas până la mijlocul anilor ’80; ea şi Peter se despărţiseră, aceasta din urmă (împreună cu o parte din ceilalţi locuitori) s-au mutat în California de Nord, unde au format un centru de retragere denumit Shenoa. Findhorn a fost lăsat în grija generaţiei tinere. Trecând aparent la o altă fază, plantele, fructele şi legumele au revenit la dimensiunile lor normale şi niciunul dintre cei care au rămas să îngrijească grădina nu a mai relatat un contact direct cu lumea spiritelor naturii, aşa cum avuseseră Maclean şi Crombie în perioada anterioară.
Cu toate acestea, membrii mai noi ai comunităţii păstrează spiritul şi ideile iniţiale ale fondatorilor săi. Findhorn are un guvern democratic, o şcoală în aer liber şi o companie care susţine micile afaceri ale comunităţii.

Findhorn a avut cel puţin un „urmaş” – Perelandra, o grădină de 22 de acri şi o zonă în care se cultivă bumbac, aflată la 90 de km, la sud-vest de Washington, D.C. Reşedinţa Centrului de Cercetare a Naturii, Perelandra a fost înfiinţată la mijlocul anilor 1970 de Machaelle Small Wright, care afirmă şi că ea se află în legătură cu Deva-şii şi spiritele naturii. Spre deosebire de unele dintre fermele şi grădinile învecinate, Perelandra este rodnică indiferent de anotimp. Trandafirii şi legumele cresc acolo fără ajutorul vreunei substanţe chimice sau al compuşilor organici care să elimine mana sau insectele.
Experienţele lui Wright se aseamănă cu cele ale lui Dorothy Maclean de la Finhorn. Wright a spus că şi ea contactase în meditaţie Deva-şi şi spirite ale plantelor. De la acestea ea a învăţat totul despre grădina ei – de la tipurile de seminţe pe care să le planteze până la fertilizatorii pe care să îi folosească. Wright a spus că fără Deva-şii şi spiritele naturii care îi ghidează munca în grădină, ea nu ar fi putut avea aceste rezultate uimitoare.

Fragment preluat din Cartea Misterelor – O antologie a faptelor stranii, de profesor yoga Gregorian Bivolaru, publicată de Editura Shambala, tipărită de Ganesha Publishing House. 

Citiţi şi:

Dinamistograful – instrumentul care face posibilă comunicarea cu lumea spiritelor

Realitatea fascinantă a spiritelor naturii dezvăluită prin clarviziune (I)

Prinţesa care vorbeşte cu îngerii

yogaesoteric
iunie 2014