Comunism și globalizare
Sunt zece ani [21, n.n.] de când ne-am eliberat de „comunism” şi am început să ne „globalizăm”. Şi începem să înţelegem că nu am făcut decât să schimbăm o înşelare cu alta, fără a desluşi însă prea lămurit scopul acestora. Ei bine, vechiul „comunism” şi noua „globalizare” sunt cele două căi prin care omenirea răzvrătită împotriva Ziditorului ei (şi povăţuită de iudeii cei ucigaşi de Dumnezeu) încearcă a se uni iarăşi împreună, precum la zidirea acelui turn din Babilon, întru un gând, şi întru un duh, şi întru o cuvântare şi întru o lucrare de obşte. (Iar ce este cu adevărat această lucrare, vom spune ceva mai jos.)
Despre „globalizare” se vorbeşte şi se scrie necurmat de la o vreme şi orice om cu oarecare inteligenţă vede limpede că prin aceasta nu se urmăreşte decât înrobirea desăvârşită a toată lumea şi a fiecăruia dintre „cetăţenii” sferei pământeşti, a „globului” (proastă vorbă!), sub o singură stăpânire a răului. Ceea ce se ia în seamă mai puţin, tocmai pentru că este la vedere, sunt mijloacele prin care se săvârşeşte lucrarea. Iar acestea sunt industrializarea şi tehnologia.
Căci, pentru a înrobi în chip desăvârşit şi deodată nenumăraţi oameni, nu este de ajuns să ai o armată de zbiri, precum egiptenii în vremea robiei de patru sute de ani a evreilor. Dovadă că aceştia din urmă s-au înmulţit şi s-au întărit mai mult decât stăpânii lor, încât Faraon a vrut să-i stârpească ucigând pe cei întâi-născuţi ai lor de parte bărbătească (vezi la Ieşirea 1:9-16). Nu, nicio putere armată nu poate ţine cu sila în robie milioane de oameni, ca să nu zic miliarde, precum se petrece acum.
Pentru aceasta este nevoie de altceva, şi diavolul cel mare împreună cu ajutoarele lui omeneşti a găsit mijlocul: banda de asamblare şi cartela de pontaj, prin care a nimicit meşteşugurile, schimbându-l pe om într-o maşinărie între alte maşinării, într-un robot între roboţi. (Iar ceea ce se petrece în fabrici se petrece şi în birouri şi în ceea ce numim „servicii”.) Iar maşinile nu se răzvrătesc, ba încă roboţii omeneşti se luptă pentru a munci tot mai mult şi se mânie când li se cere mai puţin.
Să ne gândim însă şi la altceva: pentru a ţine împreună neamuri deosebite e nevoie să le aduci la un gând, iar pentru asta e foarte bună tot industrializarea şi tehnologia: căci toţi roboţii omeneşti din lume fabrică aceleaşi produse pe care le folosesc miliarde. Să ne gândim doar la hrană, la îmbrăcăminte şi la ce numim „cultură” (care se fabrică tot industrial): de unde, până nu demult, acestea erau „naţionale”, acum sunt – vezi bine! – „internaţionale”.
Apoi, tehnologia face cu putinţă mutarea a întregi noroade la mari depărtări, ceea ce se vrea a duce la amestecarea lor trupească, la topirea lor într-o singură rasă, care să nu mai fie nici albă, nici neagră, nici galbenă, nici roşie, ci de un greţos cenuşiu. Însă aspectul cel mai însemnat care adună acum la un loc neamurile este aceea că vorbesc iarăşi o aceeaşi limbă (care nu e cea engleză, cum se crede, ci noua limbă babilonică pe temelia limbii engleze), iar aceasta nu ar fi fost cu putinţă nicidecum fără tehnologia şi industria imaginii şi a sunetului.
Visul zgârie-cerului
Dar de prisos e să adaug mai multe despre aceasta, căci au făcut-o alţii de ajuns. Ce vreau să arăt aici e că industrializarea s-a întemeiat mai întâi în rândul noroadelor sălbatice şi prădătoare, aşadar nestatornice, care s-au străduit să ocolească hotărârea dumnezeiească, anume aceea: „Ca să trăieşti, vei lucra pământul întru sudoarea frunţii tale!”. Acesta a fost însă nu doar o pedeapsă, ci şi o poruncă a cărei urmare duce la cea mai mare binefacere: la smerenie şi la pocăinţă. Trăind de pe urma pământului din care a fost zidit trupeşte, cu privirea plecată în jos, omul îşi poate înţelege uşor nimicnicia şi totodată poate fi mulţumitor Celui care îl hrăneşte prin roadele pământului.
Din aceasta este bine să înţelegem că Ziditorul nostru şi al lumii nu ne-a povăţuit nicidecum să născocim de la noi înşine mijloace pentru o vieţuire pământească odihnitoare şi… veşnică, precum vrea omul răzvrătit. Nu, ci ne-a zis aşa: am făcut pământul să rodească pentru voi din belşug, dar v-am şi pedepsit să-l lucraţi cu osteneală, ca să nu uitaţi binele negrăit cel din Rai şi astfel să vă pocăiţi pentru răzvrătirea voastră şi să vă doriţi a vă întoarce acolo, măcar că acum nu pricepeţi cum se va face aceasta (adică prin iconomia întrupării lui Dumnezeu-Cuvânt). Aşa că nu are rost – zice Domnul – să vă osteniţi a născoci şi a zidi nimic, fiindcă oricum această lume se va înnoi, pentru ale voastre păcate, mai întâi prin apă şi apoi prin foc!
Iar oamenii ce au făcut? Tocmai dimpotrivă, precum era de aşteptat, de vreme ce greşiseră dintru început, de la părintele Adam. Şi aşa, s-au folosit mai departe în chip greşit de cuvântarea (raţiunea) dată lor de Dumnezeu, şi au început să lase lucrarea pământului. E drept că şi asta s-a petrecut dintr-o slăbire a conştiinţei lor pricinuită de acel înfricoşător păcat al lui Cain. Şi tot atunci, după uciderea de frate a lui Cain, Dumnezeul tuturor (iar mai bine zis păcatul uciderii) i-a împărţit pe oameni în două neamuri: în Aveliţi (drepţi) şi Cainiţi (spurcaţi, blestemaţi), urmând ca cei dintâi să nu se amestece cu cei din urmă.
Iar răii Cainiţi s-au desprins de lucrarea firească a pământului şi de creşterea animalelor şi s-au apucat să întemeieze „cultura şi civilizaţia” cea nenecesară, ci stricătoare de suflet (Cain a zidit întâia cetate; iar Tubalcain, strănepotul lui, a fost făurar de unelte de aramă şi de fier). Iar apoi, Cainiţii i-au tras la răutatea lor şi pe Aveliţi, care nu s-au păzit şi s-au însoţit cu fetele acelora, căci „erau frumoase”. Iar din aceasta, răul păcatului a crescut într-atât încât Dumnezeul tuturor S-a deznădăjduit (aşa zicând) că omul mai poate fi mântuit, văzând că acesta a ales desăvârşit să-şi urmeze libertatea lui cea rea, şi S-a hotărât să piardă cu totul firea omenească. Dar, fiindcă mai trăia un om drept, acesta fiind Noe, a ales mai bine să nimicească întreaga omenire prin apă şi să o înnoiască apoi prin urmaşii acestuia, Noe putând fi socotit astfel un al doilea Adam.
Dar nici aceasta nu a folosit, căci (la doar vreo cinci sute de ani de la acel potop de apă) omenirea cea nouă s-a înrăit iarăşi şi s-a ridicat făţiş împotriva Atotputernicului şi Atotbunului Stăpân (precum mai demult Lucifer-Satana), şi anume atunci când s-au apucat de zidit acel vestit turn Babel. Iar dacă nu ar fi fost legământul dintre Dumnezeu şi pământeni, putem crede că Ziditorul a toată lumea ar fi prăpădit cu desăvârşire neamul omenesc. Pentru a-şi ţine însă făgăduinţa, ce a făcut Dumnezeu? A despărţit omenirea prin despărţirea graiurilor, precum ştim. Oamenii s-au dezbinat fiindcă nu au mai putut să se înţeleagă prin cuvânt. Şi aşa s-au ivit neamurile.
Însă e de la sine înţeles că, pentru dobândirea celor necesare vieţii (hrană şi acoperământ), multe din aceste neamuri pribege au rămas (vrând-nevrând, dar şi dintr-o mai mare cuminţenie a firii lor) la îndeletnicirea rânduită de Dumnezeu: anume la lucrarea pământului, şi aşa au rămas şi cele mai smerite. Altele însă s-au făcut fiare de pradă, războinici nemiloşi, care au căutat de atunci să le supună pe cele dintâi, pentru a se hrăni fără a munci ţărâna (cuvânt de la care vine şi cuvântul „ţăran”, „ţarină” şi „Terra”). Între care, cei mai sălbatici (încât purtau şi coifuri încornorate din piele sau metal) aveau să fie (după creştinarea sălbaticilor Romani) Germanii (cu toate încrengăturile lor: Frankii, iar mai apoi Saxonii şi Englezii).
Ei bine, tocmai între aceştia s-a întemeiat (şi se întemeiază până astăzi) aşa-zisa „civilizaţie modernă”, adică lumea industrială şi tehnologică. În rândul acestora, maşinismul (în economie) şi aşa-zisul „capitalism financiar” (în politică), adică mijloacele de refacere a norodului babilonic, şi-au dat roadele dintr-o dată, fără împotriviri. Ce te faci însă cu naţiile agricole, legate de pământ, care nu vor să ştie de „progres” şi de „civilizaţie”? Întru acestea, s-a văzut repede că industrializarea şi tehnologia chiar nu merg. Pilda cea mai limpede este aceea a Rusiei: după două sute de ani de „înnoiri”, împărăţia rusească se sprijinea încă, la 1900, tot pe zecile de milioane de mujici care scurmau pământul şi tot se împotrivea planurilor Revoluţiei Franceze de a „libera” şi a uni „popoarele înfrăţite ale lumii”.
La fel s-a petrecut şi în România: după o sută de ani de „modernizare” – măcar că cea dintâi rafinărie de petrol din lume s-a întemeiat la Ploieşti, că la Timişoara s-a aprins cel dintâi bec electric din Europa, că s-a întins drum de fier de-a lungul şi de-a latul ţării, că s-a făcut fabrică de avioane de luptă – românii erau în 1945 aceiaşi opincari dintotdeauna. Şi, ca să nu mai lungim cuvântul, aşa s-a petrecut cu toate noroadele de ţărani (aşezate la Răsărit); care, deşi au fost „civilizate” cu sila de către „civilizaţii” Apuseni, au rămas statornici la al lor „sistem de producţie asiatic” – cum numea felul de vieţuire ţărănească aşa-numitul Karl Marx (Mordechai, rabin la Londra), acel mare prooroc al Antihristului – tot până la mijlocul veacului al XIX-lea.
Şi atunci cum îi aduci şi pe aceşti ţărani – mulţi, smeriţi, statornici, răbdători să aştepte precum pământul – întru robia de obşte a „neamurilor înfrăţite”? Cum îi dezlipeşti de locul şi de obiceiurile lor, de vreme ce ei nu atârnă de nimeni, pământul dându-le toate cele ale traiului? Nu ai decât o cale: să le iei dreptul de a-l mai stăpâni şi să faci industrie agricolă şi industrie alimentară. Întocmai aceasta a izbutit comunismul bolşevic, care tocmai aici – în ţările agricole: Rusia, România, Bulgaria, Albania, China, Coreea – s-a pus în lucrare, iar nu în cele industrializate, măcar că îndemnul era: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” În Germania şi Anglia (acolo unde a fost gândit de numitul Marx şi de Engels) sau în Statele Unite, comunismul (aşa cum îl ştim noi) nu avea niciun rost, căci neamurile acelea proletare se învăţaseră demult cu „libertatea, egalitatea şi fraternitatea” noului Babilon.
Roadele comunismului
Iar acum vedem bine urmările revoluţiei comuniste. Aşa, de pildă, Rusia este cea dintâi (sau a doua) ţară industrializată din lume şi toţi Ruşii trăiesc (cât or mai trăi) de pe urma petrolului şi a gazelor (ca să nu mai vorbim de aurul şi diamantele din Iacuţia). La rândul ei, China este cea dintâi (sau a doua) ţară industrializată din lume. Până nu demult, şi România noastră era o putere industrială de luat în seamă. (Că acum, fiind ca de obicei cu un pas înainte, noi am nimicit şi industria, asta e altceva.)
Iar popoarele acestea de foşti ţărani, măcar că atât de deosebite, ce sunt decât nişte „populaţii” (ca microbii şi viruşii!)? – nelibere în niciun fel, înrobite cu totul Statului „globalist” (urâtă vorbă, zic din nou) şi întrutotul asemănătoare în felul de viaţă şi în gândire. Căci acelaşi hamburgher se mănâncă şi la Bucureşti, şi la Moscova, şi la Hong-Kong, şi acelaşi Avatar se vede pretutindeni şi acelaşi gând ne mână pe toţi înainte: acela de a ne înveşnici pe acest pământ al patimilor, al durerii şi al morţii, zidindu-ne o cetate a toată lumea, întărită până la cer, sub stăpânirea unui om-dumnezeu.
Iar aceasta nu va fi decât acea împărăţie a Antihristului celui mare de care vorbeşte Scriptura. Şi, fără nicio îndoială, suntem gata pentru a o primi şi a lucra la întemeierea ei. Ba chiar suntem nemulţumiţi că aceasta nu se face mai degrabă, din pricina (nu-i aşa?) tâlhăriei şi a prostiei politice care tulbură „mersul nostru înainte”. Şi nu ne gândim că înseşi aceste tulburări de azi grăbesc zidirea „templului popoarelor” (cum zic Francmasonii). Să citim doar ce zicea în urmă cu nişte ani, la ONU, David Rockefeller: „Tot ce avem nevoie este o criză majoră, şi apoi naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.”
„Noua Ordine” însemnând împărăţia Antihristului, căci neamurile nu au vrut-o pe aceea „veche” a lui Hristos şi nu au primit să se unească întru numele Lui. Ceea ce El Însuşi ne-a spus dinainte că se va petrece: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său [adică Antihristul], pe acela îl veţi primi.” (Ioan 5:43). Hristos-Dumnezeu zice acestea către farisei, dar vorbele Lui se înţeleg şi pentru toţi cei care nu au voit şi nu voiesc să primească buna Lui vestire, ci aşteaptă o mântuire pământească, adică una care să nu cuprindă şi înfricoşata judecată de obşte de la sfârşitul veacurilor. Căci cine îşi doreşte aceasta, afară de prea-puţinii adevăraţi iubitori de Hristos?
„Piteştiul”, acum
Nu pot să închei acest cuvânt fără a lua aminte că revoluţia comunistă a mai avut un scop de căpătâi: acela de a obişnui mari mulţimi de oameni să stea închişi cuminţi în uriaşe temniţe, să rabde orice chin în schimbul unui tain mizerabil, să-şi uite până şi numele, schimbat cu un număr de multe cifre. De aceea, în numele binelui obştesc, veacul al XX-lea a fost acela al puşcăriilor. (În care au pierit, doar în Rusia, vreo 70 de milioane de oameni. Aşa zice însuşi Gorbaciov, şi cred că nu se înşeală, având în vedere că a fost şef al KGB-ului.) Căci, dacă nu ar fi fost acestea atât de numeroase şi de cumplite încât să ajungă obişnuinţă, cum ar fi cu putinţă acum ca cetăţenii „liberi” ai lumii să primească a trăi în puşcăria „liberă” a Statului global, care îl preschimbă pe fiecare într-un număr păstrat în nenumărate computere?
Căci asta e împărăţia Antihristului: un „Piteşti” a toată lumea, precum bine a luat seama părintele Justin Pîrvu, care zicea în urmă cu ceva vreme: „Veacul al XXI-lea va fi acela al unui «Piteşti» mondial!” Şi să luăm aminte la ce a însemnat aşa-zisul „experiment” de la închisoarea din Piteşti, unde au fost închişi vreme de câţiva ani doar nişte sute de tineri, cei mai mulţi Legionari: acolo s-a încercat – în mic, fiindcă toate experimentele se fac în laborator, înainte de a ajunge în industrie – s-a încercat aşadar nimicirea sufletului omenesc ce nu poate fi atins nici măcar de Satana.
Şi aceasta cum s-a făcut? Răpindu-le celor închişi nu numai orice urmă de libertate trupească (erau, de pildă, siliţi să rămână nemişcaţi în picioare, dezbrăcaţi, câte o zi întreagă) dar şi libertatea lăuntrică a gândirii, orice gând având obligația să fie mărturisit cu glas tare. Iar în „Piteşti”-ul cel mare ce se petrece? Cetăţeanul plătitor de taxe şi impozite (adică robul Statului) este liber (ba chiar încurajat) să se mişte cu trupul oriunde ar vrea pe „glob”. Atâta doar că e văzut oriunde s-ar afla: de pildă, la umblătoare. Ba mai mult, în aeroporturi (deocamdată) e şi dezbrăcat la piele (de către o cameră radiografică) şi pozat aşa, gol. Apoi, tot ce vorbeşte poate fi ascultat. Să mai pomenim de aşa-zisele „microcipuri”, de acei temniceri nevăzuţi pe care orice pământean îi va purta cu el în însuşi trupul lui?
Şi, cu toate acestea, au fost unii care au trăit închişi în temniţele comuniste ca şi cum ar fi fost în afara lor. Şi aceasta, cum? Liberându-se prin pocăinţă şi smerire de ale lor patimi, cu ajutorul lui Hristos-Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii. Căci este important să înţelegem bine că „diavolul şi slujitorii lui omeneşti nu ne pot înrobi nemijlocit, ci doar prin mijlocirea patimilor noastre”. Iar între acestea, cumplită este patima temerii trupeşti, fie ea întemeiată, fie închipuită. Căci altfel cum am primi acum să fim mânaţi, şi însemnaţi cu numărul numelui fiarei, şi închişi în ţarcul „Noii Ordini”, dacă nu ne-am teme de moarte? Şi încă de moartea cea mai jalnică, aceea pricinuită de lipsa hranei, a adăpostului şi a doctoriilor.
Căci, din două, una: ori primeşti să fii închis şi însemnat în rândul robilor celui rău şi a Antihristului său, în schimbul unui ghiveci de E-uri veninoase, a unei celule cu chirie şi a unor doctorii ucigaşe; ori, dacă nu, vei pieri grabnic, fiindcă „nimeni [nu mai poate] cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” (Apocalipsa 13:17). Adică, la cumpărare, codul cardului; iar la vânzare, codul mărfii, fabricate industrial doar de către stăpânitorii „Noii Ordini”.
Iar cum am ajuns aici am spus, dispreţuind acea poruncă şi acel pedeapsă binefăcătoare: „Ca să trăieşti, vei lucra pământul întru sudoarea frunţii tale!”. Am căutat odihna şi trufia „civilizaţiei”, iar acum a venit vremea să plătim pentru ele. Dar înrobirea noastră, a celor botezaţi întru numele lui Hristos, are ca pricină şi călcarea altei porunci mântuitoare: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă! Temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul, şi trupul să le piardă în gheena!” (Matei 10:28).
Text scris în urmă cu 10 ani de Florin Stuparu
Citiți și:
Marea Resetare – Planul diabolic de supunere a lumii, căruia i se opune Donald Trump
Academicianul Bogdan C. Simionescu: «Este necesar să ne recâștigăm demnitatea!»
yogaesoteric
10 ianuarie 2021