Conceptul de transparenţă totală popularizat în întreaga lume de elitele conducătoare pregăteşte terenul pentru instituirea unei societăţi totalitare

…atent şi în mod total supravegheate

Filosoful francez contemporan Alain de Benoist afirma într-un articol: „Tirania vicleană a transparenței totale s-a alăturat poliţiei omniprezente a gândirii. Ne îndreptăm spre o societate a supravegherii totale“.

În politică, semnificația noțiunii de „transparență“ este astăzi întoarsă pe dos, și aceasta pare să fi devenit o bizară virtute în sine, în vreme ce turnătorii sunt pe punctul de a deveni nişte eroi. Această tristă realitate devine parcă tot mai evidentă odată cu izbucnirea scandalului Panama Papers, cel în urma căruia au ieșit la iveală conturile aflate în băncile din paradisul fiscal panamez ale marilor afaceriști ai lumii.

În cadrul primului său Consiliu de miniștri, din data de 17 mai 2012, președintele Franței, Francois Hollande, a adoptat ,,un regulament deontologic“ care stipula „datoria guvernului de a fi transparent“. Un an mai târziu, în februarie 2013, proiectul său referitor la „însănătoșirea morală a vieţii publice“, îi obliga pe miniștri să-și facă publice averile, mai precis spus, să dea informaţii despre bunurile lor materiale, să declare dacă au făcut împrumuturi, dacă au moştenit sau deţinut acţiuni, atât pe numele lor, cât și pe cel al soţiilor lor etc. În realitate, acest proiect era absolut inutil, în primul rând pentru că nu putea preveni falsul, şi apoi, pentru că îi expunea pe cei vizați unei curiozități nesănătoase din partea publicului, care este, în general, mai mult interesat să cunoască mărimea averilor demnitarilor decât proveniența acestora.

În afară de faptul că integritatea n-a fost niciodată o garanţie a competenţei politice, politica nu ar putea, în mod cert, să se limiteze în urma acestui fel de demers la a crede că o conduită morală publică poate fi extinsă la cea privată.

Desigur, este necesar ca multe aspecte ale vieții politice să devină mai transparente, începând cu finanțarea partidelor, activităţile instituţiilor și tranzacțiile economice internaţionale. Însă transparenţa nu poate viza decât anumite domenii. Care guvern ar accepta, în numele unei transparențe absolute, să dezvăluie secrete de securitate, secrete diplomatice sau secrete de cercetare?

În realitate, fățărnicia face regula aici. Un exemplu concret este cel al avocatului chilian Gonzalo Delaveau, președintele organizaţiei Chile Transparente, ramura chiliană a organizaţiei Transparency International (!), același care, convins că şi-a plasat banii într-un cont offshore nedeclarat, continua să creadă că manipulează fonduri semnificative sub protecția anonimatului, pentru ca apoi să fie nevoit, în urma dezvăluirilor din scandalul Panama Papers, să-şi dea demisia din funcția pe care o deținea.

De unde vine această idee a ,,transparenței“?

Obsesia pentru transparență se regăseşte deja în filosofia iluminismului, ce susţinea luminarea unghiurilor întunecate pentru a risipi ,,superstițiile unei alte epoci“. De asemenea, filosofia protestantismului a promovat această idee prin încercarea sa de a înlătura mediatorii, tot așa cum Reforma a vrut să elimine reprezentanții ierarhiei clericale, bănuiți că deturnează legătura dintre credincioşi și Dumnezeu.

În sfârşit, unul dintre cele mai importante principii ale așa-zisei „societăţi deschise“, după cum și-o imaginează teoreticienii liberali, este că toate informaţiile ar trebui, asemenea bunurilor şi capitalurilor, să circule liber pentru a fi la îndemâna oricui. Transparenţa devine astfel un fel de lege supranațională ce poate justifica orice demers, indiferent dacă este bun sau rău. După cum spunea eseistul și criticul literar Jean Baudrillard: ,,Incontestabil, astăzi trebuie să te lupți cu toţi cei care îţi vor, după cum spun ei, binele“.

Transparenţa are, în cele din urmă, o dimensiune cu totul represivă

Dorinţa autorităților de a face ca totul să devină vizibil demască, de fapt, intenția lor de a deţine controlul. Aşa se face că actul de a privi transparenţa ca pe un ideal social trebuie urmărit din perspectiva mai amplă a unei ,,societăţi de sticlă“, unde „transparenţa“ este doar un paravan pentru aplicarea unor măsuri tiranice de control şi supraveghere.

Din păcate, oamenii, la rândul lor, contribuie la acest fenomen prin intermediul internetului, al telefonului mobil şi al reţelelor de socializare, într-o inconştientă dezlănțuire narcisică care se transformă din ce în ce mai mult într-o expunere prostească a intimității. De altfel, plăcerea pentru confesiunile intime, așa-numitele reality show-uri televizate, arhitectura de sticlă, moda hainelor ciudate, introducerea „spațiilor deschise“ la birouri, toate acestea converg către același scop. Voyeurismul și exhibiţionismul se întrețin reciproc, în timp ce agențiile guvernamentale înregistrează nestingherite toate informaţiile. Propriu-zis, aici este vorba despre o anumită formă mascată de obscenitate, care, dacă nu se cenzurează, se transformă într-o anumită formă de pornografie. În acelaşi mod, expunerea „ca în vitrină“, obligația de a păstra totul la vedere este tot o anumită formă de pornografie. Identitatea creată pe baza intimității şi expunerea exagerată nu pot să ducă decât la propria distrugere.

Deznodământul acestei serii de acţiuni se poate regăsi în panopticul lui Bentham, tipul de clădire conceput de filosoful Jeremy Bentham (foto), în care rezidenții acestuia pot fi observați simultan de către un singur observator, fără ca primii să știe dacă sunt sau nu supravegheați. Deși este din punct de vedere practic imposibil pentru un observator să observe toate încăperile deodată, faptul că ei nu pot ști când sunt urmăriți îi determină pe rezidenți să acționeze ca și când ar fi tot timpul urmăriţi astfel.

Dar, așa cum autorul Jean Lacouture afirma în cartea sa Elogiul secretului (2005), viaţa noastră socială are totuşi nevoie de o anumită opacitate. În aceeaşi măsură în care discreția este unul dintre atributele libertăţii, transparenţa totală este tocmai semnul caracteristic al lipsei evidente a vieţii private.

Graniţa dintre viaţa publică şi cea privată a devenit tot mai insesizabilă, ajungându-se astfel la o insinuare tot mai impertinentă, agresivă în viaţa personală, intimă şi chiar mai mult decât atât. De exemplu, în Suedia, oricine poate să solicite printr-o cerere scrisă declarația de impozit a vecinului său. De aici și până la a putea vedea, legal, orice face oricine, nu mai este mult.

În consecință, este necesar să fim realiști: instaurarea unei „transparențe“ absolute este în mod evident imposibilă într-o societate care alterează realitatea după bunul său plac şi desființează pur şi simplu adevărul în interesul unei aparenţe înşelătoare.

Citiți și:

Supravegherea globală a populaţiei, armă redutabilă a francmasoneriei mondiale, în cârdăşie cu aşa-zişii «iluminaţi»… (I) 
Originile neomarxiste ale limbajului «corect politic» 
Aspecte şocante, revoltătoare pe care guvernul SUA se străduieşte din răsputeri să le ascundă
 

yogaesoteric
30 noiembrie 2016