Consiliului American pentru Relații Externe și matricea propagandei transatlantice (I)

Fie că este vorba despre Rusia, Siria sau SUA, pentru a înțelege raportarea geopolitică a presei occidentale este necesar să cunoaștem rolul-cheie al Consiliului american pentru Relații Externe (CFR).

Următorul studiu este primul care arată modul în care CFR a creat un circuit de informare transatlantic în mare parte închis, unde aproape toate sursele și punctele de referință relevante sunt controlate de membrii Consiliului și de organizațiile partenere ale acestuia.

Astfel, a fost creată o matrice informațională unică din punct de vedere istoric, net superioară propagandei guvernamentale clasice a statelor autoritare, dar care își pierde din ce în ce mai mult din eficacitate, din cauza succesului presei independente.

Cum controlează CFR-ul fluxul geostrategic de informații

„Suntem acum un imperiu și când acționăm, noi ne creăm propria realitate” – Karl Rove, fostul șef al Biroului de Inițiative strategice ale guvernului SUA

1. Consiliul pentru Relații Externe

Consiliul pentru Relații Externe își are originea în așa-numita „traumă din 1920”: După Primul Război Mondial, SUA și-ar fi putut asuma pentru prima dată rolul de lider mondial – dar Senatul a decis să nu se alăture Ligii Națiunilor, iar populația obosită de război l-a ales pe Warren Harding. Un președinte care a promis o „întoarcere la normalitate”. El dorea să se ocupe mai întâi de afacerile și problemele Americii și ale americanilor.

Pentru a evita un astfel de eșec în viitor și pentru a „trezi America la îndatoririle sale mondiale”, bancheri, antreprenori și politicieni cu orientare internațională au fondat în anul următor CFR-ul bipartizan în metropola financiară și comercială New York. Prin colaborarea unor academicieni și publiciști de marcă, printre care Archibald Coolidge (The United States as a World Power, 1908) și Walter Lippmann (Public Opinion, 1922), ideile pentru o politică externă activă urmau să fie dezvoltate și popularizate în rândul publicului.

Consiliul a reușit să se impună în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când experții CFR au formulat strategia de război americană și principiile ordinii postbelice în cadrul studiilor de război și pace – inclusiv statutele ONU, al Băncii Mondiale și al Fondului Monetar Internațional. În acest fel, ei au urmat indicațiile directorului fondator al CFR, Isaiah Bowman, conform cărora SUA era necesar să „garanteze securitatea globală” în viitor, dar să evite „formele convenționale de imperialism”. Motiv pentru care exercitarea puterii americane era nevoie să primească un „caracter internațional” (Shoup & Minter, 1977:169 și urm.).

În acest fel – la numai 170 de ani de la Declarația de Independență – a luat naștere un imperiu american global, ale cărui poziții cheie au fost de atunci ocupate aproape continuu de cei aproape 5.000 de reprezentanți ai CFR (a se vedea figura următoare și lista pe administrații). Prin urmare, revista Der Spiegel a descris Consiliul drept „cea mai influentă instituție privată din America și din lumea occidentală” și un „politburo pentru capitalism”.

Odată cu cel de-al Doilea Război Mondial, sfera de influență americană s-a extins pentru prima dată în Europa (de Vest) și în Asia de Est (în special în Japonia). Pentru a construi elite locale în aceste regiuni și a le include în propria planificare, Consiliul a fost nevoie să își completeze rețeaua: În Europa, Charles D. Jackson, membru al CFR, asistentul lui Eisenhower pentru război psihologic, a lansat așa-numitul Grup Bilderberg în 1954, în timp ce în Asia de Est, președintele CFR David Rockefeller și directorul CFR Zbigniew Brzezinski au fondat Comisia Trilaterală în 1972.

Ambele organizații își propun să discute principalele provocări geostrategice și să dezvolte un consens transnațional și transpartinic. Este posibil ca fostul prim-ministru francez (și participant la Bilderberg) François Fillon să nu se fi înșelat în această privință atunci când a declarat în 2013: „Bilderbergerii sunt cei care ne guvernează”.

2. Matricea CFR

Punerea în aplicare cu succes a unei strategii geopolitice – pe timp de pace și mai ales pe timp de război – ar fi de neconceput fără influențarea eficientă a opiniei publice. Pentru aceasta, statele autoritare se bazează de obicei pe propaganda guvernamentală directă, care, însă, își pierde rapid credibilitatea.

Consiliul a adoptat o abordare mai inteligentă: Cu cei aproape 5.000 de membri ai săi, a creat un sistem de informații aparent divers și independent, în care, totuși, aproape toate sursele și punctele de referință relevante sunt controlate de membrii CFR și de organizațiile partenere ale acesteia. În acest fel, a fost creată o „matrice de propagandă” unică din punct de vedere istoric, ale cărei elemente și funcționare sunt prezentate mai jos.

„Importanța CFR-ului nu poate fi ușor exagerată. Este cea mai relevantă organizație neguvernamentală de politică externă din SUA. Rolul său central este acela de a defini parametrii acceptați, legitimi și ortodocși ai discuțiilor privind politica externă a SUA și problemele conexe. (…) Astfel, CFR corespunde la ceea ce sovieticii numeau nivelul superior al nomenclaturii” – Stephen F. Cohen, profesor la Princeton și fost membru al CFR, The Nation, 2018.

Media încorporat

Fie că este vorba de ziare, reviste, emisiuni sau internet, Consiliul pentru Relații Externe a fost întotdeauna dornic să integreze în structurile sale proprietari, redactori-șefi și jurnaliști de top din principalele mass-media.

În SUA, de fapt, aproape toate instituțiile media bine cunoscute au fost fondate de reprezentanți ai CFR sau au fost cumpărate cu zeci de ani în urmă (a se vedea figura de mai jos). Acest fapt a fost posibil deoarece funcționarea unei mass-media influente a necesitat anterior resurse financiare considerabile, precum și acces la factorii de decizie politică – iar Consiliul și membrii săi le au pe ambele la dispoziție, ca aproape nicio altă grupare. Chiar și companiile moderne de internet, precum Google și Facebook, sunt implicate în rețeaua Consiliului la cel mai înalt nivel – și uneori și în operațiunile sale internaționale.

Presa tradițională din Germania (de Vest) a fost înființată după război în cadrul unui proces de acordare a licențelor de către aliați și a fost dotată cu editori și redactori-șefi atent selecționați – structuri care au supraviețuit până în prezent prin rudenie și alte relații. Pe lângă Grupul Bilderberg și Comisia Trilaterală, integrarea și socializarea celor mai importanți oameni de presă germani are loc în special prin intermediul așa-numitului Atlantic Bridge, fondat în 1952 de către John J. McCloy, președintele CFR și al Băncii Mondiale și Înalt Comisar pentru Germania, împreună cu Eric Warburg, membru al CFR și bancher – nepotul lui Paul Warburg, director al CFR și inițiator al Rezervei Federale.

Elveția, oficial neutră, a fost, de asemenea, integrată în arhitectura economică și de securitate transatlantică încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a beneficiat în mare măsură de pe urma acesteia. Prin urmare, o acoperire mediatică prea critică și care se abate de la standardele transatlantice – ce ar putea fi interpretată rapid ca „propagandă ostilă” și ar duce la complicații politice sau economice nedorite – nu este în interesul țării.

Prin urmare, în chestiuni geopolitice sau imperiale, mass-media elvețiene consacrate raportează, de asemenea, în mare parte în conformitate cu CFR și NATO. Această conformitate este favorizată de concentrarea tot mai mare a mass-media, care a dus la faptul că peste 90% din piața elvețiană este controlată în prezent de numai cinci case de presă. Integrarea structurală a acestor editori are loc în primul rând prin intermediul Grupului Bilderberg, precum și printr-o cooperare din ce în ce mai strânsă cu mass-media germană Atlantic Bridge.

În următoarele diagrame, rețelele media din SUA, Germania și Elveția descrise mai sus sunt prezentate grafic pentru prima dată pe baza listelor oficiale de membri și participanți (a se vedea anexa). După cum se poate observa, acestea cuprind, în esență, toate așa-numitele „mainstream media”. Acest termen depreciativ și prezumțios poate fi înțeles ca un eufemism pentru publicațiile conforme cu CFR.

Foto sus: Rețeaua de presă CFR extinsă + Mass-media elvețiană: rețeaua transatlantică + Mass-media în Germania: Rețeaua transatlantică

Mijloacele de informare de mai sus – precum și alte publicații mai mici – formează inelul interior al matricei informaționale. Acestea sugerează populației o aparentă diversitate de informații, dar în realitate îi transmit o viziune în mare măsură omogenă și conformă cu CFR a evenimentelor mondiale. Pentru a face aceasta, mass-media au la dispoziție o trusă de instrumente cuprinzătoare, cu peste două duzini de metode diferite, de la limbaj tendențios, alegerea selectivă a subiectelor și omiterea sistematică a contextului, până la ocazionalele afirmații false.

„Apartenența acestor jurnaliști la Consiliu, indiferent ce cred ei despre ei înșiși, este o afirmare a rolului lor activ și important în afacerile publice și a ascensiunii lor în clasa conducătoare a Americii. Ei nu doar analizează și interpretează politica externă a SUA, ci și contribuie la elaborarea acesteia. (…) Ei fac parte din establishment, fie că le place sau nu, și împărtășesc majoritatea valorilor și opiniilor acestuia” – Richard Harwood, fost editor executiv și ombudsman al Washington Post.

Cu toate acestea, pentru a asigura coerența pe termen lung a matricii mediatice, este necesar un inel exterior suplimentar care să furnizeze mass-media informații, puncte de vedere și modele de interpretare adecvate. Acest inel exterior este format din guverne transatlantice, forțe militare, agenții de informații, ONG-uri, grupuri de reflecție și experți, precum și agenții de știri și de relații publice. Toate fiind, la rândul lor, integrate în rețeaua larg ramificată a CFR, după cum se arată în secțiunile următoare.

Organizații neguvernamentale (ONG-uri)

În timp ce propaganda în statele autoritare vine de obicei direct de la guvern (și este, prin urmare, ușor de detectat), așa-numitele organizații neguvernamentale (ONG-uri) joacă un rol special în matricea CFR, deoarece sugerează populației că sunt îndepărtate de guvern și, prin urmare, mai independente și mai credibile.

De fapt, directorii Amnesty International (AI), Human Rights Watch (HRW) și multe alte organizații aparent umanitare sunt implicate în Consiliu de zeci de ani, în timp ce numeroase alte organizații sunt finanțate și conduse de miliardari CFR, cum ar fi George Soros. Acesta din urmă nu urmărește o politică externă independentă, ci doar sprijină operațiunile internaționale ale Consiliului în limita mijloacelor sale.

În timp ce ONG-urile desfășoară uneori o activitate utilă, dar în mare parte lipsită de consecințe în timpul anului (de exemplu, redactarea de rapoarte privind situația internațională a drepturilor omului), funcția lor geopolitică intervine întotdeauna atunci când se dorește să fie pregătită o schimbare de regim sau când intervenția militară se dorește să primească legitimitate umanitară.

De exemplu, încă din 1991, Amnesty International a „verificat” public „minciuna incubatorului” inventată de o companie americană de relații publice, contribuind astfel în mod semnificativ la declanșarea Războiului din Golf. În Balcani, Afganistan („NATO: continuați să progresați!”) și Libia, AI și HRW au cerut, de asemenea, intervenții militare „umanitare” pe baza unor afirmații îndoielnice sau false.

În războiul din Siria, după atacul cu gaz toxic din vara anului 2013, Human Rights Watch (HRW) a avut la îndemână o expertiză care se urmărea să dovedească vinovăția guvernului sirian și să justifice astfel o intervenție NATO. Cu toate acestea, într-o analiză ulterioară efectuată de cercetătorii de la MIT, raportul s-a dovedit a fi fabricat. Dar pentru mass-media CFR acest incident nu ar avea de ce să fie un motiv de scepticism în viitor.

În Eritreea din Africa de Est, care a rezistat pretențiilor hegemonice americane de la independența sa față de Etiopia în 1993, Amnesty International și Human Rights Watch au fost chiar prinse în flagrant delict într-o operațiune de schimbare de regim în 2011: În cadrul unei misiuni secrete, agenți deghizați parțial în călugărițe s-au infiltrat în țară pentru a crea o rețea secretă care avea să declanșeze mai târziu proteste la nivel național, la comandă. O scrisoare interceptată de la directorul Amnesty pentru „Programe speciale în Africa” afirmă: „Obiectivul nostru este ca regimul lui Issayas Afewerky să se clatine și să fie răsturnat până la sfârșitul anului”.

Pe lângă ONG-urile permanente, precum Amnesty și HRW, instituțiile conduse de CFR, cum ar fi USAID și NED, creează și finanțează organizații temporare suplimentare pentru conflicte individuale, în funcție de necesități, își asumă sarcini locale și se integrează perfect în matrice. În războiul sirian, de exemplu, au fost create astfel Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului, Centrul Media din Alep sau celebrele Căști Albe, care au furnizat agențiilor și presei occidentale imagini și informații dramatice, nu întotdeauna ireproșabile.

Bineînțeles, există și numeroase ONG-uri sincere și independente, care se angajează serios în favoarea păcii și a drepturilor omului. Doar că, în general, acestea sunt mult mai puțin finanțate și nu au aproape niciodată un cuvânt de spus în mass-media CFR – mai ales în momente cruciale din punct de vedere geostrategic.

Premiul Nobel pentru Pace

Așa-numitul Premiu Nobel pentru Pace joacă un rol special în definirea „binelui” și a „răului”. Este singurul premiu Nobel neacordat de Academia de Științe a Suediei neutre, ci de o comisie formată din foști politicieni din Norvegia, membru fondator al NATO. Prin urmare, Premiul Nobel pentru Pace nu este în general acordat pentru menținerea păcii în sine, ci pentru menținerea păcii americane – Pax Americana. Prin urmare, căutăm în zadar personalități care, de exemplu, au fost active împotriva intervențiilor NATO care încalcă dreptul internațional. În schimb, îi găsim pe reprezentanții CFR, de la Kissinger la Obama, și pe ajutoarele lor în țări precum Birmania, Tunisia, Yemen și UE.

Grupuri de reflecție și experți

O altă funcție importantă în matricea CFR este îndeplinită de așa-numitele think tank-uri și experți. Aceștia oferă mass-mediei și publicului evaluări și analize aparent bine fundamentate și obiective. De fapt, însă, aproape toți experții care își spun părerea în mass-media afiliată CFR sunt ei înșiși integrați în rețeaua transatlantică a Consiliului – deși acest aspect nu este, de obicei, comunicat publicului.

În SUA, fenomenul este valabil pentru Brookings Institution, RAND Corporation, Consiliul Atlantic afiliat la NATO, Institutul Aspen și Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS), toate acestea fiind conduse de cadre ale CFR. Fondatorul „colectivului de jurnaliști de investigație” Bellingcat – care a furnizat presei CFR analize relevante în timpul crizei ucrainene și al războiului sirian – a apărut în scurt timp și ca senior non-resident fellow la Atlantic Council.

În plus, există zeci de profesori de politică, economie și istorie, precum și președinți ai celor mai multe universități americane de elită care, în calitate de membri ai CFR, asigură o cercetare și o predare conforme și sunt disponibili pentru mass-media în calitate de experți (a se vedea prima figură).

În Germania, printre grupurile de reflecție solicitate de mass-media CFR se numără în special Consiliul German pentru Relații Externe (DGAP) – cofondat de CFR în 1955 și prezidat de fosta șefă a Atlantic Bridge Arendt Oetker – și Institutul German pentru Afaceri Internaționale și Securitate (SWP), fondat de un ofițer de informații al BND la sfatul directorului CFR Kissinger. SWP este finanțat în principal de guvernul german și condus de Volker Perthes, de asemenea membru al Atlantic Bridge, al Comisiei Trilaterale, al Grupului Bilderberg și al DGAP – ceea ce îl face unul dintre cei mai importanți transatlantici germani.

Între timp, SWP nu este doar un think tank, ci și un birou de planificare: în 2012, de exemplu, a organizat o serie de ateliere de lucru la Berlin, împreună cu „US Institute of Peace” – condus de fostul consilier de securitate al SUA și membru al CFR Stephen Hadley – cu membri ai opoziției siriene și rebeli pentru a planifica perioada de după căderea preconizată a guvernului (proiectul „Day After”).

În Elveția, cu excepția Centrului de Studii de Securitate al ETH, nu există aproape niciun institut geopolitic demn de a fi menționat. Prin urmare, televiziunile și ziarele elvețiene, precum NZZ, preferă, de asemenea, să folosească experți SWP și alți transatlantici germani pentru interviurile și articolele lor – deși legăturile lor relevante nu sunt, de obicei, dezvăluite.

În schimb, experții independenți – nu de puține ori superiori colegilor lor transatlantici în ceea ce privește expertiza – au dificultăți în mass-media CFR: majoritatea sunt pur și simplu ignorați, în timp ce vocile deosebit de critice sunt nevoite să se confrunte chiar cu campanii de defăimare, așa cum au experimentat recent cercetătorul german al Islamului și expertul în Siria Michael Lueders sau istoricul și expertul elvețian în războiul secret Daniele Ganser.

Armata SUA și a țărilor NATO este, de asemenea, o parte integrantă a matricei CFR și joacă un rol decisiv, mai ales în perioade de criză și război.

CFR și-a menținut propriul program de formare a ofițerilor timp de decenii, astfel încât se estimează în prezent că aproximativ 75% din toți ofițerii militari americani de rang înalt au fost instruiți de CFR – inclusiv aproape toți șefii de stat major, comandanții supremi NATO și comandanții de zonă de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace (a se vedea prima figură și lista pe administrații). În acest fel, Consiliul a construit o forță armată imperială, instruită ideologic, așa cum se știe aproape numai din regimurile totalitare.

Ulrich Tilgner, corespondentul de lungă durată al ZDF și al televiziunii elvețiene pentru Orientul Mijlociu, a descris interacțiunea dintre mass-media și armată în retrospectiva războiului din Irak din 2003 în felul următor: „Cu ajutorul mass-mediei, militarii determină percepția publică și o folosesc pentru planificarea lor. Ei reușesc să creeze așteptări și să răspândească scenarii și înșelăciuni. În acest nou tip de război, strategii de PR ai administrației americane îndeplinesc o funcție similară cu cea a piloților de bombardiere. Departamentele speciale de relații publice de la Pentagon și din cadrul serviciilor de informații au devenit combatanți în războiul informațional. (…) În acest proces, armata americană se folosește în mod deliberat de lipsa de transparență a relatărilor din mass-media pentru manevrele sale înșelătoare. Cititorii, ascultătorii sau telespectatorii nu pot urmări până la sursă informațiile pe care le răspândesc și sunt preluate și difuzate de ziare și radio. Astfel, ei nu reușesc să discearnă intenția inițială a armatei… Jurnaliștii sunt astfel folosiți ca mijloc de inducere în eroare a inamicului. Informația devine o componentă a războiului: războiul informațional.” (Tilgner, Războiul înscenat, 2003/2007, p. 132 și următoarele).

Evaluarea lui Tilgner a fost confirmată de Tom Curley, fostul șef al agenției americane de știri Associated Press. Într-o prelegere din 2009, Curley a făcut public faptul că numai Pentagonul are 27.000 de specialiști în relații publice care produc propagandă și dezinformare cu un buget anual de aproape 5 miliarde de dolari. Mai mult, generalii americani de rang înalt au amenințat că AP și Curley vor fi „ruinați” dacă reporterii vor relata prea critic despre armata americană. Cu toate acestea – sau din această cauză – mass-media CFR preia, în cea mai mare parte, declarațiile armatei americane și ale NATO în mod complet necritic.

Simbioza dintre armată și mass-media se extinde astfel mult dincolo de infamii „jurnaliști încorporați”. Pe de altă parte, jurnaliștii de investigație independenți au parte de o situație dificilă: conform documentelor Wikileaks, membrii NATO îi clasifică drept unul dintre cele mai mari riscuri de securitate și îi tratează în consecință.

Citiți a doua parte a articolului

Un studiu realizat de Swiss Propaganda Research

Note și bibliografie:

Domhoff, William G. (2014): The Council on Foreign Relations and the Grand Area: Case Studies on the Origins of the IMF and the Vietnam War; Class, Race and Corporate Power: Vol. 2: Iss. 1. (PDF)
Grose, Peter (1996/2006): Continuing the Inquiry – The Council on Foreign Relations from 1921 to 1996, CFR Press, New York. (PDF)
Parmar, Inderjeet (1999): Mobilizarea Americii pentru o politică externă internaționalistă: Rolul Consiliului pentru Relații Externe. Studies in American Political Development, 13(2), pp. 337-373 (PDF).

Schulzinger, R.D. (1984): The Wise Men of Foreign Affairs. Istoria Consiliului pentru Relații Externe. Columbia University Press, New York.
Shoup, Laurence H. (2015): Wall Street’s Think Tank: The Council on Foreign Relations and the Empire of Neoliberal Geopolitics, 1976-2014. Monthly Review Press, New York. (Web)
Shoup, Laurence & Minter, William (1977): Imperial Brain Trust – The Council on Foreign Relations and United States Foreign Policy. Monthly Review Press, New York. (PDF)

Propaganda: teorie și practică

Baines, Paul R (2013): Propaganda. Volumele I-IV. SAGE Library of Military and Strategic Studies, Londra.
Altschull, Herbert J. (1984/1995): Agenți ai puterii. Mass-media și politicile publice. Longman, New York.
Becker, Jörg (2015): Medien im Krieg – Krieg in den Medien. Springer Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden.

Becker, Jörg & Beham, Miram (2008): Operation Balkan: Advertising War and Death. Nomos, Baden-Baden.
Bittermann, Klaus (1994): Serbien muss sterbien. Adevăr și minciuni în războiul civil iugoslav. Ediția TIAMAT, Berlin.
Bussemer, Thymian (2008): Propaganda. Concepte și teorii. VS Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden.

Chomsky, Noam (1997): What Makes Mainstream Media Mainstream. Revista Z Magazine. (PDF)
Chomsky, Noam & Herman, Edward (1988): A Propaganda Model. (Web)
Gritsch, Kurt (2010): „Staging a Just War? Intellectuals, Media and the „Kosovo War” 1999, Georg Olms Verlag, Hildesheim.

Hird, Christopher (1985): Tehnici standard. Diverse reportaje, Channel 4 TV. 30 octombrie 1985 (Web).
Krüger, Uwe (2013): Meinungsmacht. Influența elitelor asupra jurnaliștilor din mass-media și a jurnaliștilor alfa – o analiză critică a rețelei. Herbert von Halem Verlag, Köln.
Luyendijk, Joris (2015): Von Bildern und Lügen in Zeiten des Krieges: Aus dem Leben eines Kriegsberichterstatters – Aktualisierte Neuausgabe. Tropi, Stuttgart.

Morelli, Anne (2004): The Principles of War Propaganda. zu Klampen, Springe.
Mükke, Lutz (2014): Corespondenți în Războiul Rece. Între propagandă și autoafirmare. Herbert von Halem Verlag, Köln.
Ponsonby, Arthur (1928): Falsehood in War-Time. George Allen & Unwin, Londra.

Starkulla, Heinz jr. (2015): Propaganda: Begriffe, Typen, Phänomene. Nomos, Baden-Baden.
Tilgner, Ulrich (2003): Der inszenierte Krieg – Täuschung und Wahrheit beim Sturz Saddam Husseins. Rowohlt, Reinbek.

Agențiile de presă

Blum, Roger et al. (eds.) (1995): Die AktualiTäter. Agențiile de presă din Elveția. Verlag Paul Haupt, Berna.
Höhne, Hansjoachim (1977): Raport privind agențiile de știri. Volumul 1: Situația pe piețele de știri din lume. Volumul 2: Istoria știrilor și a celor care le difuzează. Nomos Verlagsgesellschaft, Baden-Baden.
Johnston, Jane & Forde, Susan (2011): The Silent Partner: Agențiile de știri și știrile secolului XXI. Jurnalul internațional de comunicare 5 (2011), p. 195-214. (PDF)

MacGregor, Phil (2013): Agențiile internaționale de știri. Ochi globali care nu clipesc niciodată. În: Fowler-Watt/Allan (ed.): Journalism: New Challenges. Centrul de cercetare în jurnalism și comunicare, Universitatea Bournemouth. (PDF)
Schulten-Jaspers, Yasmin (2013): Zukunft der Nachrichtenagenturen. Situație, evoluție, previziuni. Nomos, Baden-Baden.
Segbers, Michael (2007): Die Ware Nachricht. Cum funcționează agențiile de știri. UVK, Konstanz.

Steffens, Manfred [Ziegler, Stefan] (1969): Das Geschäft mit der Nachricht. Agenții, redacții, jurnaliști. Hoffmann und Campe, Hamburg.
Wilke, Jürgen (ed.) (2000): Von der Agentur zur Redaktion. Böhlau, Köln.
Barnett, Thomas P.M. (2005): The Pentagon’s New Map: Război și pace în secolul XXI. Putnam Publishing Group, New York. (web)

Blum, William (2014): Killing Hope: US Military and CIA Interventions Since World War II – Ediție actualizată. ZED BOOKS, Londra.
Brzezinski, Zbigniew (1998): The Grand Chessboard: American Primacy And Its Geostrategic Imperatives. Basic Books, New York. (PDF)
Brzezinski, Zbigniew (2005): The Choice: Global Domination or Global Leadership. Basic Books, New York.

Haass, Richard (2017): O lume în dezordine: Politica externă americană și criza vechii ordini. Penguin Press, Londra.
Kagan, Robert (1998): The Benevolent Empire. Revista Foreign Policy. (PDF)
Kissinger, Henry Kissinger (2015): Ordinea mondială. Penguin Books, Londra.
Sylvan, David & Majeski, Stephen (2009): U.S. Foreign Policy in Perspective: Clients, Enemies and Empire. Routledge, Londra. (Web)

Citiți și:
Da, există o conspirație. Suntem cu toții prinși în rețeaua elitei, afirmă un fost înalt demnitar american
„Capcana lui Tucidide” și virusul sino-american
Câte «fronturi» poate susţine politica externă a Statelor Unite în prezent? De ce rămânem anapoda proamericani?

 

yogaesoteric
17 iunie 2022