„Corupția ucide”, nepăsarea îngroapă – Colectiv, un simbol al eșecului sistemic

Tragedia de la Colectiv reprezintă unul dintre cele mai dureroase momente din istoria recentă a României, un simbol trist al efectelor devastatoare ale corupției și incompetenței sistemice.

Pe 30 octombrie 2015, un incendiu izbucnit într-un club din București a curmat viețile a 64 de tineri și a deteriorat grav încrederea populației în instituțiile statului. La nouă ani distanță, observăm că sistemul sanitar este încă gestionat de aceleași structuri și persoane, care continuă să funcționeze după aceleași reguli neschimbate, în ciuda promisiunilor de reformă. Măsurile concrete întârzie să apară, iar problemele structurale care au ieșit la iveală atunci – de la lipsa echipamentelor și a condițiilor corespunzătoare pentru tratarea arsurilor, până la fondurile alocate ineficient – persistă. Reformele promise după Colectiv s-au dovedit adesea doar reacții de moment, insuficiente pentru a produce transformări reale și de durată, iar în fața acestui blocaj instituțional și a aceleiași nepăsări față de siguranța cetățenilor, mulți simt că viețile pierdute la Colectiv au fost uitate, iar lecțiile nu au fost învățate.

Nu știu dacă acesta este momentul potrivit pentru rugăciuni și nu știu dacă vreo rugăciune mai poate să facă ceva pentru sufletele noastre nepăsătoare care trec în fiecare zi pe lângă nenumărate abuzuri și nedreptăți. Nu înțeleg unde au dispărut „tinerii frumoși și liberi” care în urmă cu nouă ani strigau „Corupția ucide!” și de ce nu sunt la fel de revoltați și astăzi de felul în care sistemul politic și administrativ continuă să funcționeze în detrimentul cetățenilor, perpetuând practici corupte și ineficiente. Pare că entuziasmul și determinarea lor de altădată s-au estompat în fața realităților cotidiene și a provocărilor personale, lăsând loc unei aparente resemnări sau unei forme de activism mai puțin vizibilă. Este îngrijorător să observăm cum problemele structurale împotriva cărora protestau acum nouă ani încă persistă, iar vocea tinerilor, odinioară puternică și unită, pare să se fi diminuat ca intensitate în spațiul public.

Indiferența și neputința colectivă, amplificate de o societate axată pe consum și satisfacții personale imediate, refuză să opereze transformările dorite, iar lipsa de solidaritate și de reacție din partea tinerei generații, care odată clama „Corupția ucide!”, reflectă o deziluzie generală față de un sistem care pare impermeabil la presiunea populară. Până astăzi, în ciuda mobilizării după tragedie, anchetele se mișcă lent, iar responsabilitățile sunt diluate în birocrație.

În momente tragice se conturează, de cele mai multe ori, trei tipologii umane: martirul, eroul și victima, iar condițiile dure de viață sunt indispensabile pentru a scoate la lumină ceea ce este mai bun în personalitatea umană. Ar fi necesar să avem aceste așteptări și în aceste clipe, în care nepăsarea a devenit un mod de viață. Suntem nepăsători la situațiile mici care se petrec zi de zi lângă noi, dar suntem foarte mișcați de cele care se petrec departe, în abstract, suntem solidari cu oameni pe care nu îi cunoaștem pentru că este minunat să fim solidari cu umanitatea văzută în plan îndepărtat, uitând să ne aplecăm atenția asupra situațiilor și oamenilor de lângă noi, care ne cer în fiecare zi ajutorul.

Dostoievski, în Frații Karamazov, spunea: „Mie mi-e dragă umanitatea, totuși mă surprinde ceva: cu cât mi-e mai dragă umanitatea, în general, cu atât îi iubesc mai puțin pe oameni, luați separat.

În visele pe care le urzesc deseori simt o dorință pătimașă de a sluji umanitatea și poate că, într-adevăr, aș primi chiar să port crucea pentru alții, dacă așa ar cere împrejurările; cu toate astea, nu mă simt în stare să petrec două zile la rând în aceeași odaie cu altcineva, o știu din experiență.

Faptul că mai e cineva lângă mine, prezența unui alt om, mă scoate din fire, îmi zgândărește amorul propriu, îmi stingherește libertatea.

Ajunge o singură zi ca să-l urăsc, oricât ar fi el de cumsecade: pe unul pentru că mănâncă prea încet, pe altul pentru că are guturai și-și suflă mereu nasul. Eu, îmi mărturisea el, din clipa când vin în contact cu oamenii, ajung să le fiu dușman.

În schimb, nu știu cum se face, dar am constatat că, cu cât urăsc mai mult ființele umane luate în parte, cu atât dragostea mea pentru umanitate, în general, este mai fierbinte”.

Și cum natura nu are milă de cei slabi și vicioși, ea favorizează persoanele empatice, inteligente, entuziaste, pe cei care au îndrăzneala de a face, cei care au voința succesului, care sunt gata să trăiască dur și periculos, căci omul modern a devenit cumva victima rămânerii în urmă la științele vieții, față de științele naturii, bugetele pentru înarmare ajungând să fie de sute de ori mai mari decât acelea destinate sănătății omului.

După nouă ani de la Colectiv, datoria morală față de cei care au suferit și față de noi înșine este aceea de a nu rămâne pasivi! A fi om, înseamnă a ne păsa suficient de mult încât să ne dorim să facem diferența – nu doar pentru noi, ci și pentru generațiile următoare, iar aceasta nu este doar o responsabilitate, ci și o oportunitate de a remodela viitorul către unul mai drept și mai solidar, căci trecutul nostru de popor creștin mă duce cu gândul la vorbele Sfântului Nicolae Velirimovici: „Despre trei chestiuni nu te grăbi să vorbești: despre Dumnezeu, până ce nu-ți întărești credința în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoști pe al tău; și despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă”.

Cu toate acestea, când se va face ziuă eu nu vreau să fiu nici erou, nici martir și nici victimă. Aș vrea să fiu om!

Astăzi, la nouă ani de la Colectiv, România se află la o răscruce morală. Adevărata prețuire față de cei care și-au pierdut viața în acea noapte nu este să-i comemorăm doar prin rugăciuni și mesaje ocazionale, ci să ne mobilizăm pentru a preveni orice altă tragedie similară. A fi uman înseamnă a înfrunta corupția, nepăsarea și a lupta pentru dreptul la o viață demnă, pentru toți, iar noi avem datoria să rămânem vigilenți, să cerem transparență și să ne protejăm unii pe alții de un sistem care continuă să absoarbă resursele publice fără a livra ceea ce contează cel mai mult: siguranță și încredere.

Să nu uităm că transformarea nu vine din speranța unui erou salvator sau din așteptarea ca altcineva să preia frâiele; fiecare dintre noi, prin mici acte de responsabilitate civică, poate contribui la o transformare profundă. Fie ca memoria celor care au pierit la Colectiv să fie mai mult decât o amintire tristă; să devină sursa unei energii colective pentru un viitor mai drept și mai sigur, iar când va veni ziua de mâine, să putem spune că am făcut ceva, fiecare dintre noi, pentru a transforma tragedia în progres și durerea în mai bine.

Autor: Ciprian Demeter

Citiți și:
Tragedia de la Colectiv – o crimă cu premeditare?
Bogdan Herzog: Neliniștitoarele sincronicități din cazul Colectiv
Protestele de la Colectiv, detalii neștiute despre ingineria socială aplicată în manipularea oamenilor: „societatea civilă“, președintele, studenții și episodul Scena

yogaesoteric
13 noiembrie 2024