Motto:
„Nu există spațiu curbat… (există) doar mintea umană care nu poate înțelege infinitul și eternitatea! Dacă relativitatea ar fi înțeleasă de creatorul ei, atunci el ar obține Nemurirea, chiar și cea fizică… ceea ce, cred eu, i-ar face plăcere. Newton a înțeles că Secretul Cosmic constă în aranjamentul geometric și mișcarea corpurilor celeste. El a recunoscut că în Univers există Suprema Lege a Armoniei. Spațiul curb este haos, iar haosul nu e muzică. Einstein este mesagerul timpului haotic. Nu am nimic cu domnul Einstein… a făcut multe lucruri bune, multe dintre ele urmând sa devină parte a muzicii. O să-i scriu ca să-i explic că eterul există, și că particulele lui sunt ceea ce ține Universul în armonie și viața în Eternitate.”
„Orice este electricitate. Mai întâi a fost Lumina… sursa fără sfârșit din care iese materia este distribuită în toate formele care reprezintă Universul și Pământul, cu toate formele lui de viață.”
„Întunericul este adevărata față a Luminii, pe care noi nu o vedem. Eu sunt electricitate. Mai exact, eu sunt electricitate în formă umană… toți suntem, dar nu o știm.”
„Dacă vrei să descoperi secretele Universului gândește în termeni de energie, frecvență și vibrație.”
Nikola Tesla
Cosmosul fără Gravitație
(Rezumat)
Fenomenele de atracție, respingere și circumducție (rotație axială) electromagnetică în Sistemul nostru Solar
de Immanuel Velikovsky – 1946
Cuprins:
– Fenomene ce contravin Teoriei Gravitației- Atracția între doi atomi – Inerția – Atragerea corpurilor spre pământ – Timpul de oscilație al unui pendul – Efectul electrostatic asupra masei unui corp – Atracția, respingerea și circumducția electromagnetică în sistemul solar – Anomaliile de pe Mercur și alte fenomene, pe înțelesul tuturor
I. Teoria ce stă la baza acestei lucrări: Gravitația este un fenomen electromagnetic
Nu există o relație gravitațională între orbitele inițiale ale planetelor și sateliții acestora. Fenomenele electrice de atracție, respingere, și rotația axială proprie a câmpului electromagnetic reglementează mișcările acestora. Teoria Lunii care nu „cade”, atrasă fiind de Pământ, datorită presupusei sale mișcări inerțiale (de revoluție) ce descrie o linie dreaptă de-a lungul unei traiectorii precise, nu poate fi comparată cu fenomenul de cădere a obiectelor aflate în atmosfera terestră… aceste două ipoteze sunt fundamentate de Teoria newtoniană a Gravitației.
Alături de multe alte aspecte importante descoperite în urma studierii misterioaselor fenomene de mişcare ale corpurilor în Univers (enumerate la sfârșitul acestei lucrări dar prezentate pe larg într-o altă lucrare, Worlds In Collision – Ciocnirea Lumilor), următoarele aspecte, situaţii sunt incompatibile cu Teoria Gravitației:
• Compușii care alcătuiesc atmosfera (azotul, oxigenul, argonul și alte gaze) nu sunt priviți de oamenii de știință ca un compozit, ci ca un amestec… acești compuși se găsesc în proporții egale în diferitele straturi ale atmosferei, în ciuda diferențelor mari dintre masele lor specifice. Explicația acceptată de știință este următoarea: „Curenții atmosferici rapizi păstrează bine închegat acest amestec de gaze, astfel încât, cu excepția vaporilor de apă, compoziția atmosferei este aceeași pe toată întinderea Troposferei, până la înălțimea maximă atinsă de aceasta.”
Această explicație nu poate fi adevărată. Dacă ar fi fost adevărată, atunci, în momentele de acalmie a vântului, azotul ar trebui să aibă o mișcare ascendentă, în timp ce oxigenul ar trebui să coboare spre sol, urmat apoi de argon. În cazul în care mișcările maselor de aer sunt cauzate de diferența de greutate dintre aerul cald și cel rece, diferența de greutate dintre gazele mai grele, aflate la mare altitudine, și gazele ușoare, aflate la altitudini inferioare, ar trebui să creeze furtuni sau mișcări de mase mari de aer care ar coborî la altitudinile joase numai după ce curenții de aer vor fi transportat fiecare dintre aceste gaze în straturile atmosferice corespunzătoare, în conformitate cu legea gravitației sau cu greutatea lor specifică. Cu toate acestea, respectivul fenomen nu se petrece.
Atunci când anumiți piloți de aeronave și-au exprimat convingerea că există în aer „anumite bule de gaze nocive”, oamenii de știință au răspuns: „Nu există «bule de gaze nocive». Niciun gaz, și niciun alt amestec probabil de gaze nu au, la temperaturi și presiuni normale, aceeași densitate cu cea a aerului. Prin urmare, o bulă de gaze străine prezentă în atmosferă s-ar înălța, precum un balon, sau ar coborî, precum se scufundă piatra în apă.” Atunci, având în vedere această explicație, de ce gazele atmosferice nu se separă unul de celălalt, în conformitate cu masa (greutatea) specifică fiecăruia?!
• Ozonul, deși mai greu decât oxigenul, este absent în straturile inferioare ale atmosferei (este prezent doar în cele superioare) și nu se supune „efectului de omogenizare atmosferică, produs de vânturi.” Prezența sa (doar) în atmosfera superioară sugerează că ar trebui să găsim oxigenul la altitudini superioare celor la care există ozonul: „Deoarece oxigenul este mai puțin dens decât ozonul, acesta va tinde să se ridice la înălțimi și mai mari.” Nimeni nu se întreabă de ce, datorită propriei sale greutăți, ozonul nu coboară și/sau de ce nu se amestecă cu alte gaze, datorită mișcării curenților de aer din atmosferă.
• Picăturile de apă ce alcătuiesc norii și ceața (milioane de tone de apă) sunt în suspensie la mulți kilometri deasupra solului deși apa este de 800 de ori mai grea decât aerul… norii și ceața sunt formate din picături de apă ce sfidează gravitația.
• Chiar dacă elasticitatea perfectă este o calitate a moleculelor tuturor gazelor și, dacă mișcarea moleculelor este generată de o cauză mecanică, atunci gazele ar trebui să coboare spre sol datorită atracției gravitaționale dintre particule, dar și datorită atracției gravitaționale a Pământului. De asemenea, ar trebui să existe o pierdere de impuls ca rezultat al transformării unei părți din energia de mișcare în vibrație, datorită ciocnirii dintre molecule. Dar, din moment ce moleculele unui gaz aflat la o temperatură constantă, sau într-un mediu perfect izolat, nu se opresc din mișcare, este evident că o forță generată în urma coliziunilor le conduce această mișcare. Moleculele gazelor au tendința de a se separa una de cealaltă. Fenomenul de respingere dintre particulele de gaze și vaporii de apă contracarează fenomenul de atracție reciprocă a lor.
• Greutatea atmosferei se schimbă în mod constant, așa după cum ne indică variațiile de presiune barometrică. Zone cu presiune barometrică scăzută nu sunt neapărat încercuite de centuri barometrice de înaltă presiune. Modificările aproape zilnice ale presiunii barometrice nu sunt explicabile de către principiile mecaniciste ale gravitației și efectului termic al radiației solare… cauza acestor variații este necunoscută.
„Se cunoaște încă de acum două secole și jumătate că există, mai mult sau mai puțin, variații zilnice ale presiunii arătate de un barometru, culminând cu două maxime și două minime în decursul a 24 de ore. Imediat după ce Dr. Beal a inventat barometrul (1664-1665) s-a început această observare ce a generat nedumerire la fiecare stație meteo care a înregistrat, păstrat și studiat fenomenul, fără succes însă în găsirea unei explicații fizice complete a acestuia. Vorbind despre variațiile barometrului, zilnice sau nu, Lordul Rayleigh a spus: «Variația relativă a presiunii din ultimele zile, așa cum a fost ea observată în cele mai multe părți de pe suprafaţa Pământului, este încă un mister, iar toate tentativele de a le explica sunt iluzorii.»”
Un maxim este la ora 10 dimineața, celălalt fiind la 10 seara; cele două minime sunt la 4 a.m, respectiv 4 p.m. Efectul generat de căldura solară nu poate explica nici orele la care apar maximele și nici orele de apariție ale minimelor acestor variații de presiune. În cazul în care presiunea atmosferică ar scădea (fără ca aerul să devină mai ușor) rezultând o expansiune pe orizontală datorată căldurii, ar însemna ca aceeași masă de aer să graviteze pe înălțime și să-și modifice forța de presiune, în raport cu diferitele ore ale zilei.
Presiunea atmosferică cea mai scăzută este în apropiere de ecuator, având aceeași valoare de-a lungul acestuia. Cu toate acestea, înălțimea Troposferei este maximă în dreptul ecuatorului (aproximativ 18 km), mai mică la latitudini moderate, și de doar 6 km deasupra Polilor.
• Reflectând la forma învelișului atmosferic al Pământului, Laplace a ajuns la concluzia că atmosfera, care se rotește cu aceeași viteză unghiulară ca și Pământul, și care se comportă ca un fluid, trebuie să aibă o formă lenticulară; axele sale polare și ecuatoriale ar trebui să aibă aproximativ 56.400 kilometri, respectiv 83.700 kilometri; la ecuator atmosfera ar trebui să se extindă cu mai mult de 34.000 kilometri deasupra solului. La asemenea distanțe față de sol, forța gravitațională a Pământului este egală cu forța centrifugă, datorită mișcării sale de rotație.
În urma măsurării presiunii atmosferei terestre, măsurători bazate pe principiile gravitației, s-a dedus că atmosfera are doar 18 kilometri înălțime… nu 34.000 de kilometri.
Observațiile făcute asupra meteoriților și a aurorelor polare au condus la concluzia că atmosfera ajunge la o înălțime de 209 kilometri (meteoriții), sau de peste 640 de kilometri (aurorele polare). Din măsurătorile radio a rezultat o înălțime de aproximativ 320 de kilometri.
Iată cum două calcule, ambele bazate pe principiul gravitației, au condus la rezultate ce diferă extraordinar de mult: 18, respectiv 34.000 de kilometri. În plus, observațiile directe (meteoriți, aurore polare și unde radio) nu justifică nici ele diferențele calculate.
• Cicloanele, caracterizate de o presiune atmosferică joasă și de vânturi ce suflă dinspre extremități spre centru, prezintă o mișcare de rotație inversă acelor de ceasornic, în emisfera nordică, și în sensul acelor de ceasornic, în cea sudică. Această mișcare a curenților de aer în turbioane ciclonice este, în general, explicată ca fiind un efect al mișcării de rotație a Pământului.
Anticicloanele, caracterizate de o presiune atmosferică ridicată și de vânturi ce suflă dinspre centru spre extremități, prezintă o mișcare de rotație în sensul acelor de ceasornic, în emisfera nordică, și inversă acelor de ceasornic, în cea sudică. Mișcarea maselor de aer ce generează Anticicloanele nu a putut fi explicată și este considerată ca fiind o enigmă.
Cicloanele și Anticicloanele sunt considerate mișcări de fluide ce au presiunea cea mai mare și/sau cea mai mica, în centrul lor baric. Din moment ce mișcarea Anticiclonului nu poate fi explicată prin principiile mecaniciste ale gravitației și rotației terestre, trebuie să concluzionăm că nici mișcarea Ciclonului nu are cum să fie explicată prin aceleași principii.
• Suprafața uscatului în emisfera nordică este de trei ori mai mare decât suprafața uscatului din emisfera sudică. Greutatea medie a uscatului este de 2,75 ori mai marea decât cea a apei; luând în considerare masa oceanelor și a mărilor, precum și distribuția masei uscatului și, presupunând că adâncimea medie a mărilor și oceanelor în ambele emisfere este egală, atunci emisfera nordică (uscatul, până la nivelul mării) este mai grea decât emisfera sudică; masele de uscat aflate deasupra nivelului mării sunt greutăți/sarcini suplimentare. Cu toate astea, iată că această distribuție inegală a maselor de uscat nu afectează poziția axei Pământului deoarece nu plasează numai emisfera nordică cu fața la Soare. O „forță moartă” cum e gravitația nu poate menține echilibrul unui Pământ rotund, încărcat inegal. De asemenea, distribuția sezonieră a gheții și a zăpezii, alături de procesul de topire a acestora, când într-o emisferă, când în cealaltă, sunt fenomene naturale ce ar trebui să interfereze dinamic cu starea de echilibru a Pământului… Este evident că așa ceva nu se petrece (și) în realitate.
• Masele masivelor muntoase nu exercită o atracție gravitațională, aşa cum ar fi de aşteptat, conform teoriei gravitaționale. Influența celei mai mari mase de uscat de pe Pământ, lanțul himalaian, a fost atent investigată, folosindu-se firul cu plumb, pe teritoriul Indiei. Dar firul cu plumb nu a fost deviat așa cum arătaseră calculele inițiale bazate pe Teoria Gravitaţiei. „Forța de atracție exercitată de binomul munte-sol, calculată conform teoriei gravitaționale, este considerabil mai mare decât ar fi fost necesar pentru a explica anomaliile observate. Mărturisesc că această concluzie m-a surprins foarte mult.” (G.B. Airy) Dincolo de această concluzie stingheritoare ia naștere ideea de Izostazie (fluctuația masei – n.tr.).
Această ipoteză explică lipsa atracției gravitaționale a enormelor mase de lanțuri muntoase, în felul următor: se presupune că interiorul Globului trebuie să fie fluid, crusta terestră plutind pe acesta. Fluidul interior (magma) este mai greu, mai dens, în timp ce crusta cântărește mai puțin. În zona de suprafață în care există înălțimi muntoase trebuie să existe, de asemenea, și o proeminență situată dedesubt… masa acestei proeminențe cufundate în magmă trebuie să fie mai mică decât masa volumetrică a magmei dislocate. Modul în care se propagă undele seismice, împreună cu rezultatul calculului elasticității interiorului Pământului, conduc la concluzia că masa crustală trebuie să fie la fel de rigidă precum oțelul… dar dacă Pământul este solid până la o adâncime de 2.000 de mile (3.200 km), atunci crusta ar trebui să fie mai rigidă decât oțelul. Aceste concluzii contravin Principiului Izostaziei, ceea ce presupune că magma este localizată la mai puțin de 60 de mile (96 km) sub suprafață (conform Wikipedia, crusta are o grosime de 40 km). Așadar, există „o contradicție majoră între Izostazie și datele geofizice.”
• Mările și oceanele exercită o forță gravitațională mai mare decât cea a uscatului, deși, în conformitate cu Teoria Gravitației, ar trebui să fie invers; de asemenea, nici Teoria Izostaziei nu poate explica această contradicție. Atracția gravitațională descrește pe măsură ce ne apropiem de linia de coastă a uscatului. În plus, forța gravitațională exercitată de apă are adeseori particularitatea de a fi mai mare acolo unde apa este mai adâncă. „În toată regiunea Golfului și în Caraibe, uniformitatea fenomenului gravitațional pare să ateste că anomaliile gravitaționale se manifestă mai puternic cu cât apa este mai adâncă.”
Atât cât cercetările au putut să stabilească, și contrar a ceea ce se aştepta, mareele nu influențează firul cu plumb. Cercetările făcute asupra unui rezervor umplut cu apă, caz în care cantitatea de apă poate fi crescută sau redusă, nu au condus la rezultatele așteptate conform Teoriei Gravitaționale.
• Conform Teoriei Gravitaționale, în loc ca presiunea atmosferică a Soarelui să fie de 27,47 ori mai ridicată decât cea a Pământului (masa Soarelui fiind mult mai mare), ea este cu mult mai mică… presiunea atmosferică a Soarelui nu variază în funcție de stratificarea atmosferei, așa cum e pe Pământ, ci prezintă un raport mult mai redus, situat între 1/10 și 1/1000 din presiunea barometrică terestră; la baza stratului de inversie barometrică solară presiunea este de 200 de ori mai scăzută față de presiunea atmosferică de la nivelul mării, de pe Pământ; În zona în care se manifestă fenomenul denumit „pată solară” valoarea presiunii barometrice este de zece mii de ori mai mică decât valoarea presiunii barometrice terestre.
„Presiunea de radiaţie a luminii” este un termen științific prin care se urmăreşte să se explice presiunea atmosferică scăzută de pe Soare (radiaţia exercită o presiune asupra corpurilor care cad). La suprafața Soarelui presiunea luminii ar trebui să fie de 2,75 mg/cm²; un corp cu o masă de 1 g și un volum de 1 cm³ va cântări 27,47 grame la suprafața Soarelui. Așadar, rezultă că atracţia exercitată de masa Soarelui este de zece mii de ori mai mare decât presiunea de radiaţie a luminii pe care el o emite. Reversul acestei ipoteze înseamnă că în cazul în care gravitația (forţa de atracţie) și presiunea atmosferică sunt calculate pentru mase foarte mici, presiunea ar fi mai mare decât gravitația. Presiunea acționează proporțional cu suprafața iar gravitaţia în raport cu volumul. În cazul în care acest lucru ar fi adevărat, de ce în petele solare presiunea atmosferică este cea mai scăzută, acolo unde emisia de lumină are cea mai scăzută intensitate?!
• Datorită vitezei foarte mari a mișcării sale de rotație, Soarele (gazos) ar trebui să aibă axa ecuatorială mai mare decât cea polară… dar nu e așa. Soarele este de 1.000.000 de ori mai mare decât Pământul, însă ziua solară este de doar 26 de ori mai lungă decât cea terestră; la Ecuator, viteza sa de rotație este de peste 7.500 de km/h; la poli, viteza se apropie de zero. Cu toate acestea, forma discului solar este rotundă, nu ovală. Observațiile directe au relevat chiar și câteva mici deviații ale axei polare a Soarelui. Planetele prezintă și ele o mișcare de rotație la fel ca a Soarelui, ceea ce ar presupune exercitarea unei forțe de atracție ce ar trebui să fie perpendiculară pe axa polară (longitudinală) a Soarelui.
Forța gravitaţiei care, teoretic, ar acționa în toate direcțiile nu explică forma sferică a Soarelui. Așa cum am văzut în secțiunea precedentă, gazele din atmosfera solară nu sunt supuse unei presiuni puternice ci uneia foarte reduse. Prin urmare, calculul conform căruia Soarele ar trebui să aibă o formă eliptică (dar este rotund) ar trebui să fie simplu de efectuat, dar nu dă un rezultat corect. Din moment ce gazele sunt supuse unei presiuni gravitaționale foarte reduse, forța centrifugă (datorată mişcării de rotaţie) ar trebui să formeze un Soare destul de aplatizat.
• În cazul în care planetele și sateliții au fost, odată, mase de minereu topit, așa după cum presupun teoriile cosmologice, nu s-ar fi putut obține formele lor sferice actuale…cu atât mai mult în cazul celor care nu se rotesc, precum Mercur, sau Luna (referindu-ne la stadiul cosmic primar).
• Legile lui Kepler descriu mișcările planetelor ca depinzând numai de distanța lor față de Soare. Potrivit lui Newton, în această ecuație a mișcării trebuie să intre și masele Soarelui și ale planetelor. Orbitele planetare newtoniene diferă de cele kepleriene, calculate în mod empiric. Formula newtoniană conține o însumare a maselor (în loc înmulțire) și, având în vedere dimensiunea enormă a Soarelui, orbitele newtoniene ar trebui să nu difere în mod substanțial de cele kepleriene.
• Perturbările orbitelor planetelor, datorită acțiunii reciproce a maselor lor, sunt explicate prin forțele de respingere și atracție. Manifestarea unei cât de mici anomalii orbitale, ce ar deplasa o planetă sau un satelit al acesteia cu câteva secunde de arc, ar trebui să aibă ca rezultat părăsirea acelei orbite. Se presupune că orbitele tuturor planetelor și sateliților nu au suferit schimbări ce s-ar datora acestor anomalii deoarece pare să existe o forță primordială ce menține acest echilibru. În ceea ce privește Teoria Gravitațională, în cadrul acesteia nu-și găsește loc o astfel de forță de echilibru.
• Fenomenul de perturbare a orbitelor apare în cazul planetelor gigant, Jupiter și Saturn: între un minim (anii 1898-1899) și un maxim (anii 1916-1917) observate, a rezultat o diferență procentuală de 18%. Deoarece masele acestor planete nu au crescut simultan, această schimbare este de neînțeles din punct de vedere al Teoriei Gravitației, care impune principiul unei constante gravitaționale imuabile (invariabile).
• Presiunea luminii emise de Soare ar trebui să modifice lent orbitele sateliților, împingându-i tot mai departe de orbitele lor inițiale… acționând în mod constant, această presiune ar trebui să aibă un efect de accelerare pe unitatea de masă, în raport cu starea lor inerțială, primară. Dar această modificare a orbitelor nu se produce; o forță de echilibru pare să anuleze această presiune inegală a luminii asupra stării lor primare, inițiale, cât și a celei actuale.
• Soarele se mișcă prin spațiu cu o viteză de aproximativ 20 km/sec, în raport cu stelele din apropiere. Această mișcare, conform lui Lodge, ar trebui să modifice excentricitățile orbitelor planetelor într-o măsură ce ar depăși cu mult valorile observate.
• Mișcările periheliale ale lui Mercur și Marte, precum și cea a nodurilor lui Venus, diferă de ceea ce se calculează cu ajutorul Legii Gravitaţiei a lui Newton. Einstein a arătat modul în care teoria lui poate explica anomalia lui Mercur… cu toate acestea, excentricitățile mișcărilor lui Venus și Marte nu pot fi explicate prin formula lui Einstein.
• Observațiile făcute încă de acum câteva secole au certificat existența unor fluctuații inexplicabile ale mișcării orbitei medii Lunare, fiind calculate în urma observării eclipselor. Aceste fluctuații au fost studiate de S. Newcomb: „Eu consider aceste fluctuații ca fiind cel mai enigmatic fenomen fizic, raportat la tot ceea ce înseamnă mișcare a corpurilor cerești… este foarte dificil de a-l explica prin acțiunea unor cauze cunoscute, astfel încât nu putem decât să presupunem că el apare datorită unei acțiuni a cărei natură ne este necunoscută.” Aceste fluctuații ale orbitei Lunare nu pot fi explicate de către forțele de gravitație exercitate de Soare și planete.
• S-a constatat că „Puterea de recepție a undelor radio aproape se dublează, odată cu trecerea Lunii pe deasupra locului în care este situat observatorul… nu pare a fi rezonabil că efectul, relativ mic, al câmpului gravitațional asupra atmosferei Pământului (are loc o modificare a presiunii barometrică cu mai puțin de jumătate de procent) ar putea determina o modificare substanțială a stratului ionizat astfel încât să se poată produce asemenea modificări ale intensității recepției undelor radio.”
Cu cât altitudinea crește (în Ionosferă în mod special) cu atât este mai bună recepția undelor radio; în orice caz, Luna nu poate avea un efect marcant asupra Ionosferei, fără a fi ea însăși un corp încărcat cu electricitate. Dacă Luna ar fi încărcată cu sarcină electrică, mișcarea descrisă de ea nu ar avea drept cauză doar forța gravitațională ce acționează între ea și Pământ.
• Nici cozile cometelor nu respectă principiul gravitației, forma şi orientarea lor fiind rezultatul presiunii radiaţiei luminii solare şi a vântului solar. „Dincolo de orice îndoială, prezența cozilor cometelor este un secret profund… un mister al naturii; enorma «mătură» (de forma unei tije drepte și rigide) descrisă de coada unei comete atunci când aceasta atinge periheliul este o sfidare a legii gravitației… Ba mai mult, chiar a legilor cunoscute ale mișcării corpurilor.” (J. Herschel)
„Încă de pe vremea lui Newton, ceea ce a nedumerit astronomii este faptul că în timp ce toate celelalte corpuri din Univers (atâtea câte cunoaștem) respectă Legea gravitației, cozile cometelor nu o fac… În mod clar, cometele sunt supuse unei puternice forțe de respingere care pulverizează materia ce le compune departe de Soare, cu viteze enorme.” (W.H. Pickering)
• Modificarea vitezei unghiulare a cometelor (cometa Encke, de exemplu) nu este în acord cu calculele teoretice bazate pe Teoria Gravitațională.
• După intrarea în atmosfera terestră, la circa 200 km altitudine, meteoriții sunt deviați foarte puternic către est. De regulă, aceste devieri sunt atribuite maselor de aer din atmosfera superioară. La altitudinea de 45 km presiunea atmosferică ar trebui să fie „o mică fracțiune dintr-un milimetru coloană de mercur”. Pe de altă parte, viteza cu care meteoriții cad pe Pământ este cuprinsă între 15 și 75 km/sec… făcând o medie, rezultă o viteză de cca. 40 km/sec (peste 140.000 km/h). În cazul în care vânturile de 150 km/h ar sufla permanent la altitudinea la care meteoriții devin vizibili, nu ar fi posibil ca aceste mișcări ale atmosferei rarefiate să producă o deviere a unei pietre cu o viteză de 140.000 km/h.
Apropiindu-se de Pământ, meteoriții încetinesc brusc și încep să se rotească… unii dintre ei sunt respinși înapoi, în spațiu. „Câțiva meteori dau impresia că ar pătrunde în atmosferă, apoi ricoșează de unde au venit.”
• Pământul este un imens magnet… există curenți electrici în interiorul său, și este învelit de un anumit număr de straturi ale Ionosferei electrificate. Soarele are și el o sarcină electrică și poli magnetici; de asemenea, se consideră că petele solare sunt niște magneți puternici. Ionosfera este bombardată în permanență de particule ce sosesc de la Soare; petele solare influențează în mod activ magnetismul terestru, curenții electrici interiori, gradul de ionizare a Ionosferei, dar și aurorele. Așa după cum principiul gravitației nu lasă loc pentru manifestarea altor forțe în mișcările obișnuite ale mecanismului celest, aceste influențe evidente și permanente ale fluxului electromagnetic al Soarelui în câmpul magnetic terestru, asupra Ionosferei, aurorelor și curenților electrici interiori nu au cum să influențeze poziția Pământului în spațiu… și asta, de dragul menținerii integrității principiului gravitațional.
Soarele și Luna, cometele, planetele, sateliții și meteoriții, toată oștirea cerească, aerul și apa, masivele muntoase și mareele marine, fiecare luate separat și toate luate împreună nu se supun „Legii Legilor” care, se presupune, nu prezintă vreo excepție.
* * *
Acestor dovezi empirice ale falsității legii gravitației li se mai adăugă și patru disfuncționalități, bine cunoscute, ale Teoriei Gravitaționale:
• Gravitația acționează instantaneu. Laplace a calculat că, în scopul de a menține unitatea Sistemului Solar, atracția gravitațională trebuie să se propage cu o viteză de cel puțin cincizeci de milioane de ori mai mare decât viteza luminii. Un corp material are nevoie de un anumit timp pentru a acoperi o distanță oarecare. Așadar, gravitația sfidează timpul.
• Materia acționează și acolo unde ea nu există, sau în absență, nefiind necesară prezența vreunui corp fizic. Acest lucru este o sfidare a noțiunii de spațiu cosmic. Newton era conștient de această problemă atunci când i-a trimis o scrisoare lui Bentley: „Această forță gravitațională ar trebui să existe dintotdeauna, să fie inseparabilă și esențială pentru materie, astfel încât un corp să poată acționa prin vid asupra altuia, aflat la o mare distanță, fără a exista o altă forță care (sau prin care) să transmită acțiunea de la unul la celălalt… pentru mine, acest concept reprezintă o mare absurditate, ceea ce mă face să cred că un om ce deține certe competențe în filozofia materialismului nu poate crede, vreodată, în el.” Leibnitz s-a opus Teoriei Gravitației tocmai din acest motiv.
• Forța gravitațională nu poate fi modificată de un corp material (sau mai multe) și/sau de mediul prin care se propagă, oricare ar fi acesta, fiind întotdeauna egală cu inversul pătratelor distanțelor parcurse. „Gravitația este complet independentă de tot ceea ce influențează celelalte fenomene naturale.” (De Sitter) Această afirmație reprezintă o sfidare a principiilor care guvernează celelalte energii.
• Fiecare particulă cosmică ar trebui să aibă tendința de a exploda, datorită masei infinite a Universului: o particulă este „trasă din toate părțile” de toată materia existentă în Univers.
Observații suplimentare, cu privire la mișcarea corpurilor din Universul „gravitațional”:
• Fiind adoptată de toate teoriile cosmogonice post-newtoniene, noțiunea de viteză tangențială de eliberare (viteza cosmică) sau inerția mișcării primare a planetelor și a sateliților a determinat apariția unor dificultăți conceptuale insurmontabile. Mișcarea retrogradă a anumitor sateliți reprezintă unul dintre aceste concepte-problemă.
• Principiul gravitației cere ca toată materia din Cosmos să se adune/concentreze, ceea ce ar da naștere unei sfere. Acest lucru nu concordă cu observațiile spectrale ce sugerează că „Universul este în expansiune”.
• „Un atom diferă de Sistemul Solar prin faptul că nu gravitația face ca electronii să orbiteze nucleul, ci electricitatea.” (B. Russell) Această afirmație presupune că există principii diferite ce guvernează mișcarea corpurilor în Macrocosmos și microcosmos.
* * *
Newton a explicat principiul care stă la baza mișcării planetelor și sateliților, prin exemplul unei pietre aruncate orizontal de pe un munte. Aceasta trebuie să fie aruncată cu o asemenea forță, încât gravitația îi va curba traiectoria. Astfel, piatra se va învârti în jurul Pământului revenind exact în același loc, încă odată, pentru a-şi continua mişcarea pe aceeaşi traiectorie.
Totuși, Newton recunoaște că „Nu trebuie să înțelegem că doar niște cauze mecanice ar putea da naștere atât de multor mișcări regulate”, invocând apoi și „un act al Providenței, ce alocă fiecărui satelit un impuls tangențial cu o forță care, împreună cu forța primară de atracție, creează o orbită.” (General Scholium to Book III of the Principia).
Inerția impulsului tangențial, instantaneu apărută atunci când a luat naștere Sistemul Solar, nu s-a epuizat de eoni de timp, în ciuda forțelor de atracție dintre o planetă și satelitul ei, în ciuda faptului că Soarele atrage satelitul, îndepărtându-l de planeta-mamă, în ciuda atracţiei altor corpuri împrăştiate prin spațiu (meteoriții, de ex.) Și asta, deși toate aceste forțe interplanetare acționează permanent.
* * *
Teoria Gravitațională a lui Newton se consideră că a fost dovedită ca fiind reală datorită acțiunii mareelor. Studiind mareele, Newton a ajuns la concluzia că Luna are o masă egală cu 1/40 din masa Pământului. Calculele moderne, bazate pe Teoria Gravitației (neluându-se în calcul acțiunea mareelor), îi atribuie Lunii o masă egală cu 1/81 din masa Pământului.
Cel mai mare triumf al Teoriei Gravitaționale a fost considerat descoperirea planetei Neptun (a cărei poziție a fost calculată simultan de Adams și Leverrier), observându-se perturbațiile traiectoriei lui Uranus. Apoi, în controversa ce a urmat privind întâietatea celui care a anunțat existența lui Neptun, s-a remarcat faptul că niciunul dintre cei doi savanți nu a fost adevăratul descoperitor deoarece ambii au calculat eronat distanța lui Neptun față de orbita lui Uranus. Cu toate acestea, chiar dacă calculele ar fi fost corecte, nu există vreo dovadă a faptului că gravitația acționează între Uranus și Neptun, și nu o altă energie. Atracția gravitațională scade cu pătratul distanței. Electricitatea și magnetismul acționează în același mod. Newton a greșit atunci când a afirmat că intensitatea câmpului magnetic scade odată cu cubul distanței.
Constructul acestui Sistem al Lumii, pe care Newton îl prezintă cititorilor săi, stă la baza „Regulilor Raționamentului în filozofia naturală”.
Prima regulă: „Trebuie admise ca și cauze ale lucrurilor naturale numai acelea care sunt adevărate și suficiente pentru a explica apariția tuturor lucrurilor.”
Regula a doua: „Prin urmare, atât cât este posibil, acelorași efecte naturale trebuie să le atribuim aceleași cauze.”
Citiţi partea a doua a acestui articol.
Citiți și:Vedere din centrul Universului (I) Ecourile ce au fost descoperite în undele gravitaţionale sfidează în mod evident teoria relativităţii generale a lui Einstein
yogaesoteric
4 aprilie 2017