Crâmpeie de gânduri şi reflecţii asupra bunului-simţ

de Adriana Enache

„Fiecare om se naşte un original şi moare o copie.”

Bunul-simţ este tangent cu înţelepciunea. Este un nivel de conştiinţă în care armonia se îmbină cu practica. Realul este vizibil prin ceea ce fiinţa înţeleaptă face. Bunul-simţ superior face ca omul respectiv să aleagă ce e mai bun din viaţă. Pentru el, paharul vieţii se umple mereu cu un dulce nectar. De aceea el alege infinitul, alege tot ce este măreţ. Intuiţia sa firească îi aduce mereu în prezent aspiraţia spre cât mai multă experienţă transformatoare. Bunul-simţ face ca omul să se trezească la adevărata realitate şi de aceea el aşteaptă numai lucruri bune de la viaţă. Pentru că el crede în ele. Şi lasă dramele celor care le aşteaptă. Toţi ne dorim să fim unici şi totuşi mulţi sfârşesc prin a deveni banali. Simţul natural al inimii noastre, atunci când este ascultat, ne îndeamnă spre creativitate, nu spre imitare prostească. Pentru că atunci când avem o experienţă trăită prin noi înşine – a noastră, cum s-ar spune – ea devine vie în noi şi ne provoacă spre creativitate, spre redescoperirea tuturor însuşirilor minunate cu care suntem înzestraţi. A imita mereu, ca o maimuţă, ceea ce sunt şi fac alţii, fără discernământ, este o complacere în întuneric. În felul acesta, omul ajunge să creadă că toată viaţa lui este o modă, care îi direcţionează în fiecare sezon modul de gândire şi comportament. El ajunge să creadă şi să practice această credinţă oarbă, ghidându-se după alţi orbi. Trezirea bunului-simţ în fiinţă face ca ea să îşi dorească în mod constant binele. Diferenţa dintre omul cu bun-simţ acut şi omul care doar crede că l-ar avea, este dată de densitatea momentelor bune pe care omul cu mult bun-simţ le trăieşte. Bucuria de a fi tu însuţi este resimţită atunci prin toţi porii.

„Caută să faci binele puţin câte puţin, căci numai aşa vei fi luat în seamă, fiindcă omul e înclinat din fire să uite repede binele ce i se face.”

Omul cu foarte mult bun-simţ poate să aibă o mare sensibilitate, mai diferită decât alţi oameni. El îşi doreşte ca viaţa să fie plină de politeţe, respect, bunătate, generozitate. El însuşi caută să fie primul care să ofere ceva celorlalţi. Această sensibilitate trebuie însă să fie educată, cu mare grijă şi înţelepciune, pentru a nu apărea prea des dezamăgirea şi tristeţea, atunci când ceilalţi nu se comportă adecvat, conform standardelor înalte ale bunului-simţ. Fiecare fiinţă înţelege, mai devreme sau mai târziu, că toţi suntem supuşi modului nostru personal de a asimila şi practica ceea ce trăim în viaţă. Nerăbdarea inutilă nu face parte din bagajul omului înţelept. Acesta ştie să lase drum liber fiecărei fiinţe şi îşi urmează cu bucurie cărarea proprie. La fiecare intersecţie cu o altă fiinţă, el oferă ceea ce este de oferit şi merge mai departe. Această sensibilitate trebuie dezvăluită spre folosul omului care o posedă, pentru a-i găsi locul util în viaţa sa şi pentru a-şi împlini menirea sa personală.

O mare sensibilitate este un dar rar şi deosebit. Atunci când ea se exprimă fără control, pot apărea situaţii de genul iritărilor pe care le simţim faţă de mediul înconjurător, faţă de oamenii vulgari, faţă de lipsa de bun-simţ a oricărui cetăţean obosit şi fără chef, faţă de societate, de dezastrele din întreaga lume, de moartea pe care o întâlnim zi de zi la televizor, faţă de părinţi, de copii etc. Chiar dacă noi ne deranjăm sufleteşte pentru toate problemele lumii, nu înseamnă neapărat că avem şi soluţia practică de a face ceva în direcţia aceasta. A lua cunoştinţă de un eveniment şi a acţiona cu înţelepciune, pune în mişcare bunul-simţ, simţul care doreşte binele tuturor şi al nostru inclusiv. Atunci când omul îşi creează viaţa într-un mod pozitiv, el face parte din grupa acelor fiinţe care participă la progresul umanităţii. Oricât de greu poate fi crezut acest fapt, el este un lucru pe care fiecare dintre noi îl poate verifica zilnic. Sensibilitatea adâncă a unui om, asociată cu bunul-simţ, face ca respectivul om să poată înţelege şi deduce cu repeziciune caracterele altor oameni, fapt ce îl ajută să fie folositor. Capacitatea lui de a empatiza, de a simţi ceea ce simt ceilalţi, îi arată nivelul superior al sensibilităţii umane, care este preocupat mai ales de cunoaştere, de înţelegere, de prietenie autentică, de comunicare rodnică etc. Este ca un artist care se bucură de viaţă, care îşi doreşte să savureze din ce în ce mai mult din preaplinul comorilor lăsate oamenilor.

„Întoarce-ţi faţa către soare şi umbrele se vor muta în spate.”

Atunci când omul nu reuşeşte să înţeleagă principiile universale ale vieţii, acele principii care se aplică dintotdeauna, pe toate nivelurile de manifestare ale vieţii, atunci el este cumva rupt de realitate, pe care nu o poate înţelege şi accepta. El poate astfel să cadă în tristeţe, depresie, nu mai doreşte să îşi asculte inima, nu mai urmează drumul liber al bunului-simţ. De aceea, fiecare om care îşi doreşte binele şi doreşte să fie bine peste tot în lume, trebuie să îşi coordoneze viaţa prin prisma unor adevăruri spirituale. Cu alte cuvinte, să aibă o direcţie spirituală în viaţă. Să se raporteze constant la modelele divine ale binelui, pentru a reuşi să-şi transforme în bine şi viaţa proprie. Atunci când această direcţie nu există, se petrec lucruri pe care le putem auzi mai mereu în jurul nostru, la ştiri, în presă, discuţii de tot felul. Fără o direcţie trainică, oferită de raportarea noastră interioară la Adevăr şi Bine Divin, omul poate să ajungă ca o frunză dusă de vânt, fără să-şi înţeleagă rostul pe pământ, sau înţelege că doar lupta pentru supravieţuire e tot ce avem aici. Încet-încet, prin aceste atitudini, omul se rupe şi mai mult de valoarea sa de om. A fi om nu mai are sens pentru el. Viaţa devine pentru el o luptă şi un şir de succese neimportante, efemere, sau un şir de suferinţe fără rost.

Sensibilitatea superioară, profundă, a unui om, îl poate ajuta foarte mult, atunci când el are un scop spiritual în viaţă. Acel scop este o chemare constantă, pe care el o împlineşte prin puritatea motivaţiilor sale. Îşi doreşte atât de mult să fie bine în lume, încât această preocupare spontană îl apropie la un moment dat de misiunea vieţii sale şi îi deschide drumul spre a face în sfârşit ceea ce şi-a dorit dintotdeauna, ceva măreţ prin mesajul său.

„Nu aştepta să fii fericit ca să râzi, căci s-ar putea să mori fără să fi râs vreodată.” (George Eliot)

Omul cu mult bun-simţ nu trăieşte prin frica regulilor nescrise sau a celor scrise, cum ar fi cele zece porunci divine, de exemplu. În sufletul unui astfel de om nu încap contradicţii de viaţă. El simte în mod spontan cum să facă binele, fără a dăuna celorlalţi şi lui însuşi. Iar dacă nu ştie direct, are cel puţin dorinţa de a învăţa, prin raportarea la alte fiinţe, prin ascultare, prin comunicare sinceră. Sinceritatea, autenticitatea, curajul, dragostea, sunt toate calităţi ale omului, ale fiecăruia dintre noi. Omul plin de bun-simţ trăieşte în fericirea pe care i-o aduce binele făcut din suflet. Este un mod de evoluţie pe care el îl simte spontan, fără gânduri, fără filosofie.

Chiar dacă uneori suntem animaţi de dorinţa de a spune minciuni, de a ascunde anumite lucruri, de a ne arăta altfel decât suntem, în timp ne vom da seama că aceste „copilării” nu ne sunt de ajutor. Ne vom da seama că omul tânjeşte după iubire şi că respectă căldura sincerităţii celuilalt. Dar mai ales, ne vom da seama că pornind doar de la cine suntem, putem ajunge mai departe, în noi, pe calea destinului nostru. A trăi în frica pe care o aduce intenţia de a nu şti nimeni ce suntem şi ce facem, cu adevărat, este un mod care ne oboseşte, ne orbeşte, ne face grei şi intraductibili chiar şi pentru noi înşine.

„Drumul către casa unui prieten nu este niciodată lung.”

Bunul-simţ lasă să treacă calităţile pe care le descoperim în noi, spre ceilalţi. Face ca puntea către alţi oameni să fie mai însorită şi mai uşoară. În acelaşi timp, simţul binelui din noi ne face cu adevărat liberi. Coboară pacea asupra noastră, prin faptul că noi suntem mereu deschişi să o primim, să învăţăm, să o comunicăm altora. Atunci când ducem povara unei inimi grele, a unui suflet încărcat de ruşine, de resentimente, de frică, de răutate, atunci e foarte greu să simţim aripa unui zbor spre libertate. Omului n-ar trebui să-i fie frică să trăiască. Ci ar trebui să facă cât mai mult să poată fi el însuşi, să poată fi liber, să vorbească liber şi sincer, să poată iubi. Cu cât mai grele sunt vremurile, cum sunt cele din zilele noastre, cu atât mai repede putem învăţa să ne redescoperim pe noi înşine. Lumea e plină de cruditate şi suferinţă. Şi totuşi, fiecare suflet aşteaptă să fie luat în braţe. Fiecare dintre noi poate fi un început de iubire pentru altcineva. Iar la rândul nostru, ne vom mângâia inima în răspunsul primit prin fiecare îmbrăţişare a noastră.
 
„Găsesc televizorul foarte educaţional. De fiecare dată când cineva dă drumul la televizor, mă duc în cealaltă cameră şi citesc o carte.”

Pentru că este atât de strâns legat de simţire, de a simţi cu inima, de a face ceea ce simţi, bunul-simţ este de un mare folos şi totodată un ajutor pentru a lua din viaţă ceea ce ne foloseşte cu adevărat. Înseamnă să nu mai orbecăim atât de mult în alegerile noastre, ci face ca viaţa noastră să fie extrem de practică – ca de exemplu, nevoile zilnice de cumpărături, inclusiv a mânca ce şi cât avem nevoie, a folosi lucruri de care avem cu adevărat nevoie zi de zi, a simţi când şi cum ar trebui să hrănim şi spiritul şi sufletul nostru, nu numai trupul etc. Pe de altă parte, la fel de practică este şi inteligenţa de a ne folosi bunul-simţ în relaţiile cu oamenii, unde la fel de mult avem nevoie de o ghidare, de un simţ acut, trezit, pentru a face astfel încât relaţiile cu ceilalţi să fie surprinzător de minunate mai mereu. Nu putem avea mereu lângă noi un părinte prea-priceput în ale lumii sau un maestru al iubirii care să ne dea sfaturi fiind lângă noi, cu noi, întotdeauna. Dar avem acest bun-simţ care ne îndrumă tăcut şi sigur pe calea cea bună. A-l simţi acolo, în pacea şi seninătatea inimii noastre, înseamnă să putem „citi” repede şi cu folos fiinţa celuilalt, la modul că vom „şti”, fără să pretindem acest lucru, cum să ne înţelegem cu oamenii, cum să ne apropiem sau să ne îndepărtăm dacă e cazul de anumiţi oameni, ce avem noi nevoie pentru a ne apropia de cineva (pentru că bunul-simţ presupune multă sinceritate), cum să ajutăm o persoană (constatând într-un mod uimitor că „ştim” să oferim exact ceea ce are nevoie, parcă nici mai mult, nici mai puţin).

Fragment din cartea Bunul-simţ. Călătoria omului spre om de Adriana Enache, Editura EuSunt, 2011

Citiţi şi:

Aforisme şi cugetări despre viaţă 
Menirea ultimă a omului este înţelepciunea
Arta de a spune NU atunci când trebuie

yogaesoteric
2 decembrie 2014