Criza coreeana între isterie şi prudenţă
Stupefiată, dacă nu chiar îngrijorată de criză acută dintre Washington şi Phenian sau amuzându-se de schimbul de replici acide şi de umor îndoielnic dintre doi şefi de stat care au pe mână rachete balistice şi arme nucleare, lumea pare să uite că această nouă şi grea încercare pentru pacea şi securitatea internaţională mai are un protagonist, nu mai puţin important – şi direct implicat – Republica Coreea (Coreea de Sud).
Problema coreeană este ultimul vestigiu al războiului rece, singurul care nu a fost cumva aplanat, chiar dacă s-a încercat o ieşire din impas în diferite feluri, inclusiv un război fratricid în care s-au aruncat mai multe bombe decât în întregul al Doilea Război Mondial. Şi totuşi, patria coreeană a rămas până azi divizată şi învrăjbită, iar marile puteri – din zona sau cu interese globale – nu se prea grăbesc să vadă o Coree unitară. De ce? Pentru că, oricât de imense ar fi dificultăţile ridicate de reunificare, această ţară ar deveni la un moment dat una dintre marile puteri nu doar de anvergură regională, ci globală, cu imensele bogaţii ale Nordului (îndeosebi ale subsolului) dublate de tehnologia şi forţa de muncă performantă ale Sudului. Iar dacă mai adăugăm şi rachetele balistice şi arma nucleară din arsenalele Coreei de Nord, avem perspectiva unei mari puteri imprevizibile, care ar intra în jocuri de putere complicate cu Japonia, China, Statele Unite, Rusia.
Capitală Coreei de Sud, Seulul, cu o populaţie cam cât a României, se află la numai câţiva zeci de km de linia de demarcaţie dintre cele două state coreene, deci se află într-o stare de vulnerabilitate care, în caz de ostilităţi, ar putea lesne degenera apocaliptic, într-o catastrofă inimaginabilă în faţa eventualelor lovituri nord-coreene. Şi totuşi, Coreea de Sud nu s-a prins în siajul isteriei care agită şi comentatori, şi oameni politici aparent din afara jocului, dar care par interesaţi în propagarea unei „culturi a fricii” la nivel global. Explicaţia? Coreea de Sud şi-a elaborat şi urmează o politică bine gândită şi nuanţată în privinţa marii sfidări căreia trebuie să-i facă faţă de peste jumătate de secol naţiunea coreeană. Reunificarea ţării este de perspectivă istorică cu bătaie lungă (sau… cine ştie?), apropierea dintre cele două state – mai probabilă, însă întâmpină mari dificultăţi şi de ordin geopolitic (cele sus amintite), şi în ce priveşte marile decalaje economice, culturale, civilizaţionale, între cele două părţi ale Peninsulei. Dar cele două state, fraţi învrăjbiţi, sunt obligate să coexiste.
Pentru a se putea menţine la putere, echipa conducătoare de la Phenian a ales varianta riscantă a înarmării nucleare ca factor de descurajare a intervenţiei străine ceea ce, însă, o obligă şi la adoptarea unei politici prudente (dincolo de propaganda mediatică) şi excluderea variantelor sinucigaşe de acţiune. Iar Coreea de Sud, prin noul său preşedinte, Moon Jae-in, reprezentant al curentului politic moderat, îşi consolidează capacităţile de apărare, inclusiv cu rachete balistice şi arme nucleare tactice, în plus, prin conectarea la scutul spaţial american cu rachete THAAD, dar în acelaşi timp nu se lasă atrasă în ostilizarea neproductivă a relaţiilor cu Nordul (cum e tentat uneori Washingtonul) şi se declară dispusă la dialog direct cu regimul comunist, fiind totodată atentă la raporturile sale cu marele vecin şi principalul partener comercial care este (pentru ambele state coreene!) China. Probabil că şi în folclorul coreean este un proverb de tipul „frica păzeşte pepenii”, după care par să se ghideze, în acţiunile lor, şi cele două capitale coreene.
Citiţi şi:
SUA, Coreea de Nord, China – diplomație și zăngănit de săbii
Statele Unite versus Coreea de Nord
Adevărata problemă cu Coreea de Nord: armele nucleare ale Phenianului şi reţeaua nucleară internaţională secretă
yogaesoteric
8 februarie 2018