Criza europeană, datoriile suverane şi moneda euro

de Mihaela Gheorghiu 
 

Europa şi Statele Unite se găsesc astăzi faţă în faţă cu datorii abisale, fruct a peste 30 de ani de orgii financiare şi proastă gestiune. Deoarece „democraţiile”, cu ochii pironiţi în agendele electorale, nu se preocupă de nimic altceva decât de viitorul apropiat. Un viciu care a consolidat de-a lungul anilor rezervorul inepuizabil de lichidităţi oferite de băncile asigurate prin rente viagere (serviciul datoriei) ad vitam aeternam.

În Europa, majoritatea ţărilor membre ale zonei euro se confruntă cu datorii din ce în ce mai mari. Statele Unite, aflându-se şi ele pe marginea prăpastiei, au injectat 900 de miliarde de dolari (645,4 miliarde de euro) din toamna lui 2010 în speranţa de a plăti o infimă parte din datoria pe care o au, în scopul de a obţine o scădere a dobânzilor… Două crize paralele care pun Occidentul faţă în faţă cu o situaţie inedită, dovadă a unui sfârşit de ciclu şi poate a încheierii unei faze din dezvoltarea societăţilor umane.

Grecia este deja în pragul falimentului, având nevoie stringentă de un împrumut de 8 miliarde de euro, pe care nimeni nu este dispus să i-l ofere. În ce priveşte Spania, Italia, Irlanda, Portugalia, acestea se află de asemenea pe marginea prăpastiei, de care şi Franţa se apropie cu paşi repezi. În ceea ce priveşte colapsul grec, în prezent se dezbate procentul pierderilor pe care le vor suferi creditorii. Şi aceasta pentru că au încurajat din plin Grecia să continue pe calea demagogiei finanţelor facile, corolar al democraţiei clienteliste, cea care cumpără pe loc sufragiile a diverse nişe sociale prin acordarea de avantaje şi prin încurajarea dreptului la lene…

Moneda euro, idol sau coloană a templului europeist

Se dezbate deci posibilitatea unei insolvabilităţi parţiale a Greciei, de peste 30%. Acesta ar fi un rău mai mic, ţinând cont de încăpăţânarea eurolatrilor de a menţine Grecia în zona euro, încăpăţânare care adânceşte de la o zi la alta abisul datoriei elene. Totuşi, dacă Atena ar părăsi tristul paradis al Euro şi ar reveni la drahmă, grecii ar deţine acel instrument nepreţuit de ajustare care este capacitatea de devalorizare. Dar ar fi prea simplu. Ei bine, nu, integritatea zonei euro trebuie menţinută cu orice preţ, refuzându-se astfel excluderea Greciei din zona euro,  deoarece – după spusele eurocraţilor încăpăţânaţi şi obtuzi care populează cabinetele guvernamentale – pe euro se bazează ficţiunea Europei de la Bruxelles.

Ideologiile au o viaţă grea: mai degrabă să piară popoarele pentru ca ele să poată exista! Doar 16 ţări din 27 sunt membre ale zonei Euro. Prin urmare, nu i-ar veni nimănui ideea să afirme că, Europa, cu sau fără euro, nu ar exista. Atunci de ce se perseverează într-o asemenea aberaţie? Probabil pentru că euro este mult mai mult decât o monedă, el este de asemenea un instrument politic necesar pentru a lega naţiunile una de cealaltă, de a le înfunda în creuzetul federalist şi de a realiza utopia ucigaşă – căci toate utopiile sunt ucigaşe – a unei Uniuni Europene, vastă societate anonimă caracterizată de o iresponsabilitate nelimitată… Excepţie poate o Germanie muncitoare, dar bătrână, care, pentru moment, evită în mod abil aceste probleme! Un Occident unde rata sărăciei este în continuă creştere, datorită dezindustrializării cu efecte catastrofale (industria financiară neputându-i-se substitui, deoarece ceea ce nu produci trebuie să cumperi şi de aici rezultă deficitele care cresc vertiginos (la sfârşitul anului 2010, deficitul comercial al Chinei atingea cifra de 22 de miliarde de euro, după spusele ministrului francez al economiei, Christine Lagarde, în timpul vizitei în Franţa a preşedintelui chinez Hu Jintao)).

Întreaga zonă euro riscă să fie insolvabilă

La început cantonată doar la PIGS (Portugalia, Irlanda, Grecia, Spania), criza obligatară ameninţă de acum să înghită întreaga zonă euro. Retrogradarea Italiei de către Agenţiile de rating traduce – chipurile – teama „pieţelor” (rămâne de văzut ce se ascunde cu adevărat în spatele vocabulei misterioase „piaţă”), crescând printr-un efect invers riscurile financiare asumate de investitorii insuficient de prudenţi. Supracreşterea riscului constituie de fapt o bună scuză pentru a deveni din ce în ce mai lacom prin intermediul dobânzilor din ce în ce mai crescute. Ori pierderea încrederii – încrederea fiind un fel de eter imaterial unde se desfăşoară intriga universului financiar – se întinde de acum la întreaga Eurozonă: bursele se prăbuşesc spasmodic, moneda euro alunecă şi toate acestea demonstrează de la o zi la alta incapacitatea patologică a şefilor europeni de a apuca taurul de coarne. Oare aceasta înseamnă sfârşitul Euroland-ului?

Oare prăbuşirea monedei euro e o problemă aşa de gravă? Europa a existat şi înainte de moneda euro, şi va continua să existe cu sau fără euro. Mai degrabă avem motive să credem că Europa are mai multe şanse de redresare fără moneda euro, în calitate de monedă unică… Trebuie să luăm în considerare şi ce anume implică pentru oamenii de rând menţinerea acestuia ca monedă unică în ce priveşte austeritatea indusă; ştiindu-se că clasele de mijloc din Europa şi toţi cei care nu au alt venit decât cel ce rezultă din propria lor muncă, toţi cei care nu beneficiază de generozitatea Statului, într-un cuvânt cei care nu sunt subvenţionaţi, vor sângera până la ultima picătură! Toate acestea pentru a menţine Eurozona concepută ca nucleu de fuziune a Uniunii federale, aceste State-Unite ale Europei ce se află în construcţie de la victoria „Aliaţilor” din 1945, care presupunea schimbarea la faţă a Europei după modelul liberal-democratic american. Acestea sunt valorile la care nu vor să renunţe eurolatrii, deoarece aceasta ar însemna să se şteargă dintr-o singură lovitură 66 de ani de eforturi insidioase pline de răbdare, 66 de ani de minciuni şi manipulare.

Totuşi, remediul majorităţii problemelor economice actuale este relativ simplu: a pune capăt definitiv fetişismului idolatru al monedei euro… căci lumea va continua să se învârtească chiar dacă Grecia şi alte state vor ieşi din zona euro. Euro nu va mai fi monedă unică, dar ar putea fi monedă comună. Nu va avea loc nicio catastrofă spectaculoasă. Va trebui să ne suflecăm mânecile şi să curăţăm ruinele lăsate de secta liberal-libertară, printr-un anarho-capitalism care a crezut că poate să îşi permită orice până într-acolo încât a ajuns pe punctul de a distruge economiile umplând masele de credite de consum excesiv. Nota de plată va trebui achitată şi va fi necesar să facem faţă zilei de mâine când se va rupe vraja promisiunilor vane ale echipelor socialiste care se află la putere în Atena şi în toată Europa liberală, socială şi democrată.

Dacă Europeiştii sinceri ar fi mai isteţi, mai lucizi, mai coerenţi vizavi de ambiţia lor de a crea o Europă puternică – căci de aici rezultă unul din paradoxurile aşa-zisului proiect european, unii euro-suveranişti s-au lăsat abuzaţi de ideocraţi şi de alţi comisari politici pentru a distruge adevărata Europă pe motivul de a construi o Uniune aşa-zis europeană –, aceştia ar milita pentru ieşirea Greciei din zona euro. În plus, ar susţine ideea unei urgente reîntoarceri la monedele naţionale, readucând euro la o dimensiune rezonabilă, aceea de monedă comună. Dar oare li se va lua la timp ceaţa de pe ochi?

Falimentul statelor, o sperietoare mediatică

În ce priveşte spectrul falimentului folosit pe post de sperietoare, o scurtă analiză istorică ne va lămuri. Peste tot în lume în ultimele secole, falimentul Statelor a fost ceva curent şi nimeni nu a murit din atâta lucru. Aşa cum o febră puternică este o mobilizare extremă a organismului ce poate omorî microbii, falimentul poate fi o soluţie la limită pentru criza financiară a unui stat. De exemplu, Franţa deţine un record de opt falimente între secolul XIV şi secolul XVIII. La acestea se adaugă falimentul asignatelor (monedă în timpul Revoluţiei Franceze, cu rol de titlu de împrumut), perioadă de vârf a incapacităţii şi tâlhăriilor revoluţionare. Secolul XIX este cel al falimentelor în Hispanidad, America de Sud şi în Spania, care a cunoscut şapte falimente succesive. Grecia, după independenţa sa din 1830, s-a distins deja, repetând aceste falimente în mod cronic. Nici Statele-Unite nu au fost menajate, ele au cunoscut un anumit număr de perioade de insolvabilitate în ultimele două secole: eşecul Continental din 1779 în ce priveşte prima sa emisie de monedă de către Congresul continental în 1775; eşecul Greenback din 1862 în contextul războiului civil care a izbucnit în anul precedent; eşecul din 1934 de pe «Liberty Bonds» emis începând din 1917 pentru a finanţa intrarea Statelor-Unite în Marele război… până la insolvabilitatea parţială din 1979.

Odată cu Marea Depresie de la începutul anilor 1930, mai multe state europene au fost incapabile să-şi ramburseze datoriile: Germania, Grecia, Ungaria, România. Al doilea val de falimentări va lovi din plin America latină şi Europa, în special Germania, Austria, Spania… În 1982 este rândul Mexicului, care a declanşat o serie de falimente în America latină; să nu mai vorbim de Africa unde falimentul este un rău endemic! Rusia, în 1998, la fel ca şi în 1917 după acel Octombrie Roşu, a trecut de asemenea printr-o astfel de perioadă. Pe scurt, falimentul este un moment dificil pentru toţi, creditori sau debitori, dar nu este ceva dificil de realizat şi imposibil de depăşit. Ori, dacă aceasta este condiţia necesară pentru a regăsi, cel puţin în parte, sănătatea economică şi a repune pe linie Europa naţională, atunci trăiască falimentul, ieşirea din zona euro a Greciei… trăiască sfârşitul monedei, al gândirii limitate şi al limbajului de lemn…

Soluţii dezastruoase şi ineficiente, pentru a menţine Grecia în zona Euro

Joi, 20 iulie, cei 17 şefi ai Eurozone, s-au pus de acord în ce priveşte un nou plan de salvare a Greciei, pentru suma de 158 de miliarde de euro, sumă fixată ulterior la cifra de 109 miliarde de către BCE şi de către FMI, pachet ce se adaugă la cele 110 miliarde acordate deja pentru o perioadă de trei ani în mai 2010. Se pare că aceste măsuri nu vor rezolva însă problema de fond, dacă ar fi să îl credem pe Dl. Trichet, preşedinte al Băncii centrale a celor 17, care estima, la câteva ore după adoptarea acestui plan conceput în disperare de cauză, că aceasta va conduce la declanşarea unui „credit default swap” (CDS). Altfel spus, o neplată parţială susceptibilă – prin punerea în acţiune a dispozitivelor de asigurare contra riscului de falimentare a unui Stat – de a provoca un nou episod de criză acută pe piaţa datoriilor europene.

Prin urmare, a doua zi, vineri 21 iulie, agenţia de cotare franco-americană Fitch Ratings anunţa că „nota” grecească urma într-adevăr să scadă datorită unui eşec parţial. Agenţia, care nu a subapreciat „importantul şi pozitivul” acord finalizat în ajun, prevede că Atena va sfârşi în mod inevitabil prin a nu putea să îşi achite vechile obligaţii deoarece ultimul plan (ţinând cont şi de contribuţia creditorilor privaţi din Grecia) modifică substanţial termenii iniţiali ai împrumuturilor! De altfel, cum PIB (produsul intern brut) grec are tendinţa să scadă şi pentru că împrumuturile urmează o direcţie inversă, este evident că rezultatele nu vor fi niciodata fantastice.

Ameninţarea adresată Atenei de către Fitch Ratings a fost pusă în aplicare de către Moody’s luni, 25 iulie 2011, la ora 7, care a coborât cota suverană a Greciei la limita prăbuşirii… toate acestea ca un duş rece la doar cinci zile după un summit care a făcut mult zgomot pentru nimic! Acest fapt ne oferă o idee destul de clară despre puterea negativă foarte mare pe care o deţin Agenţiile private care supraveghează piaţa capitalurilor disponibile, şi care au puterea de a distruge cu o mişcare din condei rezultatul a mai multor luni de negocieri laborioase, torpilând un plan de salvare… care a luat apă din toate părţile înainte de ieşi în larg. De asemenea, aceasta ne oferă o idee despre dispreţul cu care pieţele anglo-americane tratează europenii, numai buni de exploatat până la ultima picătură cu singurul scop de a rambursa datoriile demenţiale pe care au avut inconştienţa de a le contracta!

Dar toate aceste aspecte fiind stabilite de dinainte, la ce bun circul mediatic în jurul unui summit inutil? Pentru a evita extinderea crizei în Spania şi Italia şi apoi în întreaga zonă euro? Desigur! Dar în acest sens – să o spunem fără ocolişuri – cei 17 miniştri de finanţe din Zona euro nu au venit tocmai în ajutorul Greciei, aşa cum îndrăznesc să pretindă… În realitate, şi în mod prioritar, ei nu fac aceasta decât pentru a se salva pe ei înşişi, mai precis pentru că insolvabilitatea Greciei ar antrena-o pe cea a băncilor germane şi franceze care deţin majoritatea din datoria greacă şi apoi ar conduce la căderea finală a Casei euro!

Ce este de făcut? Ce se poate preconiza?

Ce soluţii ni se oferă, de la cea mai puţin realistă (care, probabil, ar fi cea mai oportună) la cea mai realistă, dintre care nici una nu are nici cea mai mică şansă de a fi pusă în aplicare: prima, declararea unui moratoriu asupra datoriei; a doua, evaluarea statutului burselor drept ceea ce sunt ele în realitate, şi anume, stabilimente de joc unde bântuie înşelăciunea şi prin urmare tratarea lor în funcţie de ceea ce sunt, cu alte cuvinte, a nu se tolera deschiderea lor decât câteva zile pe lună; a treia, impozitarea a ceea ce nu este impozitat în prezent, în special tranzacţiile speculative, produsele cu risc etc. fapt care ar putea permite ştergerea tuturor datoriilor în cel mai scurt timp…

Dincolo de toate acestea, s-ar putea face împrumuturi doar de pe piaţa internă, după modelul nipon (Japonia are o datorie de aproape 200% din PIB, dar fiind contractată pe piaţa internă, aceasta nu afectează taxele de împrumuturi) şi pentru aceasta ar fi necesar să se revizuie legile şi tratatele implicate. Sau ar fi necesară reconsiderarea monedei euro ca monedă comună şi de asemenea „unică”. Toate măsurile vor trebui să fie însoţite de dispoziţii care să vizeze o încadrare severă a creditului, condamnarea oricărei incitări la recurgerea la fonduri facile şi, în acest sens, este necesar să se treacă la reinocularea – încă din faşă – a unei etici comportamentale care ar avea ca rezultat separarea de tot ce ar putea avea vreo legătură, apropiată sau îndepărtată, cu această ideologie a consumului care este pe cale să ne distrugă… deoarece zilele care vor urma petrecerii riscă să fie foarte dure pentru societăţile consumeriste, cu alte cuvinte, revenirea la realitate ar fi dură!

O altă posibilă soluţie a crizei, dar care ar avea consecinţe importante pe termen lung, ar fi crearea unui Fond Monetar European. În acest caz s-ar putea transfera datoriile Statelor către UE, altfel spus ar implica transformarea Uniunii într-o putere economică suverană, aceasta traducându-se prin emiterea de bonuri de către trezoreria europeană… Dar aceasta ar însemna un considerabil câştig de teren al federalismului în chestiunile bugetare… Cum Statele nu mai emit monedă proprie, ele sunt de acum înainte invitate la a abandona ultimele elemente care le asigurau suveranitatea economică şi financiară. O soluţie ar fi, pentru a resorbi datoria, ca statele membre ale Uniunii Europene să pună în acţiune un plan colectiv de repunere pe linia de plutire, de exemplu prin recapitalizarea masivă a Băncii centrale sau a Fondului de stabilitate european. Ori, aceste două instituţii sunt copleşite deja de datoriile Greciei şi Portugaliei… prin urmare, criza avansează mai rapid decât deciziile adoptate în mod penibil de către vorbăreţele birocraţii europene.

În ce priveşte guvernul britanic, poziţia acestuia este clară: „niciun ban pentru Grecia sau zona euro”. Britanicii, dimpotrivă – buni consilieri, dar prost plătitori – recomandă cu căldură o integrare fiscală a naţiunilor continentale. O concepţie care ilustrează de minune impresionanta continuitate a Londrei faţă de Statele ieşite din al Doilea Război Mondial, în special începând cu discursul lui Winston Churchill la Zurich pe 19 septembrie 1946, discurs în care acesta cheamă la construirea Statelor Unite ale Europei şi la o apropiere franco-germană… proiect care nu implică Marea Britanie, căreia i se recomandă să se ţină departe, la fel ca şi astăzi, de bucuriile şi problemele Bătrânului continent.

Legenda danaidelor, una dintre nenumăratele legende greceşti cu o tentă destul de „sângeroasă”, se încheie cu pedeapsa eternă la care acestea au fost supuse, de a umple un butoi fără fund – oarecum asemănător efortului fără sfârşit lui Sisif. Un astfel de butoi fără fund sunt şi datoriile statelor. Un „sistem” se autodistruge în prezent sub ochii noştri, fiecare raţionând, acţionând şi guvernându-şi propria existenţă – aşa cum procedează cei puternici cu soarta popoarelor pe care le conduc – după detestabila maximă „după mine potopul”. Potopul pare a fi iminent, iar Arca lui Noe europeistă seamănă din ce în ce mai tare cu Titanicul pe cale să se scufunde.

Citiţi şi:

La a zecea aniversare a Euro, europarlamentarul Nigel Farage a vorbit despre prăbuşirea monedei unice europene

Ce se ascunde în spatele crizei planetare

yogaesoteric
20 octombrie 2011

 

 

Also available in: English