Cronica filmului «120 BMP» și a activiștilor LGBT ce sunt foarte deranjați de «activismul» creștinilor

Filmul 120 BPM / bătăi pe minut ne povesteşte despre un grup de activişti HIV/SIDA care se hotărăsc să lupte cu această boală în anii ʼ90. Acuzând guvernul ca nu luptă destul împotriva acestui flagel, băieţii ăştia se hotărăsc să devină mai extremişti în lupta lor. Nu trec bine 7 minute din film, că îi şi vedem pe băieţi cum intră la o conferinţă, unde vorbea un reprezentant oficial, agită pancarte în mâini, încep să fluiere, întrerup conferinţa, iar oficialitatea chiar primeşte o pungă de sânge fals în ochi. Cool, nu? Apoi îl leagă cu cătuşe de o schelă de pe scenă… Gesturi firești, nici vorbă de huliganisme…

Asistăm apoi la o şedinţă a acestei organizaţii, unde putem vedea cum se creează astfel de proteste. O companie farmaceutică pare că a descoperit un medicament ce ar putea mări speranţa de viaţă a bolnavilor de SIDA, dar nu dă drumul rezultatelor testelor cu viteza cu care ar dori activiştii. Astfel, activiştii intră ilegal în clădirea unde compania avea birouri şi aruncă pungi cu sânge peste tot. Huliganisme? Ni se induce ideea că ei au dreptate, pentru că sunt cu sabia lui Damocles deasupra capului, putând să moară din cauza SIDA în orice moment.

Urmează un nou protest al activiştilor, de data aceasta într-un liceu. Problema principală este că nu există automate de prezervative în licee. Iar pancarte, iar urlete, iar treburi nasoale. Huliganisme, domnule! Da, dar din cele bune, de’ale noastre, nu din alea „creştine”. De la scena asta ajungem la partea siropoasă că deh, e nevoie să existe şi ea ca să iasă filmul bine.

Se lasă cu club, petrecere şi după dans îndrăgosteală. Un el şi un alt el se amorezează şi ajung direct în pat. Vedem bărbaţi în pielea goală. Se pupă, se toate cele, este frumos, nu vă speriaţi. Dragostea e ceva mișto. Ei, şi de aici începe beleaua. Unul dintre cei doi era bolnav de SIDA. Şi cum stau ei aşa de vorbă pe dezbrăcatelea, îşi aminteşte cel bolnav cum s-a infectat. Aici e cu schepsis, că filmul dă în şcoală din nou. Cine credeţi că l-a infectat? Profuʼ de mate! Când avea 16 ani. Adică profuʼ era şi homosexual şi pedofil cum ar veni, dacă ne luăm după lege. Şi ca să fie şi mai dihai, profuʼ era căsătorit, avea nevastă şi copil.

Urmează apoi tot felul de dezbateri, alte proteste, o paradă LGBT, alte proteste, alte discuţii, şi la un moment dat, unul dintre cei doi îndrăgostiţi începe să se simtă tot mai rău. Este internat în spital, apoi externat astfel încât partenerul său să îl îngrijească la domiciliu. Aici iar este o fază cu schepsis. Partenerul îl eutanasiază. Lacrimi, chestii, nu ştiu ce, moare. Se strâng toţi activiştii şi îi citesc testamentul. Astfel, filmul se încheie apoteotic, cu alt protest. Se duc băieţii la un dineu, ceva oficial, de lux, şi încep să arunce cenuşa defunctului pe mâncarea ălora. Huliganic? Neeeah.

Acest bizar film de propagandă a fost proiectat anul trecut la Muzeul Țăranului Român, stârnind numeroase semne de întrebare și reacții de protest din partea oamenilor normali. Acțiunea de protest a unui grup de creștini care a intonat imnuri religioase în sală, oprind proiecția peliculei, a fost înfierată de tot felul de voci din spațiul public românesc, inclusiv de reputatul profesor Vintilă Mihăilescu și de regizorul Tudor Giurgiu. Toți aceștia au deplâns „gesturile huliganice” la care au recurs creștinii la proiecţia filmului 120 BPM! Dacă ați văzut filmul sau din descrierea de mai sus, v-ați convins că acesta este împănat cu multe și adevărate gesturi huliganice, iar acei creştini sunt doar nişte „pisicuţe” pe lângă grozăviile care se desfăşoară pe ecran.

De fapt, toată inflamarea unei părţi a presei, acea parte susţinută puternic de ONG-uri, nu a arătat decât dublul standard în toată splendoarea lui. Dacă militanţii LGBT sau feministele ar fi întrerupt o slujbă într-o biserică, cu siguranță ar fi fost foarte apreciaţi. Dacă un grup de creştini îşi afirmă crezul, sau fac un gest critic, public, atunci avem de-a face cu nişte huligani.

Să fim bineînțeleși, nu discutăm dacă modul lor de a protesta este cel mai potrivit. Cântecele bisericeşti ca mod de a protesta a fost doar alegerea lor. O parte a populaţiei a încercat din nou să îşi facă auzită vocea şi să ne spună că Muzeul Țăranului nu i se pare un loc potrivit pentru a rula astfel de filme. Ne putem întreba dacă la Ateneul Român s-ar putea difuza, de exemplu, meciurile naţionalei de la campionatul mondial din 1994. Sau, să presupunem că la un club de muzică Rock, s-ar proiecta desene animate cu Sandy Bell. Cum ar fi? Dar într-un club de manele să privim emisiunile lui Iosif Sava? Hmmm… nu s-au văzut până acum filme creştine proiectate în barurile LGBT, sau în sediile de ONG-uri care susţin LGBT.

Dacă în 2013 proiecţia unui film LGBT a fost considerată neconformă cu locul unde s-a desfăşurat, de ce în 2018 s-a recurs din nou la aceeaşi alegere? Probabil că se aşteptau acest gen de reacţii, iar şi iar, ca apoi să se poată clama agresiunea. Agresiune care nu a venit în niciun fel. Oamenii s-au ridicat, au cântat, s-au urcat pe scenă, în final a plecat toată lumea acasă. Activiştii ar fi cazul să fie obişnuiţi cu astfel de activisme, nu? Dar poate că activiştii LGBT au înregistrat activismul la OSIM, şi nu are nimeni voie să activeze în afară de ei… Oricum, un fapt este cert, la un film în care activismul este temă centrală, nişte oamenii au decis să fie şi ei activişti. Ce aiurea, nu?

Citiți și:

Un film care elogiază cu insolență pedofilia și homosexualitatea a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat 

Un autocar al unei organizații pro viață și pro familie a fost vandalizat de susținătorii LGBT în Mexic 
Cum arată «toleranța» activiștilor homosexuali față de religie – în curând, și în România? 

yogaesoteric
27 iulie 2019