Cum a devenit timpul cel mai vajnic inamic al nostru

 

Dacă un om din secolele trecute ar fi putut realiza un salt în timp, ajungând până în zilele noastre, probabil ar fi fost frapat de criza teribilă de timp în care se afundă omul modern. Desigur, uimirea ar crește atunci când personajul nostru ar descoperi că această aglomerare fără precedent rulează pe fundalul degrevării de multe dintre sarcinile energofage și cronofage cu care se luptau locuitorii altor secole. Și poate chiar ar ajunge la apogeu când ar realiza că nici măcar omului modern nu-i este ușor să explice resorturile acestui paradox.

Suntem atât de ocupaţi încât recurgem la prefixe pentru a descrie graba cu care glisăm printre sarcini (suntem „superocupaţi”, „supraaglomeraţi”), în timp ce lamentaţiile despre deficitul de timp nu lipsesc nici din cele mai superficiale conversaţii.

Potrivit unui sondaj realizat de USA Today, majoritatea americanilor se considerau mai aglomeraţi în 2018 decât în 2017, în timp ce în 2017 declaraseră că sunt mai ocupaţi decât fuseseră în 2016. Și nici măcar nu știm cât de stresaţi de timp sunt cei care se percep extrem de ocupaţi, din simplul motiv că aceștia refuză să răspundă la întrebările unui sondaj pe această temă, din lipsă de timp, după cum a arătat un studiu din 2014.

De fapt, tot mai mulţi dintre noi ne simţim atât de presaţi de timp, încât se poate vorbi de o veritabilă boală a grabei („hurry sickness”), o formă de stres reevaluată în urma studiilor realizate de compania Gardner Merchant în firmele britanice. Încă din anii ’60, de altfel, cardiologii Meyer Friedman și Ray Rosenman au vorbit despre acest tip de afecţiune, numind-o iniţial „boala grabei”, iar ulterior „comportament de tip A”: „o luptă cronică, neîncetată pentru a obţine din ce în ce mai multe într-un timp din ce în ce mai scurt”.

Sub presiunea minutarului

„Oamenii au spus că se simt presaţi de timp. Companiile ne-au cerut să le oferim servicii care să slăbească această presiune a timpului pe care o resimte personalul lor”, spune Phill Hooper, director de vânzări și marketing al companiei care a cules date de la aproximativ 10.000 de persoane din Marea Britanie. De altfel, Gardner Merchant s-a specializat în oferirea unei game largi de servicii care ajută angajaţii să economisească timp.

Boala grabei a fost definită ca „un tipar de comportament caracterizat printr-un zor continuu și prin anxietate; un sentiment copleșitor și continuu al urgenţei” sau „o stare de rău în care o persoană simte, într-un mod cronic, că timpul e prea scurt și tinde să îndeplinească fiecare sarcină mai repede, devenind agitată atunci când se confruntă cu orice fel de întârziere”.

În cele din urmă, persoanele „infectate” de virusul grabei intră într-o spirală a grabei în care simt că este nevoie să se grăbească și în situaţiile în care aceasta nu este necesar.

Jurnalista Brigid Schulte, de la The Washinghton Post, folosește termenul de „copleșire” pentru a descrie această epidemie de criză de timp. De fapt, Schulte a început să-și scrie cartea – Overwhelmed: Work, Love and Play When No One has the Time (Copleșită: Să lucrezi, să iubești, să te joci, când nimeni n-are timp) – tocmai pentru că era în căutarea unor răspunsuri de care avea nevoie pentru viaţa ei fragmentată și epuizantă, în care nu reușea să menţină echilibrul între responsabilităţile de serviciu și cele de părinte. „Mă trezeam constant la 4 dimineaţa, cât se poate de panicată – nu doar de ceea ce nu făcusem din lista mea sau de cât de multe erau de rezolvat, dar mai ales de faptul că îmi lipsea viaţa chiar în timp ce o trăiam”, spune jurnalista. „Întotdeauna în urmă și veșnic în întârziere, cu încă ceva de făcut și încă ceva înainte de a ieși ca o furtună pe ușă” – o descriere în care celor mai mulţi dintre noi nu le va fi deloc dificil să se recunoască.

De fapt, copleșirea nu este doar rezultatul încercării de a umple o fereastră de 24 de ore cu cât mai multe sarcini bifate, ci mai ales consecinţa plonjării în sarcini de toate tipurile, care se intersectează atât de mult încât nu mai avem senzaţia că ziua curge prin niște etape distincte. Cercetătorii folosesc termenul de „timp contaminat”, referindu-se la modul în care activităţile zilei se întrepătrund, iar timpul liber este înghiţit de activităţi ce nu au legătură cu relaxarea, de la cele legate de gospodărie la răspunsul la e-mailuri și SMS-uri. Cel mai puţin timp liber le revine femeilor, crede Schulte, care susţine că tradiţionalul timp liniștit, de relaxare de după lucru este înlocuit în cazul acestora de „fragmente de confetti de timp liber”.

Disecând un paradox

Nu există niciun dubiu că viaţa bunicilor noștri curgea în ritmul unor sarcini care cereau un volum mare de timp și de energie, în vreme ce astăzi rezolvăm multe dintre respectivele sarcini cu o simplă apăsare de buton sau cu o incursiune în magazinul preferat.

Cumva însă – deși nu mai spălăm rufele la mână, avem mașini de spălat vase, alimente semipreparate și un întreg arsenal de instrumente care să ușureze pregătirea mesei, aspirăm casa cu aspiratoare moderne (și chiar cu aspiratoare-robot cu navigaţie inteligentă), ne facem cumpărăturile online și nu suntem nevoiţi să parcurgem pe jos sau cu mijloace de transport foarte lente distanţe mici sau impresionante – ne plângem încontinuu că nu avem timp.

Ipoteza potrivit căreia lucrăm mai mult în prezent, de unde și sentimentul că suntem constant în criză de timp, nu se verifică, pentru că oamenii nu lucrează mai mult în Europa sau în SUA decât s-a lucrat cu decenii în urmă, dimpotrivă (există desigur și unele excepţii).

Toate aceste economii de timp nu ne-au lăsat însă cadou felii mai generoase de timp liber sau cel puţin nu simţim că s-ar fi petrecut aceasta, iar în spatele acestei realităţii există mai multe explicaţii.

Tehnologia ne-a furat timpul pe care se presupune că ni l-ar fi dăruit, devenind astfel parte din problemă, notează într-un articol comun terapeuta Rosemary K.M. Sword și psihologul Philip Zimbardo. Deși descoperirile tehnologice ne-au făcut viaţa mai ușoară, ele nu ne-au și simplificat-o însă, cel puţin dacă ne gândim la smartphone-ul care ne-a facilitat comunicarea sau la calculatoarele care ne-au ajutat să obţinem o mulţime de informaţii cu un efort minim. Am devenit tot mai legaţi de dispozitivele inteligente, iar faptul că le folosim atât la servici, cât și acasă a făcut tot mai permeabilă graniţa dintre munca plătită și timpul liber.

În timp ce generaţiile anterioare lucrau din greu în agricultură sau în fabrici, exista totuși o limită clar delimitată a muncii, punctează jurnalistul Oliver Burkeman, care a tratat subiectul crizei de timp într-o serie de articole pentru BBC: „Nu puteai strânge recolta înainte ca ea să fie gata; nu se puteau fabrica mai multe produse fizice decât permitea materia primă disponibilă.”

Desigur, situaţia este diferită în „lumea infinită” în care trăim astăzi, remarcă psihologul Tony Crabbe. Consumăm într-o singură zi informaţia acoperită de 174 de ziare, de 5 ori mai mult decât o făceam în 1986, susţine Crabbe. În ultimii 20 de ani, cei care lucrează în domeniul informaţiilor s-au trezit că „beau dintr-o fântână cu apă care a devenit un furtun de incendiu”.

Dincolo de beneficii, tehnologia a dus la „supraîncărcarea cu informaţii, a estompat limitele dintre timpul de muncă și cel liber și a permis monitorizarea și supravegherea mai sofisticată a angajaţilor”, potrivit unui raport britanic din 2012.

Psihologul Aoife McLoughlin spune că a constatat, în urma cercetărilor întreprinse, că dispozitivele digitale ne pot da impresia că timpul curge mai repede. „Este aproape ca și cum am încerca să imităm tehnologia și să fim mai rapizi și mai eficienţi. Se pare că există ceva în tehnologie care ne determină să augmentăm acel ceas interior care măsoară trecerea timpului.”

Ritmul în care trăim devine copleșitor, pentru că a face tot ce ne dorim sau credem că este necesar să fie făcut reprezintă nimic altceva decât „o imposibilitate matematică”.

Iar dacă ne simţim adesea ca și cum altcineva ar fi reglat ceasul, așa încât să fim striviţi de limbile lui dacă nu alergăm într-un ritm corespunzător, realitatea este că, mai mult sau mai puţin conștient, noi înșine suntem atrași de postura omului ocupat, după ce societatea modernă ne-a infuzat valorile și priorităţile ei.

Seduși de dictatura cronometrului

În procesul scrierii cărţii sale, Schulte a intervievat-o pe Ann Burnett, care studiază modul în care limbajul nostru contribuie la crearea realităţii în care trăim. Burnett a colecţionat sute de scrisori de vacanţă în ultimele 5 decenii, analizând modul în care familiile obișnuiesc să se descrie. Unele cuvinte și expresii sunt folosite din ce în ce mai frecvent – „agitat”, „vijelios”, „epuizat”, „pe fugă”, „mult prea repede”, „a ţine cu greu pasul”. Oamenii ajung să concureze între ei cu privire la cine este mai ocupat, conchide Burnett, care susţine că a fi ocupat nu reprezintă o fatalitate a secolului XXI, ci este „alegerea de a nu alege. Pentru că oamenii au totdeauna de ales”.

Așadar, trăitul frenetic, cu ochii pe ceas și cu gândul la următorul punct care să fie bifat pe listă ar putea fi, dincolo de circumstanţele care ne obligă să facem aceasta, un mod de a trăi cu care ne-am obișnuit, dar care ne face să ne simţim bine cu noi înșine și mai ales în rândul lumii.

Suntem tributari modelului de succes pe care ni l-a impus societatea, așa că trudim ca să fim și să avem imaginea unei persoane ocupate, observă Schulte, care își mărturisește reticenţa cu care a dezvăluit subiectul cărţii la care lucra. Cum să admiţi că scrii despre timpul liber într-o societate în care fiecare caută să lase impresia unei persoane cât mai ocupate?

„Sunt foarte ocupat(ă)!” a devenit un soi de incantaţie a omului modern, cu nenumăratele sale variante, dar care transmit, în esenţă, același mesaj în exterior – supraaglomerarea devine un soi de „ecuson de onoare”, care arată cât de importanţi suntem și de cât succes ne bucurăm, scrie și Maimah Karmo, cea care a înfiinţat Fundaţia Tigerlily, care sprijină femeile diagnosticate cu cancer de sân. Între a fi ocupat și a trăi cu sens există o diferenţă notabilă, a doua opţiune implicând intenţia și disciplina, subliniază Karmo. Și o spune cu greutatea celui care a supravieţuit cancerului, ieșind din această încleștare cu moartea cu o viziune mult mai limpede asupra vieţii și adevăratelor ei valori.

Pași spre echilibru

Pentru a reuși să te oprești dintr-un iureș a cărui destinaţie este, în cel mai bun caz, incertă, e nevoie să-ţi iei timp să analizezi impactul pe care îl are această nouă artă de a trăi doar pe fugă.

Să trăiești într-un maraton continuu înseamnă să-ţi pierzi pasiunea, inspiraţia și energia pe care le-ai avut atunci când ai început să lucrezi ceea ce-ţi place, punctează Maimah Karmo. Atunci când suntem prea solicitaţi pentru a ne mai bucura de rezultatul muncii, un vis împlinit poate începe să aibă contururile unui coșmar. Viaţa nu este destul de lungă pentru a o umple cu tot ceea ce am dori să facem (și nici măcar cu tot ce ar merita făcut), iar ziua sau săptămâna, nici atât, așa că este nevoie de disciplină și de hotărâre pentru a te concentra doar pe anumite obiective, pentru a acorda timp priorităţilor și pentru a diminua sau elimina timpul cheltuit cu activităţi bune, dar pentru care nu mai există loc în agendă.

De fapt, cei ocupaţi în mod cronic fac adesea alegeri nocive pentru sănătate: renunţă ușor la timpul dedicat exerciţiului fizic, aleg articole alimentare mai puţin sănătoase și petrec prea mult timp pe dispozitivele lor digitale. Doar că, la realizarea bilanţului, redescoperă un adevăr simplu: „fără sănătate, nu există nimic altceva”.

Este necesar să învăţăm să spunem „nu” lucrurilor care nu ne aduc mai aproape de realizarea obiectivelor noastre – este unul dintre sfaturile pe care le oferă Isaiah Hankel, autorul cărţii The Science of Intelligent Achievement (Știinţa realizărilor inteligente), consultant Fortune 500 (un clasament al celor mai mari companii americane).

„Nimeni nu s-a găsit pe patul de moarte dorindu-și să fi fost mai aglomerat. Nimeni nu a ajuns vreodată la sfârșitul zilelor cerșind mai mult timp pentru a face acţiuni care nu contau”, scrie Hankel, care distinge tranșant modul corect și cel greșit de a trăi. În timp ce angrenarea în activităţi productive, asezonată cu inspiraţie și energie zilnică, poate conferi un sentiment de împlinire care ne arată că am făcut alegerile corecte, a fi în permanenţă grăbit, epuizat emoţional, presat de cerinţele și așteptările celorlalţi este un indiciu că rulăm pe o traiectorie greșită. De fapt, reţeta unei vieţi tivite cu succes este să renunţi la statutul de om ocupat și să deprinzi știinţa de a fi selectiv, punctează Hankel, care susţine că selectivitatea este poarta spre productivitate, iar „oamenii productivi trăiesc o viaţă lungă, sănătoasă și care îi împlinește. Oamenii ocupaţi, pe de altă parte, trăiesc vieţi scurte, stresante și istovitoare”.

Însăși folosirea excesivă a cuvântului „ocupat”, atunci când vrem să ne descriem, poate contribui la agravarea problemei, susţine autoarea Aimee Raupp. Abia atunci când a exilat acest cuvânt din vocabularul ei, Raupp a remarcat că folosise până la tocire termenul și sinonimele lui. De fapt, când te percepi ca o persoană ocupată, nu faci decât să te încorsetezi în convingeri care te limitează, îţi suprimă creativitatea și diluează gustul vieţii, dar nu îţi oferă nimic valoros în schimb. Analizând modul în care se simte și reacţionează atunci când se descrie ca fiind foarte ocupată, autoarea spune că a identificat un amalgam de sentimente, de la mândria de a se ști importantă la neliniște, teamă, stres și copleșire. Când devii prea prins ca să mai ai timp să gătești o masă sănătoasă, să te destinzi sau să suni persoanele care contează pentru tine devii, de fapt, „prea ocupat ca să mai fii prezent în viaţa ta”, conchide Raupp.

În America secolului XXI, „sunt ocupat nebunește” este răspunsul implicit pe care îl primești atunci când întrebi pe cineva ce face. E o laudă, de fapt, care s-a deghizat în lamentaţie, scrie eseistul Tim Kreider, menţionând și reversul medaliei: nimeni nu pare șocat sau îngrijorat că primește acest răspuns, dimpotrivă, replica cea mai probabilă este din registrul celor care spun că e normal să fii ocupat, că e excelent că se petreacă așa și cu siguranţă mai bine decât să ai mult timp liber.

Într-o societate în care și copiii au ajuns să fie mai aglomeraţi ca niciodată, navigând printre o mulţime de activităţi extracurriculare, ne simţim constrânși să alergăm cu o viteză tot mai năucitoare, dar adevărul este că noi avem ultimul cuvânt în această situaţie. Plutim într-un vârtej de activităţi pentru că ne simţim vinovaţi să „pierdem timpul”, vânăm obiective nepotrivite sau am devenit dependenţi de acest stil de viaţă frenetic.

Ori poate că e mai mult decât atât, plusează Kreider, insistând pe faptul că „zilele noastre tumultuoase sunt doar un gard viu împotriva goliciunii”. Ceea ce spune Kreider este că ne-am putea teme de ceea ce s-ar petrece sau de aspectele cu care ne-am confrunta dacă am ieși din vria sarcinilor nesfârșite. Cumva, aglomerarea a ajuns un fel de sens al vieţii, o confirmare a faptului că viaţa pe care o trăim nu poate fi inutilă sau banală, câtă vreme trăim alergând dintr-un punct în altul.

De fapt, dacă am decide să punem surdină zgomotului pe care-l fac zilele noastre tot mai împovărate, poate am desluși mai puţine urgenţe și am zări mai mult din miezul de miracol al fiecărei clipe. Poate am realiza, la fel ca personajul scriitorului A. A. Milne, că, dintre toate zilele, „astăzi” e ziua noastră preferată, pentru că avem ceva de realizat în ea, ceva de sperat și atât de multe de iubit, încât nu ne permitem să ne anesteziem cu grabă toată curiozitatea, bucuria și speranţa care au fost sădite în noi demult, încă de la facerea timpului.

Citiţi şi:

Sfaturi utile pentru aceia care aspiră să folosească într-un mod înţelept timpul

Graba ne scurtează viaţa

 

yogaesoteric
18 februarie 2020