Cum putem dialoga, în intimitatea fiinţei noastre, cu Dumnezeu (I)

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Dumnezeu Tatăl este omniprezent, omniscient şi atotputernic

Dialogul tainic al omului cu Dumnezeu ar trebui să fie o realitate vie şi incontestabilă. În această direcţie există, atât în literatura creştină, cât şi în cea yoghină, nenumărate mărturii cu privire la stările extatice ale unor mari înţelepţi, sfinţi şi profeţi, pe care aceştia le trăiau atunci când, pur şi simplu, vorbeau în mod lăuntric cu Tatăl Ceresc. În lumina acestor exemple intuim că, de fapt, fiecare dintre noi poate comunica într-un mod tainic, în intimitatea fiinţei noastre, cu Dumnezeu Tatăl. Aici noi nu ne referim doar la un banal monolog interior şi imaginar, ci la o conversaţie tainică, reală şi vie, în care noi îi vorbim lui Dumnezeu Tatăl, iar El, efectiv, ne răspunde. Fără îndoială că aproape fiecare om, în momentele cele mai dificile ale vieţii sale, s-a adresat lui Dumnezeu, în speranţa obţinerii unui ajutor divin. Fiecare fiinţă umană a primit de la Dumnezeu Tatăl posibilitatea de a comunica cu El. În ultimă instanţă, putem spune că întreaga noastră existenţă, fie că ştim, fie că nu ştim, fie că vrem, fie că nu vrem este un continuu dialog tăcut şi, cel mai adesea, inconştient cu Dumnezeu, iar prin acest proces, cel mai adesea nebănuit al vieţii, aproape toate creaturile îi oferă, clipă de clipă, lui Dumnezeu, rugăciunea  universului. În cele ce urmează, vom arăta cum trebuie să realizăm acest apel plin de fervoare către Tatăl Ceresc, într-un mod lucid şi conştient şi, de asemenea, vom învăţa ce putem face pentru a-L îndupleca pe Dumnezeu Tatăl să ne răspundă.

Pentru aceasta, în primul rând, este absolut necesar să avem o încredere deplină şi profundă că acest proces tainic de comunicare este perfect posibil şi că nouă personal ne este complet accesibil. Şi, la urma urmei, de ce ne-am putea cumva îndoi de aceasta, dacă avem în vedere şi credem cu tărie că Dumnezeu Tatăl este omniprezent, omniscient şi ATOTPUTERNIC? Toate Scripturile din lume abundă în descrieri ale unor asemenea dialoguri care au avut loc cândva între Dumnezeu Tatăl şi om. Unul dintre cele mai frumoase şi mai grăitoare episoade de acest gen este relatat în Biblie (1 Regi 3; 5-13):  Domnul Dumnezeu i-a apărut atunci în vis lui Solomon, în timpul nopţii şi i-a spus:  Cere-Mi ce vrei, şi Eu îţi voi da. Iar Solomon i-a răspuns:  … Acordă-i servitorului Tău o inimă plină de discernământ, care să fie în stare să judece drept tot ceea ce ţine de poporul Tău şi să fie întotdeauna capabilă să deosebească binele de rău … Şi atunci Dumnezeu i-a spus:  Întrucât doar aceasta este ceea ce-Mi ceri, şi nu-Mi ceri pentru tine viaţă lungă, nici bogăţii, nici moartea duşmanilor tăi, ci Îmi ceri un perfect discernământ pentru a înfăptui o justiţie cât mai dreaptă, iată, voi face pentru tine ceea ce Mi-ai cerut. Îţi voi dărui o inimă mereu înţeleaptă şi plină de discernământ… În plus, îţi voi dărui şi ceea ce nu Mi-ai cerut, glorie şi bogăţii, astfel încât, în timpul vieţii tale, nu va mai fi niciun împărat ca tine.

La rândul lui, David a avut numeroase conversaţii cu Tatăl Ceresc, dialogând cu El chiar şi asupra unor subiecte cu un caracter mai puţin spiritual (la un moment dat):  David L-a consultat pe Dumnezeu, spunându-I:  Trebuie să mă ridic împotriva filistenilor; îi vei preda Tu oare în mâinile mele?  Iar atunci Domnul Dumnezeu i-a răspuns: Ridică-te, iar Eu îi voi preda în mâinile tale.  (Cronici, 14;10)
 
Iubirea frenetică este forţa esenţială care îl poate îndupleca pe Dumnezeu Tatăl să răspundă apelurilor noastre sincere

Omul obişnuit se roagă la Dumnezeu numai cu mintea, cu toate că el ar trebui să o facă cu toată ardoarea inimii sale, copleşită de o iubire profundă şi curată de Dumnezeu. Asemenea rugăciuni, preponderent mentale, lipsite de forţa trăirii emoţionale înălţătoare, sunt destul de slabe pentru a provoca, cu adevărat, în fiinţa noastră de fiecare dată, MINUNEA unui răspuns divin. Tocmai de aceea, Spiritului Divin Suprem trebuie să ne adresăm cu un sentiment profund de totală încredere, ca şi cum El ar fi fiinţa atotputernică cea mai apropiată nouă şi atunci noi trebuie să-I vorbim plini de dragoste şi fără rezerve, întocmai cum vorbim propriului nostru tată sau propriei noastre mame. Prin urmare, raportul nostru fundamental şi intim cu Dumnezeu Tatăl trebuie să fie, totdeauna, acela al unei iubiri totale, fără limite şi fără oprelişti. Profunda simbioză inefabilă care se stabileşte atunci între inima omului şi Dumnezeu, este sugerată de următorul sfat, pe care un Ghid spiritual îl oferea discipolilor săi: Strigaţi cu iubire, neîncetat, în inimă numele lui Dumnezeu, până când inima voastră îl va înghiţi pe Dumnezeu, iar Dumnezeu va înghiţi inima voastră, astfel încât, Dumnezeu şi inima voastră să devină atunci UNA.

Mai presus decât în orice formă de relaţie care s-ar putea stabili între două fiinţe umane, noi suntem, în acest caz, întru totul şi în mod natural îndreptăţiţi să-i cerem un răspuns lui Dumnezeu, care se poate manifesta, pentru noi, prin intermediul lui Iisus Cristos, a unei Mari Puteri Cosmice sau a Mamei Divine. Dumnezeu Tatăl va fi cu uşurinţă înduplecat să răspundă unei asemenea chemări care provine din suflet, căci mama este, prin însăşi esenţa ei, numai iubire şi iertare, oricât de păcătos ar fi copilul său.

Într-adevăr, făcând o analiză lucidă, vom constata că, dintre toate genurile de relaţii arhetipale la care avem acces şi pe care le-am putea invoca şi reproduce într-un dialog cu Dumnezeu, aceasta (cu mama sau, altfel spus, cu principiul matern) este cea mai frumoasă, cea mai profundă şi cea mai directă. Pe de altă parte, raportarea la Dumnezeu ca Tată Ceresc, aşa cum ne învaţă Iisus Cristos în rugăciunea Tatăl nostru, exprimă mai mult decât intimitatea personală cu Dumnezeu, şi anume, ne oferă posibilitatea de a vorbi cu El, aşa cum vorbeşte un fiu cu părintele său.

Rugăciunea prin care noi Îi cerem lui Dumnezeu Tatăl să se manifeste, să fie cât mai clară şi viguroasă

Din cele arătate anterior, înţelegem deja faptul că un alt element, deosebit de important, de care trebuie să ţinem cont în stabilirea unui dialog profund şi autentic cu Dumnezeu Tatăl, este necesitatea de a avea o concepţie cât mai bine definită cu privire la o manifestare particulară a lui Dumnezeu, la care noi să ne raportăm cât  mai des, în orice moment al existenţei noastre, şi mai ales în timpul comunicării propriu-zise. (Spre exemplu, dacă suntem la începutul unei asemenea comunicări îl putem vizualiza şi apela pe Dumnezeu Tatăl sub forma Mamei Divine, sau a uneia dintre Marile Puteri Cosmice cu care noi deja resimţim o stare de comuniune profundă.) În caz contrar, noi nu vom primi un răspuns sau acesta nu va fi deloc clar.

O altă regulă principală de care trebuie să ţinem seama în stabilirea unei comunicări directe şi tainice cu Dumnezeu Tatăl este ca rugăciunea prin care noi Îi cerem să se manifeste să fie cât mai clară şi viguroasă, pentru că o rugăciune anemică în care, de fapt, noi nu prea credem, este evident insuficientă. În cazul în care noi credem, cu tărie şi sinceritate, în realitatea acestui dialog, spunând lăuntric:  Cu siguranţă, Dumnezeu va vorbi cu mine. Am o încredere totală că El îmi va răspunde, refuzând orice altă alternativă şi având o tenacitate de nezdruncinat, oricât de mulţi ani au trecut fără ca El să ne fi răspuns, dacă vom continua astfel neobosiţi să avem încredere imensă în El, atunci putem fi siguri că, într-o bună zi, El ne va răspunde.

Marele yoghin Paramahansa Yogananda povesteşte în cartea sa care a devenit celebră, Autobiografia unui yoghin, una dintre numeroasele ocazii în care el a dialogat cu Dumnezeu:  Prima mea experienţă spirituală în care Vocea Divină mi s-a revelat s-a produs pe vremea când eram copil. Într-o dimineaţă, pe când eram aşezat în patul meu, am intrat brusc într-o stare de reverie profundă. Ce există oare dincolo de întunericul misterios al ochilor închişi?

Acest gând a pătruns spontan cu multă forţă în mintea mea. În faţa privirii mele interioare a apărut atunci o lumină albă, puternică şi strălucitoare. Apoi, brusc, pe marele ecran strălucitor din spatele frunţii mele au început să se formeze, la fel ca imaginile de la cinematograf, formele divine ale unor sfinţi care erau aşezaţi în postura lotusului (Padmasana) şi se aflau în peşterile din nişte munţi.
– Cine sunteţi voi? am strigat eu atunci cu voce tare.
– Noi suntem yoghini din Himalaya.
Felul în care atunci mi-a fost oferit acest răspuns divin este dificil de descris în cuvinte. Inima mea a tresărit imediat plină de emoţie şi încântare. Apoi, viziunea aceea a dispărut, lăsând în urma ei raze argintii şi aurii, care se lărgeau în cercuri din ce în ce mai mari, până la infinit.
– Ce este această lumină minunată? am întrebat eu atunci plin de curiozitate.
-  Eu sunt Ishvara (Dumnezeu Tatăl). Eu sunt Lumina Supremă.  Vocea care a răsunat tainic în fiinţa mea semăna cu un murmur blând, nespus de dulce şi suav.
Mama mea şi Roma, sora mea mai mare, care erau lângă mine atunci când am avut această inefabilă experienţă, au auzit şi ele Vocea divină. Acest răspuns tainic, care a venit din partea lui Dumnezeu, mi-a produs o asemenea fericire, încât am luat atunci hotărârea fermă să Îl caut cu toată fiinţa mea, cu toate puterile şi să nu mă opresc până când nu voi deveni, total şi mereu, una cu El.

În aceeaşi ordine de idei este, de asemenea, profund semnificativ modul în care, cel care avea să devină mai târziu marele mistic creştin, Părintele Antonie, a fost chemat de către Dumnezeu pe calea spirituală. În acest caz, răspunsul tainic al lui Dumnezeu a venit sub forma unor sincronicităţi mai mult decât semnificative. Se spune că, mergând într-o zi la biserică, Antonie se gândea la felul în care apostolii renunţaseră la toate averile lor şi îl urmaseră pe Iisus Cristos. În momentul în care, după aceea, a intrat în biserică, el a auzit următorul pasaj din Evanghelie, pe care imediat l-a considerat profund revelator:  Dacă doreşti cu adevărat să fii desăvârşit, du-te acum, vinde-ţi toate averile şi dă-le săracilor, apoi vino şi urmează-Mă pe Mine şi vei avea astfel comoara din Ceruri.  Antonie a simţit fulgerător că acesta era chiar răspunsul pe care Dumnezeu i l-a oferit la frământările şi aspiraţiile sale. Mergând imediat acasă, el a împărţit săracilor toate averile sale, păstrând doar o anumită sumă de bani pentru sora sa. Mergând la scurt timp după aceea din nou la biserică, a fost întâmpinat de un alt citat din Evanghelie:  Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine.
Auzind aceasta, el a plecat din nou imediat acasă pentru a împărţi săracilor chiar şi arginţii ce fuseseră opriţi pentru sora sa. Astfel, după aceea, calea sa spirituală nu a mai cunoscut oprelişti.

Tot într-un moment de răscruce existenţială, cuvioasei Paraschiva, care plângea pentru că nu Îl va mai putea preamări în voie pe Iisus Cristos, deoarece părinţii îi plănuiseră, chiar în ziua următoare, căsătoria, Dumnezeu Tatăl i-a răspuns cu un vuiet tainic care i-a învăluit fiinţa, cu şoapte sfinte de chemări care, atunci, i-au pătruns adânc în inimă: Vino acum, Paraschivo! Vino neîntârziat! Ia-ţi crucea şi urmează-Mă, căci vei primi în schimb cununa cea nemuritoare a Mirelui Tău Ceresc. Cuvioasa Paraschiva a dat şi ea curs imediat acestei chemări divine şi viaţa sa a fost, după aceea, un continuu imn de slavă oferit lui Dumnezeu şi Fiului Său, Iisus Cristos.

Această intensitate excepţională a trăirii emoţionale care, în cazul Sfintei Paraschiva, a fost de natură să provoace răspunsul clar şi explicit al lui Dumnezeu, poate fi întâlnită şi în viaţa misticului creştin de origine indiană, Sundar Singh, care a primit răspuns de la Dumnezeu Tatăl, tot în urma unei nopţi de frământări şi suferinţă în care, dacă Iisus nu i s-ar fi arătat, el tocmai se hotărâse să se sinucidă, deoarece nu mai putea suporta starea de incertitudine şi lipsa de credinţă în care se afla.

La început, acest dialog al sufletului cu Dumnezeu Tatăl ne poate părea foarte dificil

Imensa majoritate a oamenilor obişnuiţi consideră că în spatele ochilor lor închişi nu există nimic altceva decât întuneric. Dacă noi ne dezvoltăm suficient de mult, din punct de vedere spiritual, şi ne concentrăm intens şi ferm asupra ochiului unic (AJNA CHAKRA) care este situat, în plan subtil, în zona din mijlocul frunţii, o tainică viziune interioară ni se va deschide şi ni se va oferi într-un mod fascinant pentru noi. Noi vom  putea contempla astfel atunci alte lumi misterioase sau vom putea percepe tărâmuri tainice subtile de o mare splendoare, cu mii de lumini astrale încântătoare. Tot astfel, pot apărea în faţa ochilor noştri spirituali nenumărate viziuni ale unor mari înţelepţi şi sfinţi, cum a fost aceea în care Yogananda a văzut pe yoghinii din Himalaya. În cazul în care capacitatea noastră de concentrare va deveni şi mai puternică, iar nivelul nostru de conştiinţă se va eleva în mod corespunzător, crusta ignoranţei şi a limitărilor noastre egotice se va sparge şi, astfel, vom pătrunde în tărâmul pur al realităţii divine. Atunci, noi vom putea auzi, izvorând din însuşi adâncul cel tainic al fiinţei noastre, vocea lui Dumnezeu.

Scripturile sacre afirmă, adeseori, că Dumnezeu Tatăl a promis, încă de la începuturi că va comunica cu noi.  Dacă Mă veţi căuta cu adevărat să ştiţi că mă veţi găsi, dar mă veţi găsi numai dacă Mă veţi căuta cu toată ardoarea inimilor voastre.  (Ieremia 29;13)  Dumnezeu este cu voi mai ales atunci când voi sunteţi cu El; dar să nu uitaţi că dacă Îl abandonaţi, atunci şi El vă va abandona.  (2 Cronici, 15:2)  Iată, Eu rămân mereu în faţa porţii şi bat. Dacă cineva aude vocea Mea şi îmi deschide poarta, voi intra şi voi cina împreună cu el, iar el va fi atunci cu Mine.  (Apocalipsa 3:20)

Dacă reuşim, măcar o singură dată în viaţă, să  împărţim o bucată de pâine cu Dumnezeu Tatăl şi ajungem să spargem tăcerea dintre noi şi El, atunci Tatăl Ceresc ne va vorbi pentru prima dată şi, după aceea, putem fi siguri că Dumnezeu o va putea face mult mai des şi în multe conjuncturi ale vieţii noastre. La început, acest dialog al sufletului cu Dumnezeu Tatăl ne poate părea foarte dificil; mai ales pentru că nouă nu ni se pare uşor  să facem cunoştinţă cu Dumnezeu căci, înainte de toate, Dumnezeu Tatăl vrea să se asigure, în primul rând, că noi dorim cu adevărat aceasta. Dumnezeu Tatăl ne testează chiar, adeseori, pentru a vedea dacă noi dorim cu adevărat, din întreaga noastră fiinţă, să-L cunoaştem, sau dacă nu cumva această dorinţă nu a fost decât un banal capriciu de-al nostru. Atâta vreme cât noi încă nu L-am convins pe Dumnezeu că nu mai avem nicio altă dorinţă mai puternică decât aceasta în inima noastră, El nu ne va răspunde. Privind aceasta cu înţelepciune, realizăm că este firesc să fie aşa căci, în fond, de ce ni s-ar revela nouă, în însăşi Fiinţa Sa Supremă, Dumnezeu Tatăl, dacă noi nu dorim, de fapt, nimic altceva în afara darurilor Sale?

Omul aproape că nu îi poate dărui lui Dumnezeu nimic altceva decât dragostea sa pentru El

Pe această planetă, întreaga creaţie a fost concepută prin nesfârşita înţelepciune şi compasiune divină, drept un câmp de experienţă pentru fiinţa umană. La o analiză atentă realizăm că, de fapt, comportamentul nostru în această lume relevă, într-un mod foarte clar, ce anume dorim noi cu adevărat: să-L cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu Tatăl sau doar să primim, într-o dulce şi nepăsătoare inconştienţă, toate darurile Sale. Atunci când un om se trezeşte cu adevărat la viaţa spirituală, conştiinţa sa nu mai ascultă decât de Dumnezeu. Când ajungem cu adevărat în această etapă a evoluţiei, putem fi siguri că Dumnezeu ne va ghida mereu paşii. Totuşi, Dumnezeu nu ne va spune niciodată că pe El şi numai pe El noi trebuie să-L dorim mai presus de orice căci, în realitate, El aşteaptă de la noi să-I dăruim necondiţionat aproape toată iubirea noastră, cu o inimă neşovăitoare, într-o stare de totală libertate, fără ca El să ne forţeze absolut deloc în acest sens. Acesta este supremul secret magic al jocului impetuos al manifestării. El, Creatorul nostru, Dumnezeu Tatăl suspină, ca un etern îndrăgostit, după iubirea noastră dar, dincolo de aceasta, El doreşte ca noi să I-o dăruim spontan, fără ca El să ne ceară aceasta. Iubirea noastră este unicul dar de preţ pe care Dumnezeu Tatăl îl aşteaptă de la noi dar, cu toate acestea, nu ni-l cere, decât dacă noi înşine vrem cu adevărat şi de bună voie să I-l dăruim. Prin urmare, Dumnezeu Tatăl aşteaptă neîncetat ceva de la fiecare dintre noi: Iubirea noastră. Iar noi nu vom putea fi niciodată cu adevărat plenar şi profund fericiţi până când nu I-o vom oferi total şi necondiţionat. Atâta vreme cât noi nu vom fi decât nişte copii egoişti, răi, ignoranţi, lipsiţi de iubire, naivi şi capricioşi, nişte pigmei spirituali care se târăsc căutându-I cu încăpăţânare nenumăratele şi feluritele daruri, care sunt însă dezinteresaţi de Cel care le oferă (Dumnezeu), nu vom face decât să cădem dintr-un abis al suferinţei în altul, şi mai  adânc.

În această direcţie, există o povestire profund semnificativă. Se spune că marele poet şi iluminat Rumi, fiind întrebat de iubita sa care este misterul ce este ascuns în HADITH-ul (cugetarea):  Cei mai mulţi locuitori ai paradisului sunt imbecili, a răspuns:  Dacă nu ar fi fost nişte imbecili, cum ar fi putut ei să fie mulţumiţi doar cu paradisul şi cu fluviile lui?
Ca să explice şi mai bine ceea ce a vrut de fapt să spună, Rumi i-a recitat apoi iubitei sale următoarele versuri, care sugerează forţa transcendentă a iubirii divine:
Dacă în iad fiind, aş putea totuşi atinge buclele părului Tău,
Mi-ar fi ruşine să fiu ales pentru rai.
Dacă fiind, fără Tine, aş fi chemat în câmpiile paradisiace ale cerurilor,
Acel spaţiu vast ar fi totuşi prea strâmt pentru inima mea.

Rumi i-a mai spus apoi: orice suflet mic, care se limitează doar la contemplarea grădinii (sau, altfel spus, a jocului mirific şi impetuos al manifestării), rămâne atunci lipsit de viziunea Grădinarului (sau, cu alte cuvinte, a lui Dumnezeu Tatăl). Şi, după aceea, el a mai adăugat următoarele versuri:
Pentru mine, chiar şi tot Paradisul fără Dumnezeu este infern şi mi-e duşman;
Este ceea ce eu cred acum cu tărie pentru că am fost ars de teribila splendoare misterioasă,
Aceea a Glorioasei Lumini a Eternităţii lui Dumnezeu.

În realitate, Dumnezeu este însăşi Esenţa divină a fiinţei noastre (ATMAN) şi, tocmai de aceea, noi nu ne vom putea exprima niciodată cu adevărat natura profundă, decât atunci când vom învăţa să manifestăm, spontan şi plenar, prezenţa Lui în noi înşine. Acesta este un suprem şi tainic adevăr. Noi nu vom putea găsi niciodată o satisfacţie profundă şi durabilă în lumea inepuizabilă a materiei şi a ispitelor sale căci, în realitate, natura noastră lăuntrică adevărată este divină, ea este o scânteie din Dumnezeu Tatăl. Marele yoghin Swami Shivananda afirma:
Nimic nu poate sălăşlui veşnic în cei care refuză să sălăşluiască în Dumnezeu. Prin urmare, atâta vreme cât nu ne vom găsi fericirea profundă şi durabilă în Dumnezeu, noi nu o vom găsi cu adevărat nicăieri în altă parte.

Citiţi aici urmatoarea parte a articolului.

Citiţi şi:

Iubirea Divină – Paramahamsa Yogananda

Istoria unei revelaţii

yogaesoteric

11 octombrie 2010  

Also available in: Français