Cum să mai respirăm şi să rezistăm printre munţii de gunoaie ale minciunii şi ticăloşiei sufocante?

Simțiți și voi miasma tot mai insuportabilă care s-a răspândit pretutindeni? Munţi de gunoaie pestilenţiale dintre acelea nevăzute îngroapă ţara asta: noianul şi avalanşa de mărturii mincinoase, manipulări, perdele de fum, experimente viclene, trădări şi intrigi de proporţii infernale, un război informaţional şi psihologic ca la carte, direct proporţional cu nepregătirea şi vulnerabilitatea noastră. Se dau drepturi vrăjmaşului asupra acestui neam cum nu s-au mai dat vreodată în istorie.

Astăzi se lucrează asupra noastră o reeducare „soft” pe scară largă, fiind trecuţi prin valuri şi valuri de cernere şi de „prelucrare”, bombardaţi continuu de o propagandă insidioasă a urii neîmpăcate, a „revoluţiei permanente” şi a minciunii criminale, bine cosmetizate ideologic în adevărul unanim recunoscut… Românul de azi nu mai are nevoie să treacă prin Piteşti sau prin Aiud, fiindcă este învăţat de mass-media, de Facebook, de colegi şi de prieteni că e musai să-şi adore şi să-şi apere torţionarii, să-şi vândă fraţii, să se închine la idolii intelectuali ai cetăţii, să spună răului progres şi binelui înapoiere, să înlocuiască victimele cu călăii şi eroii cu iudele. Altminteri, e limpede, va fi exclus sau marginalizat din „lumea bună” şi aruncat definitiv în ceata „ciumaţilor”. Azi nu mai e nevoie de bătaie şi tortură, de carceră grea şi ameninţări înfricoşătoare, fiindcă s-a găsit calea mai scurtă şi mai ieftină prin care omul să devină sclav de bunăvoie, consimţind cu entuziasm chiar la propria sa ucidere şi devenind chiar un apostol fervent al noilor „religii” seculare.

Nu se mai poate respira în această duhoare decât cu un efort uriaş, cerând mila Domnului, spunând adevărul, și spunând adevărul cât încă mai suntem lăsaţi.

Cine poate crea oaze de respirat normalitate, omenie, adevăr, cuviinţă, pudoare, dar şi mai mult, cine reuşeşte chiar să creeze punţi de dragoste frăţească autentică… mare răsplată va avea. E nevoie doar să întrupăm cât putem mai concret şi mai simplu, în viaţa noastră cotidiană, valorile în care credem.

Nu e deloc uşor, fiindcă suntem presaţi până la strivire, suntem asaltaţi, tracasaţi, obosiţi, ispitiţi în fel şi chip, mulţi suntem încercaţi de deznădejde, apatie şi cinism, iar unii suntem ademeniţi spre individualism şi izolare… Din păcate însă, cu cât cădem sau abandonăm sau ne rătăcim mai mulţi sub tirul ispitelor, cu atât îi slăbim şi îi antrenăm în cădere şi pe alţii, ca într-un joc de domino, fiindcă suntem legaţi unii de alţii şi toţi avem nevoie unii de sprijinul şi de dragostea celorlalţi.

Altădată se cereau fapte mari, pentru că se puteau face fapte mari, în mod relativ firesc. În afara unor cazuri cu totul excepţionale, aşteptările investite în zona politicului se vor dovedi (aşa cum s-au dovedit şi în trecut) nişte amarnice amăgiri, care nu ne vor scuti însă de responsabilitatea de a fi girat, încă o dată şi încă o dată, alţi „profeţi mincinoşi” care umblă acum în piaţă căutând să ne cumpere încrederea.

Astăzi se poate face mult bine şi numai cu mici fapte bune. Azi putem face mult bine cu un simplu cuvânt bun (şi sincer!), cu o mână caldă întinsă, cu o uşă (a inimii) deschisă, cu o făgăduinţă ţinută, dând un banal telefon, cu rugăciune. Dar şi cu o afirmare simplă a adevărului aceluia neplăcut şi important care se caută astăzi a fi complet ascuns sau răsturnat, a adevărului banal (de tip 2+2=4), cu afirmarea normalului „învechit”, a despărţirii albului de negru şi de gri, a denunţării minciunii ca minciună şi a ticăloșiei ca ticăloșie.

Cine poate ceva mai mult, să facă mai mult, dar nu bătându-se în piept, ci cu umilință și prudență.

Procedând astfel putem crea mici insule de supravieţuire, atât spirituală, cât şi… umană. Să păstrezi omenia şi umanul în zilele demonizării generale este deja o mare virtute. Astfel ne construim mici adăposturi tainice, corturi nevăzute apărate de binecuvântarea lui Dumnezeu. Aşa ne ajutăm unii pe alţii să rezistăm în lumea asta tot mai plină de rău, tot mai sufocată de gunoiul ticăloşiei sfidătoare şi al minciunii atotstăpânitoare, al nedreptăţilor şi pervertirilor strigătoare la cer.

„E necesar să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.”

E târziu, într-adevăr, se poate spune că noaptea e aproape, însă deocamdată mai este puţină lumină şi depinde de noi să facem să fie încă şi mai multă pentru noi și pentru cei din jur. Încă mai avem puţină libertate, încă mai avem condiţii de pace. Încă se mai poate spune adevărul, încă se mai poate face binele. Să îl facem cât mai este încă timp!

Citiți și:

Încotro ne îndreptăm sau şansa evoluţiei spirituale în KALI YUGA

Legile morale şi politice

yogaesoteric
16 septembrie 2020