Cum se clădește comunismul capitalist?

Dacă vreți să înțelegeți cum se desăvârșește societatea comunistă multilateral dezvoltată, este util să studiați graficul atașat. Nu cred că există o altă reprezentare mai clară care să explice ceea ce ni se petrece și care să arate de ce modelul comunist este unul eminamente falimentar.

Pe scurt, graficul prezintă evoluția cheltuielilor cu asistența socială de-a lungul timpului pentru cele mai puternice economii ale lumii. Graficul complet începe de prin 1850, dar am preferat să fac un zoom pe secolul XX din două motive. În primul rând pentru că în secolul XIX aceste cheltuieli erau practic zero ‒ dinamica adevărată înregistrându-se în secolul XX ‒ și în al doilea rând pentru că avem cât de cât clare evenimentele istorice, astfel încât să vedem limpede vectorii care au impulsionat această creștere. Pentru un maxim de obiectivitate vă voi spune că am selectat un grafic în care cheltuielile sunt reprezentate ca procent din PIB, nu ca valoare absolută.

Ce înțelegem din toată această explozie? Începutul secolului XX ne-a găsit practic cu zero cheltuieli sociale, iar acum s-a ajuns la valori pe care aproape nu le poți pronunța. E cât se poate de limpede pentru mine că evoluția cheltuielilor sociale merge pas la pas cu evoluția ideologică a societăților. Suntem obișnuiți să vorbim despre direcții diametral opuse ale comunismului estic și capitalismului occidental. Graficul atașat ne indică o cu totul altă poveste: după ce comunismul a fost instaurat în Rusia ‒ devenită URSS ‒ cheltuielile sociale au explodat în Occident. După cum limpede puteți observa, în anii ’60 acestea depășiseră, în medie, 9% din PIB! Până în 1985 s-au mai adăugat 10 procente ajungându-se la un uluitor 19% din PIB cheltuieli sociale. La asemenea valori te întrebi dacă nu cumva curgea lapte și miere pe străzi.

Adevărul este că, din punctul de vedere al occidentalului, perioada sa cea mai reușită a fost cea dintre 1960-1985. Generațiile care au prins cât de cât conștiente acești „ani de aur” au fost cele mai fericite, beneficiind de toate avantajele posibile. De altfel, în aceste perioade s-a semnat și decesul comunismului de tip estic deoarece se ajunsese ca Occidentul să asigure cetățenilor săi mai multă bunăstare pe gratis decât reușea Estul.

Dacă în 1990 comunismul a devenit istorie, ne-am fi așteptat ca trendul cheltuielilor pe asistența socială să treacă pe trend invers. N-a fost așa. Până în 1995 am văzut o creștere spectaculoasă a acestor cheltuieli. Într-adevăr, după 1995 multe dintre economiile mari au redus puternic stimulentele, doar că anul 2000 ne găsește cu o medie chiar mai mare, față de 1985, de aproximativ 20%. Aceasta deoarece economiile „rămase în urmă” la acest capitol și-au crescut puternic acest indicator. Astfel, ceea ce s-a pierdut de la economii precum cea a Franței sau a Olandei (care au redus puternic cheltuielile sociale încă din 1990!), s-a recuperat de la economii precum Italia, Japonia, Grecia ș.a.m.d.

După anul 2000 ‒ cu excepția Suediei (care a avut o evoluție constantă) și a Germaniei (care a scăzut ușor) ‒ absolut toate economiile au crescut puternic acest tip de cheltuieli. Și uite așa ajungem la situația din prezent în care, în medie, cam 25% din PIB se cheltuiește pe programe sociale. Văzând aceste cifre putem avea falsa impresie că pe la 1900 se murea pe străzi, iar în 1800 nu trăiau oameni ci dinozauri. Cum puteau exista statele de dinainte de 1900 fără asemenea aberații bugetare? Realizați totuși că în Franța mai bine de 30% din PIB se duce pe programe de asistență socială? Ce se petrece acolo? E raiul pe pământ?

De fapt, dacă veți studia mai atenți situația, veți constata cu surprindere că, în ceea ce privește calitatea vieții, occidentalii din 1985 trăiau mult mai bine decât occidentalii de acum. E într-adevăr paradoxal că, în condițiile unei creșteri continue a cheltuielilor sociale, nivelul de trai a scăzut extrem de mult. Dar acesta nu este singurul paradox. Faptul că SUA a ajuns să cheltuiască mai mult decât Canada e un alt paradox. În Canada, cel puțin, asistența medicală e gratuită, în timp ce-n SUA te costă un ochi din cap. Și, cu toate acestea, SUA cheltuiește un procent mai mare din PIB!!! Faptul că Suedia ‒ recunoscută pentru larghețea mâinii autorităților ‒ este cu mult sub Franța sau Italia ‒ țări în care se trăiește mizerabil ‒ mi se pare din nou relevant.

Mai mult însă decât orice, voi spune că evoluția acestui tip de cheltuieli nu-i nici mai mult, nici mai puțin decât o foaie de parcurs către agenda comunistă de rit nou. Oamenii se uită cruciș la mine deoarece asociază comunismul unor valori. Mulți dintre cei mai în vârstă spun că „dacă nu era comunismul, muream țăran analfabet”. Într-o oarecare măsură au perfectă dreptate, deoarece comunismul reușise să eradicheze analfabetismul și sărăcia. Este necesar totuși să recunoaștem că săracii din vremea comunistă erau lorzi pe lângă săracii de acum. Nu vedeai boschetari pe-atunci și asta în ciuda unor cheltuieli sociale mult mai mici decât acum.

Ceea ce nu înțeleg oamenii este că atunci când spun comunism sau marxism, mă refer la o societate segregată, în care majorității îi este prescris „regimul marxist”. Ce s-a petrecut în societățile occidentale de se trăiește mai prost? O nimica toată: s-a intensificat imigrația. Mereu s-au găsit motive pentru care a fost crescut permanent numărul imigranților. Ba că localnicii refuză să facă anumite munci, ba că populația este îmbătrânită, ba că nu sunt competențe în anumite domenii. Toate au fost motive false. După cum putem observa limpede, segmentele de populație cele mai puțin productive în oricare dintre societățile occidentale sunt reprezentate de imigranții din zona africană sau a Orientului Apropiat. Aceștia consumă cel mai mare procent din cheltuielile sociale, neaducând în interiorul societăților în care au fost transplantați decât dezordine. Nu e ciudat? Mă uit la Franța unde zona periferică a societății este dominată de imigranți ‒ unii la a treia generație ‒ care nu provoacă nimic altceva decât haos, trăind exclusiv din ajutoarele sociale.

Să fim bine înțeleși. Sunt deplin justificate ajutoarele sociale menite celor cu handicap, cele temporare având ca scop ușurarea trecerii unor oameni prin anumite probleme (de ex. ajutorul de șomaj, programele de reconversie profesională ș.a.m.d.), dar să ajungi ca în hățișul de ajutoare sociale să vezi cum paraziții care nu au nevoie de ele nu doar că se înfruptă, dar mai și huzuresc, asta este deja prea mult. De fapt, dacă veți studia cu atenție sistemul, veți constata că cei care au nevoie cu adevărat de ajutoare sociale sunt de fapt o minoritate. Includeți la capitolul ajutoare sociale și modul în care păduchelnița de ONG-uri parazitează bugetul de stat, secându-l de o groază de bani din impozite doar pentru că „dezvoltă societatea civică”. Hai să fim serioși!

Dar unde e comunismul în toată chestia asta? Presimt că încă este întrebarea pe care o aveți pe limbă. Ei bine, fix aici este. Sistemul acesta de „redistribuire” e comunism în stare pură. E un egalitarism de cea mai joasă speță care nu are absolut nimic de-a face cu protecția socială ci cu înregimentarea unor mase de oameni în zona păstorită de stat. Succesul democraților din SUA nu este un efect al condițiilor de trai de acolo, ci pur și simplu o consecință a susținerii ajutoarelor sociale. Toți cei care trăiesc de la o zi la alta din ajutoarele de stat ‒ fără a face nimic pentru de a-și găsi un loc de muncă ‒ se simt datori să voteze „forța călăuzitoare a națiunii”. Și chiar mai mult de-atât, sunt capabili chiar să fraudeze în numele comuniștilor. Ce are de pierdut un asistat social dacă se face cărăuș de voturi false? Absolut nimic. Dacă intră în pușcărie, s-ar putea s-o ducă mult mai bine decât pe străzi, unde activează el. Pentru un republican însă, om cu familie, cu responsabilități, cu proprietăți și cu belelele aferente, un asemenea comportament este de neimaginat, pentru că el are ce pierde.

Puteți constata limpede că toată creșterea nebunească a cheltuielilor cu asistența socială este un cancer al societății. Treptat, cei care „au ce pierde” devin din ce în ce mai puțini, mâncați fiind de masa din ce în ce în ce mai mare a asistaților care „nu au ce pierde”. Înțelegeți așadar raportul de forțe. Astfel, pe măsură ce masa întreținută de stat devine majoritară, se instaurează comunismul. V-ați întrebat ce a fost cu lockdownul? De ce s-au adoptat peste tot în lume măsuri similare consumându-se sume nebunești de la buget cu plata salariilor celor obligați să rămână acasă? Ce-a fost asta? Nimic altceva decât o tentativă de a exersa o societate distopică în care majoritatea covârșitoare trăiește din ajutorul de stat.

Poate vă întrebați ce anume poate câștiga elita care manipulează din umbră, împingând societatea spre comunism. Ce are de câștigat acea minoritate dacă spală creierele idioților cu egalitarismul? Păi să ne gândim. Ce-a avut de câștigat în URSS? Întotdeauna elita a lucrat pe termen lung și foarte lung. Ca să vă dați seama care-i treaba, puteți vedea limpede că încă nu realizăm ce anume a avut de câștigat elita din declanșarea revoluției comuniste. Ceea ce este necesar, însă, să remarcăm este că, în ciuda nebuniilor, elita nu a avut de suferit. Și chiar când a suferit accidental ‒ vezi cazul Aristide Blank ‒ s-au găsit metode de a-i scoate pe cei picați în cursă. Așa cum Aristide Blank a fost scos de urgență de la Pitești, la fel s-a petrecut în cazuri similare peste tot în zona comunistă. Iar asta este necesar să vă dea de gândit.

Autor: Dan Diaconu

Citiți și:
Generația Y (tineri americani sub 36 de ani) sprijină socialismul și comunismul
Studiu devastator pentru SUA. Tinerii americani iubesc comunismul. „Marxismul nu atacă libertatea omului”

yogaesoteric
9 decembrie 2023