Curajul transformării
Aproape că nu mai este nevoie să amintești indicatorii dramatici la care România a fost adusă de decidenții ei, căci aberațiile și daunele sunt vizibile cu ochiul liber. Se trăiește o polarizare socială fără echivalent în Europa actuală, în care euforia diletanților ajunși la decizii merge mână în mână cu dificultățile celor care-și fac datoria. Efectele sunt vaste – copii și oameni flămânzi la tot pasul, bolnavi disperați, cetățeni loviți de sărăcie și nedreptăți, educație în degradare, umilințe nesfârșite. Îngrijorați, destui întreabă: ce-i de făcut?
În ultimii ani, este mai clar că, dincolo de prognoze și pretenții, în multe locuri a prins o direcție nefastă. Economiști și sociologi de prim plan spun că are loc o „irezistibilă ascensiune a Răului” în forme variate (Jacques Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie – Devino tu însuți. Preia controlul asupra vieții tale, Fayard, Paris, 2014, pp. 17-21). Ea face să fie tot mai redusă siguranța vieții cetățenilor, statele fiind din ce în ce mai puțin în stare să asigure serviciile afișate. Modernitatea, înțeleasă ca democratizare și șanse de viață pentru fiecare, este pusă sub semnul întrebării.
Nu ai cum replica. Se poate doar adăuga că cei care decid în unele țări europene angajează o nouă spirală a antagonizărilor, care nu anunță nimic bun. Se trece „de sus”, pe nesimțite, la darwiniana luptă pe șleau, pentru supraviețuire.
S-au prăbușit demult obiectivismele de felul „dacă avem tehnologie, se rezolvă orice”. Rezolvări vor fi doar dacă oameni clarvăzători le aduc. Nu mai rezolvă nimic voluntarisme precum „ne punem pe modificări și, cu noi, va fi bine”. Cu amatorism nu se ajunge departe. S-au infirmat fatalismele – în fapt, programe care au avut beneficiul competenței, capacității de a concepe și de a aplica strategii chibzuite s-au dovedit soluții.
Nu se poate sta cu brațele încrucișate fără a plăti din greu. Alături de această experiență, este o învățătură: decât acomodare cu grave neajunsuri, mai bine transformare hotărâtă. Decât guvernări care duc în privațiuni și suferințe, mai bine înlocuirea lor energică.
La noi, această învățătură se circumstanțiază de fiecare dată, căci, în ultimele decenii, s-a trecut din rău în mai rău. S-a trecut de la „stat mafiot”, la „stat eșuat”, cum spuneau artizanii acestora, iar acum se înaintează spre „stat neosecurist”, în care se vrea controlarea justiției. În loc să se deschidă și românilor șansele libertăților și drepturilor într-un stat al democrației măcar funcționale, se caută iarăși disciplinarea lor cu procuratura și noua Securitate. Cum să nu fie pesimism când preocuparea decidenților este limitarea libertăților și drepturilor în numele combaterii „legionarismului”, „războiului hibrid”, „extremismului” și a altor fantasme de capete inculte? Când în loc să se oprească corupția prin legi, aidoma altor țări, înșiși decidenții sunt rezultat al corupției din stat și iau corupția ca mijloc al supraviețuirii lor?
Numai că orice pesimism, oricum ar fi motivat, are efecte dezastruoase. Cine încasează pierderi și stă pasiv va pierde și mai mult. Este adevărat că și modificarea poate fi riscantă, dar niciodată o modificare nu este ultima. Și modificarea poate fi modificată.
Că la noi se face în ultimele decenii experiența răului, se explică în bună parte prin mitizarea de persoane inadecvate funcțiilor, în dauna valorificării de profesioniști și cetățeni necontestabili și în pofida cerințelor administrării cultivate. De altfel, pesimismul este asociat mereu cu mitul țesut în jurul unor inși. Că „insul este energic”, că „este făcut pentru”, că „nu are apucăturile locului”, că „este bun român”, că „a fost deja în funcții”. Asumpții de la început fără acoperire, din care s-au făcut lozinci pentru naivi, pentru ca, după terminarea mandatelor respectivilor, să se acuze nepriceperea, abuzurile, hoția. Până la ridicolul de astăzi, pe care au început să-l constate ziariști cultivați, amintind de Agamiță Dandanache!
Din păcate pentru soarta ei, România a renunțat la a-și recruta decidenții prin competiție, dintre cetățeni capabili să fie nu simpli activiști de cauze joase (propria îmbogățire, aranjarea acoliților etc.), ci oameni de stat. În loc să aducă în frunte cetățeni de vază, confirmați prin profesionalism, merite și dedicare față de interesul public, țara s-a lăsat mai nou în seama unor primari – persoane oarecari după toate criteriile vieții publice ce se practică în lumea civilizată. Persoane pe care, de altfel, destui cetățeni îi și suspectează! Despre primarii de București duși la vârful țării, trăitorii de la fața locului spun că au lăsat orașul cu tarele vechi, copleșit de amânări, pericole și mizerie. Primarii de Transilvania – Cluj-Napoca, Sibiu, Oradea – veneau din orașe pe care deja istoria le-a lăsat deasupra celorlalte. Meritele felului ceva mai îngrijit în care arată aceste orașe, oricum mai mici și mai gestionabile, nu sunt atât ale primarilor ultimelor decenii, cât ale istoriei.
La examinare atentă, devine limpede că, pe scară largă, cei din elita formală a României actuale nu au pregătirea ce li se atribuie, nici realizări de nivel, dar întrețin publicul cu date false. Cetățenii sunt manipulați asiduu să-i socotească repere. Inșii „elitei” nu au pregătire de vârf, nu știu să cuprindă întregul vieții și nu spun ceva pentru bunăstarea celorlalți. Ei nu au proiectat ceva major, nu privesc în orizonturi deschise, iar grija le-a fost să se strecoare ajutați din umbră. O vreme îi suplinesc cei care îi duc prin lume sau le scriu foile și le șoptesc ce să spună, dar nepregătirea nu se poate ascunde. Starea în care a fost adusă România se datorează și acestei elite formale, preocupată, cum spun observatorii istoriei de la Carpați, mai degrabă să intre în grațiile șefilor, pentru indemnizații și avantaje. Soarta altora interesează vag.
Toate acestea ies la iveală cu atât mai mult cu cât, pe fondul agravării crizelor actuale, a apărut o provocare și se petrece o cotitură plină de implicații în Europa. Este vorba de provocarea la normalizarea ierarhiei valorilor și de cotitura spre o transformare adâncă.
În acest sens, nu altcineva decât titularul științelor politice de la Sorbona a atras atenția că democrația și libertățile și drepturile omului și cetățeanului nu sunt posibile în afara statului național. „Ceea ce se poate spune în orice caz este că cetatea și statul națiune sunt singurele forme politice care au fost capabile să realizeze, cel puțin în faza lor democratică, uniunea intimă dintre civilizație și libertate. Au existat mari imperii civilizate. Dar chiar în zilele lor cele mai faste, ele au ignorat libertatea” (Pierre Manent, La Raison des Nations. Reflexions sur la democraţie en Europe – Rațiunea națiunilor. Reflecții asupra democrației în Europa, Gallimard, Paris, 2006, p. 46). Problema stringentă a societăților europene actuale vine azi din faptul că „articularea statului suveran și a guvernului reprezentativ în cadrul unui popor constituit în națiune a fost substituită cu un stat care înțelege să garanteze cât mai deplin posibil «drepturile umane» ale societarilor” (p. 55). Aceștia, „societarii”, sunt evident altceva decât cetățenii democrațiilor. În zilele noastre, „îmbrățișându-se «valori» democratice, noi am uitat sensul democrației, sensul ei politic, care este guvernarea de sine” (p. 58).
Într-un manifest în favoarea „asumării de sine” a țărilor și cetățenilor lor, însuși consilierul de viziune al președinților recenți ai Franței consemna că „națiunile care nu vor ajunge la asumarea de sine sau care nu o vor vrea vor merge din declin în decadență, din decadență în degradare într-o lume din ce în ce mai nemiloasă și concurențială” (Jacques Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie! – Devino tu însuți. Preia controlul asupra vieții tale, Fayard, Paris, 2014, p. 152). „Ca persoană distinctă și colectivitate, deopotrivă, sunt acum cinci pași de parcurs: să-ți percepi propria alienare, să respecți aspirația la bine și frumos a fiecăruia, să-ți asumi solitudinea și să nu aștepți rezolvări din afara ta, să conștientizezi că viața ta este unică, să decizi asupra propriei vieți” (p. 156). Fiecare pas presupune, înainte de orice, curaj.
Directorul institutului de economie „Max Planck” din Köln scrie, de asemenea, că numai „statul naţional democratic” mai dă rezultate. „Acesta este necesar să fie suveran, căci altfel nu poate fi democratic” (Wolfgang Streek, Zwischen Globalismus und Demokratie. Politische Öekonomie im ausgehenden Neoliberalismus – Între globalism și democrație: Economia politică în etapele târzii ale neoliberalismului, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021, p. 509). El continuă cu observația că, „în forma ei actuală, Uniunea Europeană răpește statelor membre posibilitățile de acțiune democratică la nivelul economiilor lor naționale, fără să o poată restitui la nivel supranațional” (p. 510). Ascensiunea Chinei și corectura globalizării de către republicanii din SUA modifică direcția evoluției.
Nu-mi rămâne decât să reafirm concluzia unei ample argumentații în favoarea ieșirii din conformism și stagnare. „Nici gândirea formalistă a liberalismului clasic, nici cea mitică a naționalismului, nici cea oportunistă a socialismului oriental, nici cea cinică a tehnocratismului nu depășesc condiția «gândirii vasale» și «conformiste». Abia «gândirea critică» eliberează din vasalitate și permite gândirii înseși să respire și să fie, astfel, gândire la propriu” (detaliat în Andrei Marga, Identitate națională și modernitate, Libris Editorial, Brașov, 2018, p. 308). Nu rezolvă mai nimic așteptarea de soluții din alt loc decât de la tine însuți – ca țară cu oameni capabili să evalueze și să-și rezolve dificultățile.
Tot mai vădit, păstrarea a ceea ce este, în pofida neajunsurilor, este mai costisitoare decât orice. Ce-i de făcut? „Transformare prin intervenția Europei” nu va avea loc – fiecare țară răspunzând de soarta cetățenilor ei, iar într-o lume concurențială, mai nimeni nu mai are timp de altul. „Transformarea prin presiune” este lentă și nu dă rezultate. „Alegeri sau revoltă?”. Revolta dezorganizează, costă și adesea nu rezolvă. Rămâne, așadar, alternativa transformării prin alegeri.
În continuare, formula proclamației de la Alba Iulia din 1918, „democrația curată”, este soluția. Nici nu se poate europenitate și occidentalizare, atât de clamate astăzi, dar și atât de falsificate de decidenți actuali, fără democrație la propriu, în fapt fără cetățeni care se exprimă și sunt chemați să-și decidă soarta. Nici „democrația mută” și nici „democrația cu controale” nu sunt de fapt democrație.
Cel puțin patru rațiuni majore pledează pentru modificarea actualei situații din România prin alegeri anticipate. Organizate, firește, de pe acum.
Prima rațiune este lipsa de pregătire a decidenților. Cei de azi nu doar că au raportat pregătiri care nu există, în universități în care nu au studiat, ei rămânând la un bagaj sumar de cunoștințe, de un nivel ce nu are cum să fie competitiv. Lipsa de pregătire se observă deja în confuziile de noțiuni simple – între libertăți și sectarism, democrație și securism, măsuri oarecare și reforme, reforme fiscale și reforme instituționale, justiție și activism etc. Că inșii amplifică propaganda, înlocuind „lupta cu imperialismul american” din anii cincizeci cu „lupta cu Rusia de azi”, modifică doar partitura. Rămânerea în urmă a țării va fi aceeași.
A doua rațiune este că decidenții de azi și-au asigurat pozițiile prin mituire, măsluire și contrafaceri. Ține de mituire incapacitatea de a da un sistem de pensii bazat pe contributivitate și de a guverna fără a ostiliza cetățenii. Nu poate da legitimare faptul că decidenții actuali au rezultat din alegeri măsluite în 2024-2025: s-au organizat alegeri nu la termen, ci la date cum au vrut organizatorii; s-au comasat alegeri locale cu europarlamentare, în pofida recomandărilor internaționale, ca nu cumva opoziția să iasă bine; s-au organizat alegeri parlamentare între tururi de prezidențiale din aceleași calcule meschine; s-au anulat alegeri și s-au falsificat alegeri în continuare. Coalizarea din parlamentul actual rupe voința politică a statului de cetățenii săi, ale căror aspirații sunt scoase din joc.
A treia rațiune pentru schimbarea guvernării actuale este lipsa rezultatelor. Crizele economică, socială, de legitimare, de motivație și de creativitate ale României se adâncesc, în loc să fie luate în regie. Diletantismul și pierderile țării în materie de resurse, oportunități și relații se observă cotidian. Țara se izolează într-o convulsie chinuită ca urmare a proastei conduceri.
A patra rațiune este pierderea de credibilitate. Chiar liderii actualei guvernări au anunțat în lume că țara este în pericolul colapsului și recunosc că românii o duc mai rău decât acum șase luni, la instalarea ei. Se înțelege că opinia cetățenilor este și mai severă. Nu-și poate reveni o guvernare care nu se distinge decât prin contrafaceri și amatorism.
Dacă, totuși, nu se fac alegeri cât mai curând, țara va continua chinurile și va plăti din greu stagnarea în ceea ce nu are cum să dea rezultate. Fapt este că nicio teorie – economică, sociologică, politică sau juridică – nu justifică ceea ce se petrece în România sub decidenții actuali. Niciuna nu duce la altceva decât la schimbarea decidenților când este vorba de lipsa de pregătire, recursul la mituire, măsluire și confiscarea deciziilor și de lipsa de rezultate. Fiecare dintre rațiuni este suficientă pentru a legitima schimbarea acestora, iar toate la un loc, cu atât mai mult.
Direcția? Liviu Rebreanu nu poate fi bănuit de autohtonism și nici de cosmopolitism, ca să luăm termenii în care unii discută astăzi. Ceea ce el îi cerea României (de pildă, în Europenism sau românism?, în „România”, 1, nr. 88, 1924), anume, asumarea de sine, rămâne pilduitor. Argumentarea sa merită evocată, căci din ea se poate învăța și azi: „oameni de stat, scriitori, filosofi, artiști, încântați de binefacerile civilizației, ne-au impus tot ce s-a făcut aiurea în mod organic. Avem constituție belgiană, legi franceze, parlamentarism britanic, literatură futuristă, pictori expresioniști, democrație, capitalism……. Avem de toate și totuși simțim toți că nu avem nimic. Constituția noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale care se repetă papagalicește la întruniri și prin ziare și fără nicio înrâurire asupra celor cărora se adresează: democrația noastră nu trăiește decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulți de către o mână de îndrăzneți /……./. O sută de ani de asemenea europenizare n-a tăiat pofta unora de a continua experiențele. Ni se cere să stăm cu ochii mereu spre Apus sau spre Răsărit și să facem întocmai ce se face acolo. Noi înșine parcă am fi incapabili de orice creații”. (p. 226). Or, este timpul construcției de sine a țării, din temelii.
Aș adăuga la argumentarea lui Liviu Rebreanu că libertățile, care rămân punctul de plecare al oricărei construcții viabile, dau rezultate până la capăt doar împreună cu respectarea demnității fiecărui om. A venit ora la care „lupta pentru libertate”, care rămâne naturală, este de prelungit fățiș cu solidaritatea și, cu încă un pas înainte, cu „lupta pentru demnitate”. Pentru demnitatea fiecăruia, a celui de lângă noi, a celuilalt în general, pentru demnitatea fiecărei comunități și națiuni (Andrei Marga, Emanciparea României, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2023, p. 264). Împotriva segregărilor economice, sociale, politice reinstalate astăzi, se cuvine spus că abia prin emancipare – care înseamnă practic libertăți împreună cu dreptul de a exercita libertățile prevăzute de Constituție – România de azi se va putea regăsi din crizele și rătăcirile ultimelor decenii.
Post scriptum: Faptul că profesorului Adrian Severin i se anulează lansarea unui volum într-o bibliotecă universitară, din motive evident politice, spune mult despre abuzurile ce se petrec în România de azi. Decidenții ei încalcă în continuare Constituția, pun procurorii să inventeze acuzații penibile pentru a opri opiniile ce li se opun. Se pare că nu mai rămân instituții necontrolate din umbră, în care cetățenii să poată prezenta liber idei și teze neconvenționale.
La abuzuri cunoscute se adaugă acum interdicții pe față pentru unul dintre cei mai buni cunoscători ai oportunităților de dezvoltare și afirmare a României în lumea actuală. Este oare necesar să fie jugulate libertățile și reflecția? Se chiar imaginează că „democrația mută” rămâne democrație? Este necesar să fie decapitate și mai mult instituțiile țării? Este necesar să se stea smirnă în fața amatorismului și imposturii? Cine își asumă răspunderea urmărilor nefaste pentru România ale continuei atacări cu falsuri „oficializate” a cetățenilor responsabili, care mai gândesc și au soluții? Oricât se forțează înregimentarea, gândirea este liberă și nicio interdicție nu o poate opri.
Autor: Andrei Marga
Citiţi şi:
Andrei Marga: Cum se scoate o țară din crize?
Neofanariotismul, fenomenul definitoriu al acestui moment istoric în România
yogaesoteric
17 decembrie 2025