Neofanariotismul, fenomenul definitoriu al acestui moment istoric în România

Ca să înțelegem era în care am intrat în acest moment în istoria contemporană a României, e necesar să înțelegem un pattern socio-economico-cultural surprins foarte bine în conștiința colectivă românească de noțiunea de „fanariotism”. Nu termenul contează însă, ci tipul de structură social-politică și culturală desemnat de acest termen. Să explicăm:

În conștiința colectivă românească, fanariotismul este perceput ca un fenomen si un moment istoric în care clasa dirigentă și elita social-politică a fost alienată cultural și aspirațional de societatea locală. Politic, vorbim de un regim al loialităților, standardelor și statusurilor impuse de sus, din afară, iar domnitorii și clasa dirigentă nu se simțeau afini cu sau responsabili direct față de supuși, ci față de structurile externe care le asigurau funcția și le defineau identitatea.

Din punct de vedere sociologic și cultural, fanariotismul este văzut așadar ca o ruptură între conducători și populație, o perioadă în care funcțiile publice, justiția, administrația și biserica au fost capturate de rețele clientelare, corupte, orientate mai degrabă către servirea intereselor externe și personale, decât către binele public al populației locale.

Pe plan economic, fanariotismul este echivalat cu exploatarea fiscală sistematică, cu impunerea de biruri excesive și cu secătuirea resurselor interne în favoarea întreținerii unui aparat administrativ parazitar și ostentativ și a transferului de resurse în afara țării.

Imaginea fanariotului – bogat, superficial, vorbind o limbă de lemn greco-turco-română, deconectat de la realitatea țărănimii sau a meșteșugarilor locali – a devenit un simbol cultural cu o conotație nefastă, transmis ca atare în folclor, în literatură și în discursul politic modern.

Pe scurt, în conștiința colectivă românească, fanariotismul este perceput ca un regim al exteriorității și al alienării multiple, în care nu doar puterea politică, ci și statutul social și modelele culturale dominante proveneau din afara spațiului românesc, iar societatea românească s-a confruntat cu o dublă marginalizare: politică și simbolică.

Neofanariotismul contemporan

Repet, vorbim aici de un pattern. Așadar, dacă luăm în considerare toate trăsăturile fanariotismului așa cum sunt ele percepute de memoria colectivă românească – corupția funciară, loialitatea față de centre externe, disprețul față de cultura locală, importul mecanic de modele străine și guvernarea ruptă de interesele reale ale populației – vom observa că toate aceste elemente sunt prezente în mod pregnant în România contemporană.

În primul rând, centrul de greutate nu se află în interiorul țării, ci este mutat simbolic și operațional în afară – până în punctul în care interesul național al țării este emasculat, subsumat și definit în funcție de interesul național al unor state vecine sau al unor entități supranaționale.

E o aberație, desigur, ceva șocant, dar iată că această aberație definește momentul actual până la punctul la care însăși ideea centrală care a definit istoria modernă a poporului acestuia, anume „suveranitatea națională” – esența proiectului național-statal românesc modern și idealul pentru care s-au sacrificat fizic strămoșii acestui popor – ajunge să fie luată în derizoriu și considerată negociabilă și dispensabilă de noua clasă dirigentă de factură neofanariotă.

În al doilea rând, asistăm la o ruptură culturală profundă între elite și popor, reflectată în discursul public, în educație și în spațiul mediatic, unde cetățeanul de rând este adesea tratat ca un impediment și ca o problemă de comunicare sau de reeducare, nu ca partener în gestionarea și construcția proiectului național.

Populația este percepută drept „proastă”, „neinformată”, „primitivă” – o entitate inertă care se cuvine modelată de sus, nu ascultată sau reprezentată. Asta dacă nu se consideră că este definitiv pierdută și un rebut istoric anacronic pentru vremurile contemporane progresiste și globalizat-europene.

Astfel, standardele de prestigiu social și de autoritate morală nu mai derivă din apartenența la o tradiție locală sau din asumarea solidarității și responsabilității publice naționale, ci din diferențierea față de „pleavă” și din validarea externă – validare de multe ori autoreferențială, fără a avea de-a face decât mimetic cu standardele occidentale reale de performanță sau statut social.

Ironia este că, deși se afirmă o retorică democratică și participativă, mecanismele decizionale și culturale funcționează în logica unei oligarhii mimetice, care repetă în formă actualizată toate trăsăturile fanariotismului istoric: dependența, înstrăinarea, disprețul față de autohton și obediența interesată, conformistă si servilă față de centre de putere care nu sunt aici.

În plan simbolic, singura diferență față de fanariotismul clasic este schimbarea locației centrului de referință: dacă atunci Fanarul era un cartier concret din Istanbul, astăzi „Fanarul” este o abstracție mobilă, o proiecție vagă numită „Occident” sau, mai nou – de când cu anti-americanismul legitimat oficial de regim – „Europa”.

Acest „Fanar” postmodern nu are o adresă fixă, nu e un loc anume, dar asta îl face și mai interesant și mai puternic. Și aici este cheia situației.

„Fanarul” ce definește neofanariotismul contemporan este, spre deosebire de Fanarul clasic, o ficțiune care poate lua orice formă și conținut pe care orice neofanariot decide că e în interesul propriu să o ia. Și astfel funcționează ca unic filtru de validare: ce vine de acolo e legitim, ce vine dinăuntru e suspect.

Dar, până la urmă, fanariotul este cel care decide arbitrar ce e „afară” și ce e „înăuntru”, ce e suspect și ce nu, ce e „Europa” și „europenismul” și ce nu: adică ceea ce interesele, identitățile și loialitățile mele îmi cer, arbitrar și conjunctural…….

Concluzii de etapă

Așadar: Neofanariotismul nu este o metaforă exagerată, ci o grilă clară de lectură a realității curente, care explică de ce ruptura dintre această mișcare social-politică ce guvernează azi autoritar România și societatea românească – societate extinsă acum la nivel fizic în lume prin diaspora – persistă și se adâncește.

De aici și – de exemplu – ruptura dură cu diaspora. În vreme ce neofanarioții sunt locuitorii unui cartier fictiv și ai unei lumi fictive care este pretext pentru o ideologie și o propagandă a justificării poziției lor dominante în societate, diaspora și restul românilor din „clasele de jos” populează lumea reală a României și a Europei anului 2025.

Iar diferența între ficțiunea autogratificantă și autolegitimizatoare a neofanarioților și a mass-mediei și intelectualității care o justifică propagandistic servil și conformist, pe de o parte și realitatea vieții românilor, pe de alta, nu poate fi mai mare…….

Așadar, ne aflăm acum în plin Regim Neofanariot. Dacă nu ne place termenul, putem găsi altul. Eticheta e irelevantă. În spatele ei, trăsăturile definitorii ale regimului instaurat acum în România sunt recognoscibile……. Și, până la urmă, această realitate a trăsăturilor ce definesc viața de zi cu zi este ceea ce contează…….

Autor: Paul Dragoș Aligică

Citiți și:
Prof. Paul Aligică avertizează asupra contraselecției elitelor realizată de partenerii strategici ai României
Disonanța cognitivă a celor mai vehemenți și entuziaști promotori ai curentelor culturale și intelectuale ce implică irelevanța și dispariția românismului

 

yogaesoteric
23 iunie 2025