De ce Dumnezeu nu va pleca. Ştiinţa creierului şi biologia credinţei (2)
de Iolanda Kosti
În zilele noastre, în epoca maximei exersări a raţionalităţii, deşi desconsiderat şi împins în sfera obscurului, sentimentul religios este încă prezent. Ce îi face pe oameni să îşi păstrezeze credinţele? E oare posibil ca până la urmă stiinţa să Îl elimine din ecuaţie pe Dumnezeu? Cercetări relativ recente din domeniul neurologiei oferă noi perspective în rezolvarea acestor tulburătoare întrebări, descoperind un fapt foarte simplu şi totodată precis din punct de vedere ştiinţific: impulsul religios este înrădăcinat în biologia creierului uman.
Cercetătorii americani Andrew Newberg, membru al echipei de Medicină Nucleară a Spitalului Universităţii din Pennsylvania, Eugene d’Aquili şi Vince Rause îşi întemeiază această concluzie pe un studiu îndelungat asupra funcţionării şi comportamentului creierului uman. În centrul teoriei ştiinţifice a celor trei autori, prezentate în cartea Why God won’t go away. Brain science & the biology of belief, se află un model neurologic care oferă o legătură între experienţa mistică şi funcţiile observabile ale creierului.
Citiţi aici prima parte a acestui articol:
De ce Dumnezeu nu va pleca. Ştiinţa creierului şi biologia credinţei (1)
Cum formează mintea eul în cadrul ontogenezei
Calea prin care se formează eul este un mister, însă cei trei cercetători americani cred că se poate naşte printr-un proces de „reificare”. Reificarea reprezintă abilitatea de a converti un concept într-un lucru concret sau, mai succint, de a acorda unui lucru calitatea de a fi real sau adevărat. În definiţia sa neurologică, termenul se referă la puterea minţii de a acorda înţeles şi substanţă propriilor sale percepţii, gânduri, credinţe şi de a considera că ele au un anumit înţeles.
Creierul copilului începe să interacţioneze cu lumea de dincolo de simţurile şi operaţiile sale interne, producând sunete şi acţiuni fizice. La început, creierul exteriorizează aceste acţiuni, apoi le observă şi le analizează, ca după aceea să le interiorizeze drept informaţii noi. În cele din urmă, creierul identifică sau reifică aceste acţiuni, gânduri, emoţii, ca fiind „eu”.
Să ne imaginăm un copil gângurind în leagănul său. În momentul în care se aude gânguritul, acesta devine o parte din lumea exterioară şi este prezentat creierului copilului ca un nou „input” (stimul) senzorial, pe care creierul îl recunoaşte ca fiind un rezultat al propriei sale funcţionări neurologice. În acelaşi timp, creierul copilului percepe prezenţa mamei, care răspunde la sunetul gânguritului său, copilul aplaudând de încântare. Creierul copilului nu poate găsi nicio corelaţie în el însuşi pentru acest comportament, cu alte cuvinte, el recunoaşte comportamentul mamei ca pe ceva diferit de sine însuşi. Comparând aceste percepţii, creierul copilului începe să recunoască categoriile generale de stimuli senzoriali – primul este un stimul rezultat din comportamentul său, cel de-al doilea este un stimul pe care nu el îl generează sau controlează. Percepţia acestor categorii este primul pas în capacitatea creierului de a trage o linie între realitatea interioară subiectivă şi realitatea exterioară a lumii.
Pe măsură ce experienţa cu lumea exterioară continuă, creierul copilului este capabil să recunoască din ce în ce mai multe comportamente care par a fi ale sale. Probabil, diversele funcţii independente – gândurile, emoţiile, intenţiile, acţiunile şi amintirile – sunt categorisite împreună, ca un sistem unic, distinct şi coerent. Cu alte cuvinte, ele vor fi reificate într-un specific familiar, durabil şi foarte personal –„eul”.
Acest „eu” nu este identic cu mintea. Mintea există înaintea lui şi, într-un fel sau altul, alimentează amintirile, emoţiile esenţiale precum şi celelalte părţi componente din care este format eul. Dacă aceste elemente ar putea fi desfăcute cumva, alcătuirea eului ar deveni clară.
Autorii acestui studiu cred că exact aceasta se produce atunci când aria de orientare, precum şi alte arii care ar putea întreţine un simţ al eului, sunt afectate – private de noi stimuli senzoriali. Noi izolăm atunci aceste arii faţă de amintiri, de emoţii şi paternuri comportamentale pe care mintea le recunoaşte ca fiind eul. Această modificare nu conduce la privarea minţii de conştiinţă, ci pur şi simplu eliberează conştiinţa de simţul obişnuit, subiectiv al eului, precum şi de întregul simţ al spaţialităţii lumii în care acest eu ar putea exista. Întregul ansamblu de construcţii ale minţii conştiente – emoţiile, amintirile, gândurile şi intuiţiile fără formă, prin care ne cunoaştem eul – s-ar destrăma şi s-ar dizolva în această pură conştiinţă fundamentală, care ar fi cel mai profund şi adevărat eu, sinele universal pe care-l descriu misticii.
Cum se produc din punct de vedere neurologic stările superioare de conştiinţă?
Ele sunt rezultatul diminuării simţului obişnuit al eului şi creează senzaţia de absorbţie într-o realitate mai vastă. Cercetătorii americani, studiind scanările SPECT (single photon emission computed tomography) ale creierului în timpul stărilor de meditaţie, au observat că aceste senzaţii se produc în urma modificării activităţii ariei cerebrale care asamblează simţul orientării (arie pe care o vom numi în continuare, pe scurt, aria de orientare), mai exact datorită privării ei de stimulii neurali.
Această arie corticală este situată în secţiunea posterioară a lobului parietal şi primeşte stimuli senzoriali de la simţul tactil şi de la celelalte simţuri, în special văz şi auz. Aceasta îi oferă capacitatea de a crea senzaţia de tridimensionalitate a corpului şi de orientare a acestuia în spaţiu. Există două arii de orientare, localizate în fiecare emisferă cerebrală, care realizează operaţii distincte, dar corelate, aşa cum s-a putut vizualiza în imaginile SPECT. Aria de orientare din emisfera cerebrală dreaptă este răspunzătoare pentru crearea matricei neurale, pe care o experimentăm ca fiind spaţiul fizic, iar cea din emisfera cerebrală stângă joacă un rol foarte important în generarea simţului de eu subiectiv.
Modificarea activităţii ariei de orientare poate fi produsă de activităţile ritmice din comportamentele ritualice (religioase sau de altă natură) şi de diverse alte forme de comportament ritmic ca, de exemplu, ascultarea unei muzici ambientale lente, recitarea sau citirea unui poem frumos, legănatul unui copil, sau activităţi mai dinamice ca alergatul pe distanţe lungi, jocurile amoroase, ovaţionarea la vederea unui spectacol impresionant etc. Acest proces de modificare a activităţii la nivelul ariei de orientare conduce la momente de unitate spirituală transcendentă, cu diferite grade de intensitate, în funcţie de nivelul de blocare a fluxului neural către această arie corticală.
Putem descrie un continuum unitar al stărilor de conştiinţă, în care punctul de plecare (cel mai jos situat) este starea cotidiană, familiară în care ne trăim viaţa: mâncăm, dormim, lucrăm, interacţionăm cu ceilalţi şi, în timp ce suntem conştienţi de legătura noastră cu lumea din jur, experimentăm starea de individualitate separată.
Pe măsură ce ne deplasăm mai departe de-a lungul acestui continuum, starea de separare faţă de lume scade din ce în ce mai mult. Putem experimenta senzaţii slabe de unificare, de exemplu, prin artă, muzică ori plimbându-ne toamna prin pădure sau putem atinge stări mai profunde de unitate când suntem romantici sau îndrăgostiţi. Mai departe, putem experimenta stări de extaz spiritual, de exemplu, în urma unei experienţe amoroase tantrice, iar la capătul superior al continuumului sunt stările de completă transcendere a eului individual limitat şi de deplină unitate spirituală cu universul, descrise de misticii din toate tradiţiile autentice.
Pentru a atinge aceste stări superioare de conştiinţă, căile spirituale pun la dispoziţie metode adecvate specifice, prin care sunt trezite în fiinţa aspirantului energii foarte intense. Astfel, unii meditează pentru a-şi focaliza energia minţii ca pe un laser, alţii pentru a o linişti perfect şi a dizolva orice gând perturbator care o poate distrage de la natura ei ultimă, iar alţii folosesc uriaşa energie naturală a erosului în acelaşi scop.
Abordarea pasivă
Orice demers spiritual începe cu un act de voinţă. În modelul meditaţiei pasive se începe cu intenţia de a ne purifica gândurile, emoţiile şi percepţiile. Această intenţie conştientă este indusă de aria corticală a atenţiei – sursa primordială a acţiunilor voluntare – ca o necesitate de a proteja mintea de intruziuni senzoriale, precum şi de stimulii cognitivi. În acest scop, aria atenţiei, via talamus, transformă structura limbică, denumită hipocamp, într-un important centru de schimburi informaţionale între diferite părţi ale creierului, în vederea reducerii fluxului de stimuli neurali. Acest blocaj neural influenţează numeroase structuri cerebrale, inclusiv aria de orientare, care devine din ce în ce mai privată de informaţii şi are o activitate modificată.
În primele momente ale meditaţiei, această modificare este slabă, dar pe măsură ce starea meditativă devine mai profundă, iar aria atenţiei depune eforturi pentru a păstra mintea neperturbată de gânduri, aria de orientare, împreună cu hipocampul sunt din ce în ce mai lipsite de flux neural. Pe măsură ce blocarea continuă, adevărate revărsări de impulsuri neurale încep să circule cu energie crescută de la aria de orientare, a cărei activitate este modificată, prin sistemul limbic, către structura neurală cunoscută sub numele de hipotalamus. Acesta din urmă leagă activităţile cerebrale mai evoluate cu funcţiile de bază ale sistemului nervos autonom şi controlează capacitatea acestuia de a crea senzaţii de relaxare (componenta parasimpatică) sau de tonifiere (componenta simpatică). Impulsurile care ajung la hipotalamus au un efect puternic asupra sistemului parasimpatic. Acest lucru generează descărcarea unei explozii de impulsuri neurale, înapoi prin sistemul limbic, ce ajung în final la aria atenţiei, care înregistrează impulsurile de calmare şi le trimite înapoi în circuit, pentru încă o tură. Astfel, circuitul creat în creier câştigă forţă pe măsură ce impulsurile alunecă iar şi iar de-a lungul căii neurale şi creează o rezonanţă specifică, producând o adâncire din ce în ce mai mare a meditaţiei, cu fiecare reluare a acestui ciclu.
În acest timp, subiectul care meditează continuă procesul de golire a minţii de gânduri, provocând gradat formarea de energie neurală, care blochează din ce în ce mai mult pătrunderea fluxului de stimuli senzoriali în aria de orientare. Acest lucru are ca rezultat o din ce în ce mai accentuată modificare a activităţii acestei arii corticale şi o creştere proporţională a ratei de descărcări neurale prin sistemul limbic, către hipotalamus. Acest bombardament neural continuu împinge curând funcţia de calmare a hipotalamusului la limită. Asemenea niveluri ridicate de liniştire generează o descreştere proporţională a funcţiei sistemului simpatic. În aceste condiţii se produce „răsturnarea” (bascularea) neurologică, în care activarea maximă a sistemului parasimpatic declanşează un răspuns instantaneu, de maximă dinamizare, a sistemului simpatic.
Pe măsură ce sistemul simpatic şi parasimpatic se dinamizează tot mai puternic, mintea este copleşită de un flux neural uriaş, ce cauzează o stare de calm şi de trezire, în acelaşi timp. Rezultatul este o „explozie” de activitate neurală ce urcă fulgerător de la hipotalamus, prin sistemul limbic, către aria atenţiei, care este determinată să lucreze la capacitatea sa maximă, de această impulsionare bruscă. Ca răspuns, modificarea activităţii ariei de orientare creşte şi, într-un interval de timp de ordinul milisecundelor, ea devine completă.
Stoparea totală a stimulilor neurali are un efect radical, atât asupra părţii drepte a ariei de orientare cât şi asupra celei stângi. Partea dreaptă a ariei de orientare, responsabilă pentru crearea matricei neurale, pe care o experimentăm ca spaţiu, va fi lipsită de informaţia necesară pentru a crea contextul spaţial de care eul are nevoie pentru a se orienta. Singura opţiune va fi ca el să genereze o senzaţie de lipsă totală de spaţialitate, care va fi interpretată de către subiect ca sentiment al spaţiului infinit şi al eternităţii, sau, invers, ca vid lipsit de timp şi spaţiu. Concomitent, partea dreaptă a ariei de orientare, pe care am descris-o ca având un rol crucial în generarea simţului subiectiv al eului, nu va putea să recunoască limitele corporale. Percepţia asupra eului va deveni acum aceea de nelimitare; de fapt, nu va mai exista deloc simţul eului individual.
În această stare de modificare totală a activităţii ariei de orientare, mintea va percepe o realitate neurologică asemănătoare numeroaselor descrieri ale stărilor mistice de unitate spirituală ultimă: obiectele sau fiinţele din jur nu vor mai fi percepute, de asemenea, senzaţia de spaţiu şi de trecere a timpului va dispărea; nu va exista o delimitare între eu şi restul universului. De fapt, nu va mai exista deloc simţul individualităţii separate; va exista numai o stare de unitate absolută – fără gânduri, fără cuvinte, fără senzaţii. Vom continua să existăm, dar fără a avea simţul eului (ego), într-o stare de conştiinţă pură, nediferenţiată.
Gene şi Andrew au numit această enigmatică stare Existenţa Absolută Unificată, iar în tradiţiile mistice ale Orientului ea este cunoscută ca Vid, Conştiinţă Absolută, Nirvana, Brahman, Atman, Tao. Indiferent de numele care i se atribuie, această stare de unitate inefabilă este unanim considerată ca fiind esenţa inexprimabilă a tot ceea ce există, adevărul pur. La nivel neurologic, aceste stări pot fi explicate ca secvenţe de procese neurale ce sunt puse în mişcare de intenţia voluntară de a linişti mintea conştientă. Aceste stări elevate de conştiinţă reprezintă scopul milenar al meditaţiei pasive.
Abordarea activă
Meditaţiile active nu încep cu intenţia de a purifica mintea de gânduri, ci cu aceea de a o focaliza intens asupra unui anumit gând sau obiect. De exemplu, un budist repetă o MANTRA sau se concentrează asupra flăcării unei lumânări aprinse ori asupra unui bol cu apă, în timp ce un creştin se roagă, cu mintea focalizată, asupra lui Dumnezeu sau se concentrează asupra simbolului crucii.
Să ne imaginăm că ne-am focaliza atenţia, mental, asupra imaginii lui Iisus. Procesul meditaţiei începe, ca şi în cazul abordării pasive, cu aria atenţiei, care traduce în termeni neurologici intenţia conştientă de a ne ruga. Dar în acest caz, de vreme ce intenţia este aceea de a ne focaliza asupra unui anumit obiect sau gând, aria atenţiei mai degrabă facilitează decât să inhibe fluxul neural. În modelul nostru, această creştere a fluxului neural determină partea dreaptă a ariei de orientare (responsabilă de crearea matricei spaţio-temporale), simultan cu aria vizuală, să fixeze obiectul real sau imaginar în minte. Focalizarea continuă asupra imaginii, indusă de contemplaţia susţinută, determină descărcări neurale ale părţii drepte a ariei atenţiei, care circulă în jos, prin sistemul limbic, către hipotalamus, declanşând dinamizarea sistemului nervos simpatic. Aceasta are ca rezultat o stare plăcută de uşoară excitaţie. Pe măsură ce contemplarea se adânceşte, fluxul de impulsuri nervoase creşte, până când funcţia de trezire a hipotalamusului ajunge la un nivel maxim. La acest punct se produce bascularea, determinând creşterea maximă imediată a funcţiei de activare parasimpatică a hipotalamusului.
Dinamizarea simultană a sistemului simpatic şi parasimpatic trimite un flux neural ce produce o stimulare maximă, prin sistemul limbic, spre ambele părţi ale ariei atenţiei. Ca rezultat al fluxului neural maxim, activitatea ariei atenţiei este împinsă la un nivel maxim de funcţionare, lucru care creşte capacitatea minţii de a se focaliza asupra obiectului atenţiei, generând repercusiuni semnificative în ambele părţi ale ariei de orientare.
La nivelul ariei de orientare din emisfera cerebrală stângă observăm acelaşi rezultat pe care l-am surprins la abordarea pasivă – restricţia fluxului neural exercitată de hipocamp conduce la o modificare a activităţii, având ca urmare perturbarea simţului eului. Efectele asupra părţii drepte a ariei de orientare sunt însă destul de diferite. Să ne amintim că aria atenţiei a determinat aria de orientare să se focalizeze din ce în ce mai intens asupra imaginii lui Iisus. Pe măsură ce aria atenţiei a atins nivelul maxim de funcţionare, ea nu a blocat fluxul informaţional către partea dreaptă a ariei de orientare, aşa cum a făcut cu cel către partea stângă; dimpotrivă, aria atenţiei a determinat partea dreaptă să se focalizeze din ce în ce mai intens asupra imaginii lui Iisus. Pentru o focalizare cât mai intensă asupra acestei imagini, aria atenţiei a început privarea părţii drepte a ariei de orientare de stimulii neurali diferiţi de cei care provin de la acţiunea de contemplare a imaginii lui Iisus. Cu alte cuvinte, partea dreaptă a ariei de orientare, pe măsură ce se străduieşte să creeze matricea spaţială în care eul poate exista, nu are cu ce altceva să opereze decât cu impulsurile venite de la aria atenţiei. De aceea, singura posibilitate este să creeze o realitate spaţială din contemplarea unidirecţională, îndreptată de aria atenţiei, asupra imaginii lui Iisus. Pe măsură ce procesul continuă şi toate impulsurile neurale irelevante sunt îndepărtate iar mintea devine din ce în ce mai focalizată, imaginea lui Iisus se „expansionează” şi ajunge să fie percepută de către minte ca ocupând întreaga deschidere şi adâncime a realităţii.
În paralel cu modificarea activităţii în partea dreaptă a ariei de orientare, modificarea activităţii din partea stângă este şi ea în creştere, generând diminuarea percepţiei limitelor eului. Atunci când simţul eului (egoul) va fi total şters de completa modificare a activităţii ariei, mintea va experimenta percepţia uluitoare de absorbţie misterioasă a eului individual în realitatea transcendentă a lui Iisus. Astfel, neurologia poate explica Unio Mystica – uniunea misterioasă cu Dumnezeu, care caracterizează experienţele spirituale ale atâtor mistici creştini. De fapt, neurologia poate explica din punct de vedere neurologic orice stare mistică în care este percepută prezenţa unei zeităţi personale.
Este important să înţelegem însă că această stare de fuziune nu este starea de transcendere totală, sau existenţa absolută ultimă, în care nu mai există niciun fel de simţ al eului individual şi nici vreo percepţie a lui Dumnezeu sau a realităţii. Este însă foarte probabil, totuşi, ca meditaţia activă, care l-a condus pe mistic la Unio Mystica, să-l poată conduce chiar mai departe, până la starea ultimă. Acest lucru se va produce atunci când mintea se va relaxa (în efortul său de concentrare) iar aria atenţiei îşi va slabi activitatea, privând aria dreaptă a orientării de unicul impuls neural existent şi proiectând-o, împreună cu aria stângă, în starea de activitate total modificată. În acest punct, mintea va intra în aceeaşi realitate lipsită de simţul eului (egoul) şi de limite, care poate fi atinsă în meditaţia pasivă, realitatea existenţei absolute unificate.
Nu pot exista mai multe versiuni ale unei stări de unitate absolută
Din punct de vedere neurologic şi filosofic, nu pot exista două versiuni ale stării absolute de unificare. Însă ea poate „arăta” diferit, retrospectiv, în funcţie de convingerile culturale şi de interpretările personale – o călugăriţă catolică poate interpreta orice experienţă mistică drept o fuziune cu Iisus, în timp ce un budist care nu crede într-un Dumnezeu personificat, poate interpreta fuziunea mistică ca fiind o fuziune cu vidul. Ajunşi aici este important să înţelegem că diferitele interpretări sunt distorsiuni inevitabile ale subiectivităţii. În starea de existenţă absolută unificată, observaţiile subiective sunt imposibile – pe de-o parte nu mai există un eu subiectiv care să le realizeze, iar pe de altă parte, nu există nimic separat de observator. Observatorul şi obiectul observaţiei sunt unul şi acelaşi, nu există grade de diferenţiere, sau acesta şi acela, cum ar spune misticii. Există numai unitatea absolută şi nu pot fi două versiuni ale unei realităţi unice.
Pe ce se bazează intoleranţa religioasă
Istoria sugerează că intoleranţa religioasă este în primul rând un fenomen cultural, bazat pe ignoranţă, teamă, prejudecăţi xenofobe şi şovinism etnic. Autorii acestui studiu cred însă că intoleranţa îşi are sursa în ceva mai profund decât simpla îngustime mentală; ei consideră că aceasta se bazează pe aceleaşi experienţe transcendente, care hrănesc credinţa în supremaţia absolută a unor zei personificaţi.
După cum am văzut, stările transcendente se regăsesc de-a lungul unui continuum de niveluri progresive, din ce în ce mai înalte de existenţă unificată, continuum care se încheie într-un punct în care unitatea devine absolută. În starea de unitate absolută nu există versiuni competitive ale adevărului; există doar adevărul în sine, deci credinţele conflictuale sau orice alte contradicţii nu sunt nici măcar posibile. Dacă totuşi, un mistic nu reuşeşte să ajungă la unitatea absolută – dacă, în termeni neurologici, activitatea ariei de orientare nu este complet blocată – atunci conştiinţa subiectivităţii nu va dispărea complet, iar misticul va interpreta această experienţă ca pe o unire mistică, inefabilă dintre sine şi un celălalt. Neurobiologia unei asemenea stări – Unio Mystica – a fost examinată în prezentarea meditaţiei active. Ca toate stările profunde de unitate, această unitate misterioasă va crea o puternică senzaţie de realitate; misticii vor simţi chiar organic că s-au aflat în prezenţa realităţii absolute. Un creştin ar putea numi acest adevăr Iisus, un musulman ar putea invoca numele lui Allah, în culturile primitive el ar putea fi interpretat ca un spirit puternic al naturii, dar în fiecare caz are loc experimentarea unui adevăr spiritual separat care este mai presus de toate celelalte.
„Descoperirea” unui astfel de adevăr prin experienţă mistică, îi oferă credinciosului o puternică senzaţie de control asupra capriciilor destinului, altfel incontrolabile. Prezenţa unui puternic aliat spiritual convinge credinciosul că viaţa sa face parte dintr-un plan comprehensibil, că binele conduce lumea şi că însăşi moartea poate fi învinsă, în ultimă instanţă. Ceea ce face ca aceste credinţe să fie mai mult decât nişte vise deşarte, este faptul că Dumnezeu, care se află în spatele lor, a fost simţit printr-o întâlnire mistică, directă, ca un adevăr efectiv absolut. Orice provocare cu privire la autenticitatea acestui adevăr este, de aceea, un atac nu doar la adresa unor idei despre Dumnezeu, ci de asemenea la adresa unei certitudini mai profunde, susţinută neurobiologic, care-l face pe Dumnezeu real. Dacă Dumnezeu este ireal, atunci la fel este şi cea mai puternică sursă a noastră de speranţă şi izbăvire.
Nu poate exista decât un adevăr absolut; aceasta este o chestiune de fundament existenţial. Toate celelalte constituie ameninţări de natură esenţială şi trebuie demascate ca fiind înşelătorii. Cu alte cuvinte, prezumţia adevărului „exclusiv”, pe care se bazează intoleranţa religioasă, se poate ivi din stări incomplete de transcendenţă neurobiologică. Atunci când procesul transcenderii este dus în extrema logică, neurobiologică, mintea este confruntată cu o starea de unitate absolută, lipsită de compromisuri, în care toate conflictele, toate contradicţiile şi toate variaţiunile competitive ale adevărului dispar într-o unitate armonioasă, unică. Dacă aceste idei sunt adevărate, dacă religiile şi Dumnezeii pe care-i definesc acestea sunt de fapt interpretări ale experienţei transcendente, atunci toate interpretările lui Dumnezeu îşi au sursa, în ultimă instanţă, în aceeaşi experienţă a unităţii transcendente. Acest lucru rămâne adevărat şi dacă această realitate ultimă este reală şi dacă ea este doar o percepţie neurologică generată de o stare neobişnuită a creierului. De aceea toate religiile sunt înrudite. Niciuna dintre ele nu poate deţine în mod exclusiv adevărul ultim; cel mult, ele călăuzesc inima şi mintea în direcţia bună.
Istoria umanităţii dovedeşte că puţine religii au dorit să îşi asume o asemenea viziune cuprinzătoare şi plină de înţelegere, iar conflictul a constituit aproape întotdeauna o regulă. Totuşi, există semne încurajatoare că un anumit număr de gânditori religioşi importanţi au început să accepte posibilitatea, chiar perspectiva, că toate religiile împărtăşesc meniri spirituale comune.
Este starea mistică percepţia unei realităţi sau este doar o stare subiectivă?
Instrumentele noastre de percepţie, care ne spun că nimic nu poate fi mai real decât pământul pe care păşim, sau scaunul pe care suntem aşezaţi ne pot împinge să respingem realitatea spirituală. O examinare corectă a experienţei mistice ne arată însă că acest lucru nu poate fi făcut cu uşurinţă. După cum am văzut, nu se poate afirma categoric că misticii sunt victime ale delirului, căci experienţele lor se bazează pe funcţii observabile ale creierului. Originile neurologice ale acestor experienţe le face să fie la fel de reale ca oricare altă percepţie a creierului. Aşadar misticii nu susţin fantasmagorii; ei raportează evenimente neurologice autentice.
Aceasta este concluzia la care au ajuns cercetătorii americani şi ea impune o întrebare provocatoare despre natura ultimă a spiritualităţii umane: orice formă de spiritualitate sau experienţă a realităţii lui Dumnezeu poate fi redusă la un flux efemer de impulsuri şi străfulgerări electrochimice ce „aleargă” de-a lungul căilor neuronale ale creierului? Bazându-ne pe înţelegerea actuală asupra modului în care creierul transformă impulsurile neuronale în percepţii ale experienţei umane, cel mai simplu răspuns este da. În acest caz, afirmăm că Dumnezeu este doar o idee, fără mai multă substanţă decât o fantezie sau un vis? Bazându-ne pe cea mai profundă înţelegere a modului în care mintea interpretează percepţiile creierului, cel mai simplu răspuns este nu.
Ştiinţa creierului nostru nu poate confirma sau nega existenţa lui Dumnezeu, cel puţin nu prin răspunsuri simple. Aspectele neurobiologice ale experienţei spirituale susţin părerea realităţii lui Dumnezeu. Totuşi, interpretăm şi filtrăm ceea ce ne spune creierul nostru ca fiind real, prin conştiinţa subiectivă de sine.
Ştiinţa este mitologie şi, ca orice sistem mitologic de credinţe, se bazează pe o supoziţie fundamentală: tot ceea ce este real poate fi verificat prin măsurători ştiinţifice şi de aceea, tot ce nu poate fi verificat ştiinţific nu este cu adevărat real. La urma urmei, autoritatea ştiinţei îşi are rădăcinile în presupunerea că realitatea materială este realitatea în forma sa cea mai înaltă; că nu există nimic mai real decât substanţa fizică, materială a universului. Dar chiar şi din perspectiva ştiinţifică, natura realităţii materiale ar putea fi mult mai „alunecoasă” decât ne-ar putea sugera simţurile obişnuite. Albert Einstein a crezut cu siguranţă aceasta. În 1938, el şi-a exprimat convingerea că interpretările ştiinţifice privitoare la lumea fizică ar putea fi mai puţin sigure decât le place materialiştilor raţionalişti să creadă:
„Conceptele fizice sunt creaţii libere ale minţii omeneşti, şi nu sunt, aşa cum ar putea să pară, determinate, fără niciun dubiu, de lumea exterioară. În efortul nostru de a înţelege realitatea, ne asemănăm cu un om care încearcă să înţeleagă mecanismul unui ceas sigilat. El vede cadranul şi limbile care se mişcă, aude chiar şi ticăitul, dar nu poate deschide cutia. Dacă este ingenios, şi-ar putea face o imagine despre un posibil mecanism responsabil pentru toate lucrurile pe care le observă, dar nu ar putea fi niciodată sigur că acea imagine este singura explicaţie pentru observaţiile sale. El nu va putea să compare niciodată imaginea pe care şi-a făcut-o cu mecanismul real şi nici nu şi-ar putea măcar imagina posibilitatea sau semnificaţia unei asemenea comparaţii.”
Cel mai exact lucru pe care ni-l poate oferi ştiinţa este o imagine metaforică a realităţii, iar dacă acea imagine are înţeles, nu înseamnă că ea este neapărat şi adevărată. În acest caz, ştiinţa este un fel de mitologie, o colecţie de poveşti explicative care soluţionează unele din misterele existenţei şi ne ajută să facem faţă provocărilor vieţii. Acest lucru ar fi valabil chiar dacă realitatea materială ar fi, cu adevărat, cel mai înalt nivel al realităţii, deoarece, în ciuda preocupării ştiinţei faţă de adevărul verificat în mod obiectiv, mintea omenească nu este capabilă de observaţii pur obiective. Toate percepţiile noastre sunt, prin însăşi natura lor, subiective, pentru că aşa cum nu putem trage cu ochiul în interiorul ceasului lui Einstein, nu există nicio posibilitate să ne strecurăm în afara subiectivităţii creierului pentru a vedea ce este cu adevărat dincolo. Înseamnă deci, că întreaga cunoaştere ştiinţifică este metaforică; chiar şi cele mai simple percepţii senzoriale ale lumii înconjurătoare pot fi privite ca o poveste explicativă creată de creier.
Citiţi şi:
Misterele meditaţiei yoghine
Experienţa morţii şi lumea de dincolo
yogaesoteric
iunie 2008
Also available in:
Français