De ce este România altfel?

Titlul articolului este, așa cum ați intuit, cel al unei cărți tâmpite, scrise de un pseudo-istoric, împins în sus de sistem pentru capacitățile sale de a manipula, de a maltratata adevărul și a-l prezenta distorsionat, astfel încât prostimea chiar să pună botul la narativ. În ceea ce privește cartea cu pricina, marea vină a românilor este identificată în faptul că nu se potrivesc (și nu s-au potrivit de-a lungul timpului) patului lui Procust, aceeași chestie care ne face să ne simțim acum vinovați că „nu avem o țară ca afară”.

De altfel, dacă veți urmări să analizați, veți constata lesne că de-aici pornesc principalele noastre probleme: de-a lungul istoriei, cineva a tot căutat să ne facă „să fim ca ceilalți”. Ba ca romanii, ba ca turcii, ba ca ungurii, ba ca austriecii, ba ca rușii, ba ca americanii ș.a.m.d. Și niciodată nu s-a potrivit. De ce? Pentru că noi nu suntem ăia! Mecanismul l-am demontat de mai multe ori în trecut, astfel încât nu mai pierd acum timpul. Ceea ce este necesar să înțelegem însă este DE CE s-a petrecut mereu așa? Și, mai ales, de ce întotdeauna s-au găsit goarne locale care să trâmbițeze narativul ocupantului?

E simplu să dăm vina pe istorie, pe geografie sau pe ceilalți care au venit peste noi. Picăm însă testul comparației. Există nenumărate țări care stau mai prost geografic sau care au o istorie mai încurcată decât a noastră, dar care au reușit mult mai bine. De ce s-a petrecut așa? Ideologii de care am avut parte de-a lungul timpului au venit mereu cu explicația tâmpită că toate ni se petrec pentru că „românul e prost”. Desigur, e o enormitate. Românul, pe medie, nu e nici mai prost și nici mai deștept decât bulgarul, neamțul, japonezul, americanul, francezul ș.a.m.d. Atunci?

Explicația e mult mai simplă și pornește de la felul nostru de a fi. În mod normal, românul are un singur ideal: acela de a fi lăsat în pace. Indiferent de vreme, românul a fost dispus să facă orice compromis pentru a fi lăsat în pace, adică pentru a putea să-și trăiască viața așa cum vrea. Și, dacă e să ne gândim corect, românul nu vrea cine știe ce, doar să se trezească dimineața, să muncească și să trăiască în legea sa, pentru ca apoi, seara, să meargă la culcare. Pentru acest ideal românul a fost capabil să sacrifice orice. „Îți dau ce vrei, dar lasă-mă în pace!”. Cam așa se rezumă idealul românului.

Marea noastră problemă însă nu e dată de tipul idealului. N-ai cum să spui despre un ideal că e bun sau prost, mai ales în condițiile în care vine natural. Așadar, problema noastră nu e aceea că nu ne dorim să stăpânim lumea și că ne mulțumim cu palma noastră de pământ. Mai sunt și alte popoare cu idealuri similare și cărora le merge mult mai bine. Atunci, unde-i problema?

Ei bine, a avea un ideal este doar jumătate din problemă. Pentru a putea spera că tinzi spre țintă este însă necesar să știi cum să faci asta, să-ți faci un plan, un drum de parcurs. Noi ne naștem cu dorința de a fi lăsați în pace, dar nu știm cum să ajungem acolo. Doar vrem, fără să ne hotărâm să facem ceva concret în direcția asta. Dacă e pace și belșug e bine, dacă însă e tiranie, sacrificăm ceea ce ni se cere pentru luxul de a fi lăsați în pace. Și, culmea, chiar dacă ne merge rău, noi ne simțim bine. De ce? Pentru că, uite, mai putem din când în când să fim lăsați în pace. Doar că nu e normal. Mai mult, e o iluzie, deoarece în acest fel ajungi în cea mai crâncenă teroare și te mulțumești că ești lăsat să respiri. Așadar, dușmanul, cunoscându-te, poate să-ți distorsioneze idealul strict în favoarea sa. De fapt, fix asta are loc acum, și de aceea sunt mulți idioți care-ar fi capabili să te omoare doar pentru că vrei să izgonești jigodiile ocupante din țară!

Așadar, punctul nostru esențial de pornire este creionarea drumului, a principiilor necesare îndeplinirii idealului pe care-l avem. Vrem să fim lăsați în pace, dar cum? Cât anume este normal să aibă statul dreptul de a ne invada? Cât anume e firesc să aibă dreptul statul de a se împrumuta, știind că acel împrumut va fi plătit tot de noi, contribuind așadar la înrobirea noastră? Cât de multă libertate de mișcare e necesar să aibă un politician? Ce mandatare maximală poate avea un președinte? Câtă putere poate avea un șef al armatei?

Sunt doar câteva întrebări dintr-o mulțime nesfârșită. Ar fi o prostie să căutăm să inventăm întrebări, pentru a le da răspunsul, sperând că astfel vom acoperi tot spectrul. Oricând vor apărea situații istorice care vor complica problemele. De aceea este important să avem niște principii clare, prin intermediul cărora să se poată răspunde oricărei întrebări.

Desigur, avem o Constituție care, teoretic, ar fi cazul să facă față unor rigori, dar acea constituție a fost dictată de idealurile altora. Nu noi suntem acolo, ci arhitecții statului așa-zis democratic. Constituția noastră este, în realitate, legea ocupantului. Ne-a fost impusă pentru a i se putea garanta acestuia dreptul la jaf. În aparență, este vorba despre noi. În realitate, este vorba despre ei. Iar faptul că legea fundamentală a țării conține prevederi care fac posibilă o teroare similară (și, dacă se vrea chiar mai mare!) celei din pandemie, arată cât se poate de clar despre ce e vorba acolo. Când se prevede alegerea în funcție a unui politician, fără mandat imperativ (adică, după ce a fost ales, poate face ce vrea) e clar că nu despre noi e vorba acolo! Dacă referendumul – adică, până la urmă, voința poporului – are rol doar consultativ, din nou e clar despre ce e vorba și pe cine avantajează.

De ce România e altfel? Pentru că e o distanță ca de la cer la pământ între ce vor oamenii și ce vrea statul. În fapt, statul, în loc să fie o parte componentă a acestei țări, este un organism extern, o tumoare care caută să-și infecteze cetățenii. România e altfel deoarece trăiește într-o perpetuă disonanță, care-i face pe oameni să nu-și poată îndeplini acel ideal, la urma urmei banal. De aceea România eșuează!

N-ar fi cazul să dați crezare istoriei mincinoase care ne este băgată pe gât. Realitatea este că de multă vreme nu se trăiește bine pe aceste meleaguri. Nu s-a trăit bine nici sub turci, nu s-a trăit bine nici sub jugul occidental, nu s-a trăit bine nici sub ruși și nu se trăiește bine nici acum, când ne-am reîntors sub jugul occidental. Din păcate, noi, ca oameni, suntem vinovați în cea mai mare măsură. Motivul? Suntem prea dispuși să-l credem pe orice neica nimeni că, dacă vom face ca el, idealul nostru minor – acela de a fi lăsați în pace – se va îndeplini. De fapt, niciodată nu se va îndeplini, deoarece nu e un ideal minor și e imposibil de îndeplinit atunci când te afli sub ocupație.

Dacă vrem să facem ceva, este necesar să o facem de la zero, asumându-ne calea cea lungă și spinoasă care, dacă e străbătută, se va finaliza cu victoria. De aici este necesar să începem dacă vrem să sperăm la o viață mai bună pe meleagurile noastre!

Autor: Dan Diaconu

Citiți și:
România ca proiect geopolitic și interesul național românesc în contextul dezordinii mondiale actuale (I)
Paradoxul românului „pro-occidental”
Nevoile Neamului Românesc (I)

yogaesoteric
9 mai 2024