România ca proiect geopolitic și interesul național românesc în contextul dezordinii mondiale actuale (I)

România a intrat în istorie ca stat modern (în secolul al XIX-lea) pentru a îndeplini un rol geostrategic (menținerea Rusiei la porțile Europei) și un rol geoeconomic (aprovizionarea Europei cu petrol și cereale, adică cu energie și hrană). În ambele erau interesate puterile Occidentului colectiv al timpului (națiuni imperiale și imperii multinaționale).

Proiectul inițial a fost conceput în logică danubiană. Acesta consta în unificarea Principatelor danubiene, adică a teritoriilor extracarpatice mărginite de Dunăre și locuite de o populație majoritar românească cu experiența autoguvernării.

Teritoriile respective nu fuseseră ocupate sau anexate decât trecător de imperiile rivale vecine (Otoman, Habsburgic și Țarist) întrucât, pe de o parte, nu se găseau în calea, ci doar în flancul, traseelor urmate de armatele acestora, iar pe de altă parte, beneficiau de atuuri geografice (inelul carpatic și Dunărea, în special) care le făceau dificil de administrat din afară de puteri străine.

Proiectul s-a dovedit viabil și durabil întrucât a dat formă politică unui fond cultural organic caracterizat prin unitatea de limbă și o religie comună ridicată de la rădăcina societății, iar nu impusă prin decret princiar.

Așa se explică de ce naționalismul românesc este geostrategic și nu etnic, de ce românii sunt deschiși față de străini, dar nu se lasă asimilați de aceștia, de ce ei sunt în stare să accepte globalizarea și federalizarea, mereu adaptându-se dar nu dizolvându-se, de ce pot fi și progresiști și conservatori în același timp.

România s-a arătat nu doar capabilă să își îndeplinească mandatul, ulterior extins pentru a garanta echilibrul de putere dincolo de Carpați, în Europa centrală, ci a reușit, cu îndrăzneală și imaginație, să îl exercite și în folos propriu.

Concepția geopolitică a României este duală: obiectivă și subiectivă. Cea obiectivă derivă din geografia (cu componenta demografică), istoria și cultura ei, care nu se modifică chiar dacă se află mereu sub presiuni străine. Cea subiectivă este expresia opțiunilor și a modului de operare a conducătorilor ei, pasageri și efemeri, provizorii și tranzitorii, adesea mai doritori să își promoveze interesele personale prin obediență față de puterile străine, decât să se sacrifice pentru binele național, valorificând atuurile geopolitice, geostrategice și geoeconomice naționale.

În prezent, geopolitica României se reduce la un singur punct: îndeplinirea riguroasă a agendei geopolitice americane. Asta înseamnă că România a încetat să mai aibă o politică externă proprie; adică a încetat să se mai exprime ca stat suveran.

O asemenea opțiune, adoptată de suprastructura politică în disprețul intereselor și aspirațiilor României profunde, nu anulează identitatea geopolitică obiectivă a acesteia. Un alt context va face ca atuurile ei să se exprime din nou.

Analiza de față se referă la aceste atuuri; adică la un concept posibil și dezirabil, chiar dacă nu și (întru totul) actual. Ea pornește de la bazele geopolitice ale statului român, identifică interesele României profunde și conturează obiectivele acțiunii externe a României reale, iar nu ale celei inventate de oligarhii locali care guvernează statul din mandat extern, în virtutea raporturilor lor de vasalitate cu diverși protagoniști ai jocului global.

România profundă, atunci când a beneficiat de lideri autentic naționali, a balansat între marile puteri globale pentru a-și promova interesele vitale. România oportunismului oligarhic practică același balans dar în profitul personal al unor „principi fără țară” care își promovează egoist interesele private prin trădarea interesului public.

Teze și antiteze referitoare la identitatea geostrategică și geo-economică a României

1. Premise obiective și interese europene

Din perspectivă geopolitică, România a fost concepută la naștere (1859) ca un obstacol în calea expansiunii rusești. De aceea, la Congresul de la Paris (1856), teritoriile românești de la Gurile Dunării, anterior ocupate de Rusia în procesul expansiunii sale către Balcani și Centrul Europei, au fost restituite Moldovei, de unde au trecut în componența Principatelor Unite Române. Așa se explică și de ce, după unirea acestor principate, cunoscute și sub numele de Principate danubiene, capitala României nu a rămas în nord-estul țării, la Iași, în apropierea frontierei rusești, ci a fost stabilită în sud, aproape de Dunăre, în vecinătatea Imperiului Otoman. Atunci și acum, otomanii au fost preferați rușilor. Așa s-a ajuns la „România ‒ stat danubian”. Europa a încredințat României, la mijlocul secolului al XIX-lea, când ea a și apărut ca stat național, rolul de paznic al Gurilor Dunării, pe atunci o poartă principală către inima continentului.

Sub aspect geo-economic, România s-a născut ca unul dintre principalii furnizori de energie (petrol) și hrană (cereale) al Europei. De aceea România, alături de puterile europene occidentale beneficiare de furnitura românească, a fost mereu interesată de libera circulație pe Dunăre. Astfel s-a consolidat identitatea sa de „stat danubian”. Ulterior, cele două războaie mondiale care au devastat Europa în secolul al XX-lea, au ajuns să se poarte în mare măsură cu petrol românesc. De asemenea, criza energetică din 2009 cauzată de oprirea tranzitului de gaz rusesc prin Ucraina, nu a afectat România, ea fiind chiar în măsură să ajute pe unele dintre statele membre ale UE obligate să închidă capacități industriale din lipsă de energie. Acest avantaj comparativ al României rămâne valabil într-o anumită măsură și în prezent, chiar dacă într-un context economic și politic internațional mult modificat, ceea ce are aptitudinea de a influența, în mod obiectiv, și gândirea sa geopolitică.

Din punct de vedere geografic, România nu se găsește pe niciunul din principalele coridoare de trecere din vestul euro-atlantic spre estul-euroasiatic, sau din nordul baltic spre sudul mediteraneean. Aceste coridoare trec fie prin sudul Dunării, adică prin sudul României, fie prin Câmpia Panonică, adică prin nordul României. Coridoarele cu orientare nord-sudică ocolesc și ele România, ori pe la est, prin stepa rusă, pentru a ajunge la Marea Neagră sau Marea Caspică, fie pe la vest, prin pusta maghiară sau câmpiile mazuriene. Așezarea României în jurul citadelei Munților Carpați, pe care nici azi nu îi traversează artere de circulație comode, face traversarea ei dificilă. Nicio invazie majoră, indiferent din ce parte a venit, nu a avut poarta de intrare în România. De aici, a doua teză geopolitică identitară: „România ‒ țară de flanc”. Puterile care au dorit să controleze România au făcut-o fie pentru a-și proteja flancurile, fie pentru a hărțui adversarul amenințându-i flancul.

Ocazional, teritoriul locuit de români a fost unul de tranzit, dar numai pentru ruși, care doreau să ajungă la mările calde prin Balcani, sub diverse pretexte ideologice ‒ panslavist, pravoslavnic, internaționalist-proletar, suveranist. După caz, România și-a deschis porțile pentru un asemenea tranzit (ca în 1877) sau le-a închis (ca în 1999). Această dorință naturală a Moscovei explică teama românilor față de ruși (responsabilă pentru o atitudine ce poate fi caracterizată prin termenul „ruso-scepticism”, mai degrabă decât de cel de „rusofobie”, specific polonezilor și balticilor), în contrast cu simpatia sau, cel puțin, lipsa de ostilitate față de turci.

2. România Mică

La Congresul de la Berlin (1878), la care Rusia, cu concursul principalei puteri emergente, Reichul german, a fost reprimită în Concertul puterilor europene, România a fost văzută atât ca un „stat tampon” capabil să oprească tentațiile expansioniste ale celor trei bătrâne imperii europene ‒ țarist, habsburgic și otoman ‒ ținându-le departe unul de altul, cât și ca o putere mijlocie de religie creștină aptă să țină echilibrul strategic în Balcani ‒ „agent de echilibrare”, astfel încât să împiedice explozia butoiului de pulbere sud-est european. Așa cum s-a văzut explozia acestuia, atunci când a avut loc, a spart ferestrele palatelor din toate marile capitale europene și nu numai.

În acest context a apărut teza „România ‒ stat balcanic” (deși tehnic ea aparținea Balcanilor numai prin teritoriul Dobrogei, singura sa parte sud dunăreană), dublată de teza „România ‒ Bizanț după Bizanț” sau „succesor al celei de a doua Rome”. Implicarea României în cele două războaie balcanice (1912, 1913), terminate glorios prin Pacea de la București, a arătat lumii că statul român este capabil să proiecteze și să impună ordinea regională; și asta chiar în pofida opoziției marilor puterile europene. La București, în 1913, România a avut alura unui lider regional, fie el și situat în vecinătatea a trei imperii cu relevanță continentală și globală.

La începutul primului război mondial, în perioada anilor 1914-1916, dilema României cu privire la tabăra căreia să i se alăture ținea de clarificarea identității sale geopolitice: „stat (pseudo/cvasi) balcanic” sau „stat central-european”. Intrând în război de partea Antantei, România a ales, jucând și cartea latinității sale, să fie un stat central-european și prin aceasta a optat pentru a se alătura civilizației occidentale.

Paradoxal, a rămas, însă, ortodoxă. Astfel s-a ajuns la „România ‒ o țară latină de confesiune orientală” sau „România ‒ țara latinității orientale”. Faptul împinge în mod natural România spre o alianță cu statele latine din vestul și sudul Europei, iar prin ele cu fostele lor colonii din America Latină ‒ „Pactul latin”.

3. România Mare

După Primul Război Mondial, pe care tehnic l-a pierdut pe câmpul de luptă, România Mică a devenit România Mare, România danubiană a devenit carpato-pontică (adică din punct de vedere geografic așezată pe teritoriul cuprins între Munții Carpați și Marea Neagră) și România balcanică a devenit România central-europeană. La Conferința de Pace de la Versailles, națiunile imperiale învingătoare (Franța, Germania, Marea Britanie și chiar SUA) au decis că este nevoie de o Românie Mare pentru a stăvili revanșismul și revizionismul vechilor imperii decăzute (țarist, habsburgic/austro-ungar, otoman, german). O atare nevoie există și azi, când vechi apetituri imperiale se retrezesc deopotrivă în Europa și Asia.

În 1919, ocupând, chiar și fără aprobarea puterilor occidentale, Budapesta și astfel extirpând regimul bolșevic al lui Bela Kun și oprind bolșevizarea Europei, România a arătat încă o dată capacitatea sa de a juca un rol de lider regional, cu relevanță continentală. Așa a apărut „România carpato-danubiano-pontică”.

În perioada interbelică România a jucat un rol important în construcția noii ordini europene (care a tranzitat de la „concertul națiunilor” dirijat de „Sfânta alianță”, la „securitatea colectivă” gestionată de Liga Națiunilor), în afară de a fi fost un campion al Ligii Națiunilor, având un rol de seamă în adoptarea Convenției de la Montreaux privind regimul strâmtorilor Mării Negre. Astfel, România s-a impus ca protagonist în regiunea strategică a Mării Negre, devenind „România pontică”.

Creată ca stavilă împotriva expansionismului rus și apoi împotriva revizionismului maghiar, România a avut în politica sa externă două temeri geostrategice: teama de Rusia și teama de Ungaria. Aceste două temeri au apăsat timp de peste o sută de ani asupra concepției geopolitice a României, explicând multe dintre slăbiciunile sale, unele dintre rigiditățile conceptuale și un anume conservatorism aproape dogmatic care au făcut-o să rateze numeroase șanse istorice.

4. România național-comunistă

Cel de al Doilea Război Mondial, de asemenea pierdut de România, a condus la apariția ordinii mondiale bipolare. România a intrat atunci în sfera de influență a Rusiei sovietice.

Acolo a fost, însă, „inventatoarea” așa-numitului „național-comunism”, doctrină care i-a permis atingerea unei anumite autonomii strategice și, în logica acesteia, o politică externă multivectorială. Astfel, România a devenit cea mai nealiniată dintre țările aliniate și cea mai aliniată dintre țările nealiniate.

În acest context, atuurile sale geopolitice naturale au avut, însă, puține posibilități de a se exprima plenar. Geopolitica românească a fost atunci mai mult tactică decât strategică, obiectivul cvasi unic fiind păstrarea independenței sale indiferent de condiții. Independența și suveranitatea au fost țelul, nu și mijlocul afirmării sale ca putere cu o concepție proprie asupra ordinii regionale și mondiale. România a avut atunci un discurs propriu referitor la ordinea lumii, dar discursul nu era servit de independență pentru a se concretiza, ci era menit să îi salvgardeze independența.

Pe fondul ordinii bipolare s-au accentuat alte două temeri mai vechi ale României: teama de izolare și teama de dominare. România nu voia să rămână singură în fața potențialilor ei adversari, dar nici nu voia să rămână la discreția „aliaților” săi mai puternici doritori să o domine.

5. Excepționalismul naționalismului românesc

Concepția geopolitică a României a fost influențată nu numai de geografie, ci și de istorie, cu dimensiunea etno-culturală a acesteia.

România a fost un proiect politic. Acest proiect a avut succes și a rezistat întrucât a avut o bază culturală solidă. Aceasta s-a sprijinit pe doi piloni: unitatea de limbă și unitatea confesională; limba română (fără dialecte) purtată de ciobani pe ambii versanți ai Carpaților, până la Dunăre, Nistru, Tisa și Marea Neagră, pe de o parte, și biserica ortodoxă, născută din popor, iar nu impusă prin decret princiar, pe de altă parte. De aceea, România rezistă și azi, în ciuda proiectelor de dezmembrare care au însoțit toată istoria ei modernă și sunt în vigoare inclusiv în prezent.

În aceste condiții se explică și caracterul sui generis al naționalismului românesc. Acesta este un naționalism geostrategic, iar nu unul etnic. Un proiect politic cu bază culturală evidentă a făcut ca românii să nu fie interesați a-și afirma superioritatea culturală, ci să își caute securitatea națională, acceptând integrarea în mai cuprinzătoarea civilizație occidentală cu atât mai ușor cu cât nu renunță la tradițiile lor naționale. Acestea sunt conservate fără ostentație naționalistă și reapar atunci când lumea se așteaptă cel mai puțin.

6. Dezordinea mondială în trecerea de la unipolarism la multipolarism

Prăbușirea ordinii mondiale bipolare a pus România în situația de a se adapta la ordinea unipolară instalată spontan după încetarea Războiului rece ‒ așa numita pax americana. A făcut-o conștientă că o asemenea ordine nu este conformă intereselor și atuurilor ei. Pentru România, în mod obiectiv, singura ordine convenabilă rămâne cea multipolară.

Anticipând finalul ordinii unipolare, precum și sfidările aduse de dezordinea care avea să urmeze unipolarismului, la mijlocul anilor 1990, România a elaborat o doctrină de politică externă bazată pe atuurile sale geopolitice și destinată valorificării acestora prin îndeplinirea rolului său regional recomandat de respectivele atuuri. Această doctrină rămâne valabilă și astăzi, chiar dacă, de la începutul anilor 2000, treptat dar consistent ea a fost abandonată pentru a subordona România în totalitate agendei geopolitice a SUA (și mai puțin a UE, care, de altfel, este o entitate în criză de identitate strategică).

Citiți a doua parte a articolului

Autor: Adrian Severin

Citiți și:
Iresponsabilitatea ‒ brand al politicianului român
Înființarea și extinderea NATO (XIII). Estul Moldovei și Țările Baltice

 

yogaesoteric
26 martie 2024

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More