De ce la vârful clasei decidente românești ajung atât de multe persoane cu studii dubioase

O întrebare care este pur și simplu de natura științelor sociale, deși poate să sune ca o întrebare de factură politică sau cu tentă politică: De ce la vârful clasei decidente românești ajung atât de multe persoane cu studii dubioase, pregătire dubioasă, traiectorii dubioase – sau, dacă nu „dubios” este cuvântul, atunci să spunem „problematic”?

De ce selecția pe bază de merit și competență este atât de deficitară în sistemul românesc de activități și funcții publice?

Evident, acum – datorită dezbaterilor curente – ne concentrăm pe problema decidenților politici. Dar realitatea este că în toate cele trei categorii care determină viața publică românească – și anume: clasa politico-administrativă, mass-media și intelectualitatea publică (sau, mai larg definit, expertiza publică) – avem exact aceeași problemă.

Intelectualitatea publică, mass-media și decidentul public mediu – în medie și definitoriu statistic – în acest moment sunt exemple contrare a ceea ce ar fi normal să însemne standardele minimale în selecția și performanța publică.

Explicația – cred eu – este necesar să fie căutată în domeniul selecției adverse sau al teoriei contraselecției. În România două forțe sau două direcții ale contraselecției au mers convergent în ultimele decenii.

Evident, în primul rând, pe plan intern, dinamica sistemului social-politic încurajată de structurile adânci ale statului care au penetrat întreaga societate a făcut ca atât în lumea intelectuală, cât și în mass-media și, evident, în sfera clasei dirigente să aibă loc un blocaj, urmat de o răsturnare, și mediocrul – conformist, controlabil și mărunt, orientat către sine – a devenit dominant.

Când mediocrul devine dominant, fenomenul surprins de butada potrivit căreia oamenii de mâna întâi aduc lângă ei oameni de mâna întâi, iar oamenii de mâna a doua aduc oameni de mâna a treia – intră în acțiune.

Dar acest fenomen poate fi blocat sau ținut sub control dacă din afară, din exterior în spațiul public românesc și în sfera decidenților, ar fi existat impulsuri normale de selecție. Dar și acolo avem un proces de selecție adversă. Și aici e al doilea factor.

Partenerul nostru – sau partenerii noștri – evident că preferă să aibă de-a face, în relațiile internaționale și în întreaga sferă a interfețelor cu regimul și cu sistemul de la București cu oameni de mâna a doua și a treia, care nu există dincolo de poziția publică oferită (mai mult sau mai puțin vremelnic) spre ocupare.

Evident că este mult mai ușor pentru un negociator al partenerilor noștri strategici sau al coordonatorilor de la centrele europene să funcționeze cu reprezentanți ai României care sunt mai puțin competenți și mult mai vulnerabili și fragili, datorită lipsei de statut sau greutate, autoritate profesională și socială.

Situația este cu atât mai evidentă cu cât partenerul are un cuvânt de spus cu privire la cine va reprezenta interesele României la interfața cu ei. NU e ca şi cum decidentul sau autoritatea de la Bruxelles sau DC nu ar avea de spus nimic cu privire la interfaţă.

Și atunci, dacă ai fi în situația lor și ai avea de ales între o persoană competentă care există profesional și ca statut social pe propriile picioare și care nu depinde de niciun fel de sinecură birocratică, administrativă sau politică și are capacitatea să spună NU în numele interesului național, și pe de altă parte o persoană care nu are aceste atribute fiind total dependentă de cei care fie din țară, fie din afară contribuie la numirea sa, atunci ne întrebăm pe cine în mod rațional și strategic ar urma să prefere partenerul sau contraponderea din străinătate?

De ce şi-ar complica viaţa?! Mai ales că în Occident au avut şi muniţia ideologică ca să justifice şi legitimeze contraselecția devenită pentru o vreme doctrina organizaţională şi de stat?!

Așadar, două curente de selecție adversă au funcționat din ce în ce mai intens în România ultimelor decenii, creând o situație în care, în acest moment, s-a depășit un prag critic.

Problema noastră nu este că s-a ajuns la un echilibru suboptimal în ceea ce privește selecția în spațiul public românesc – în mass-media, lumea intelectuală și printre decidenții politici. Problema noastră este o spirală care s-a pus în mișcare. NU e un echilibru stabilizat. Este degradarea continuă.

În ultima vreme, am văzut semne tot mai clare că, departe de a se stabiliza, situația continuă pe panta descendentă. Ar fi cazul să fim foarte îngrijorați. Niciun sistem nu poate rezista, pe durată lungă, unui proces de selecție adversă și contraselecție care a devenit endemic și care se reproduce și crește ca un cancer social.

Dacă vom continua așa, deznodământul este foarte clar. Cineva fie din România, fie din afară, fie din ambele direcții va ajunge să spună la un moment dat:

„Iată, România nu este capabilă de autoguvernare. Iată, România nu știe cum să gestioneze suveranitatea națională pentru că nu are o clasă politică, intelectuală și mediatică care să gestioneze spațiul public românesc la un nivel de competență decentă.

Dată fiind poziția României în spațiul geostrategic european, bla bla bla bla bla bla bla bla bla, este necesar să fie luate măsuri astfel încât România să poată să fie gestionată cum se cuvine și să nu mai fie un spațiu al vulnerabilității europene în care forțele externe anti-europene să își facă de cap, interferând, punând în pericol proiectul nostru european, euro-atlantic etc. etc. etc.”

Dar repet, înainte de a fi o temă de dezbatere politică, avem mai sus o temă de științe sociale: Cum se face că avem, în acest moment, o clasă dirigentă atât de „problematică” ca pregătire, statut, competență și greutate socială? Care este sociologia şi logica acestui fenomen?

Autor: Paul Dragoș Aligică

Citiți și:
Ion Spânu, „Profetul din Carpați”: „Sistemul” vrea în 2c24 un președinte venit pe filiera franceză sau germană
Ați înfrânt România, i-ați înfrânt pe români

yogaesoteric
29 iunie 2025