De ce promovează corporațiile neomarxismul și de ce presa independentă a ajutat «vestele galbene» să dea cu oiștea în gard

De ce Gaspard Glanz nu e Tommy Robinson?

Probabil că principala discuție care nu se poartă astăzi este cea legată de alegerea dintre o reformă a sinelui vs. reforma societății în care trăim. Adaptarea, reformarea propriei persoane pentru a face faţă provocărilor lumii actuale reprezintă un drum extrem de accidentat, presupune mult timp și chiar informații care cel mai adesea lipsesc. Nu este de mirare, așadar, că acest demers poate eșua extrem de ușor, mai ales când devine mult mai facil să „reformezi lumea” în loc să te reformezi pe tine!

Avem aici exemplul tefelist, care ar fi vrut să trimită la pușcărie clase întregi din societate, pe bază de ordonanță de urgență, la fel „vestele galbene” din Franța, care doreau să înlăture exponentul unui sistem care îi cauzează problemele cotidiene – Macron – dar să păstreze intact sistemul care l-a generat.

Niciuna din aceste versiuni reformiste nu a ales să se preocupe de esența problemei: fundamentul moral. Valorile pe care societatea ar fi necesar să se întemeieze. Poate părea bizară dorința globalistă de a înlocui vechiul set axiologic – iudeo-creștin, valabil și verificat prin milenii de existență, cu o așa-zisă morală hedonistă și cu dorința de a parveni material în numele unui presupus bine general și pe baza apartenenței la o presupusă elită. Nu că n-ar exista explicații!

Coborând către cazurile particulare, uimitoare sunt derapajele de la gândirea critică, înlocuită cu simple lozinci, repetate ca sloganuri ale unei noi religii, globaliste sau nu, în timp ce bazele elementare ale lumii se fisurează din lipsa unui suport esențial ce ar fi necesar să vină din sfera educației. În ultima vreme par să fi dispărut cu totul persoanele care admit că pot greși. Lumea, în cvasitotalitatea ei, consideră că cele câteva elemente cu care operează – atunci când gândeşte – sunt suficiente pentru a explica într-un mod cât se poate de convenabil lumea și viața.

Cum situațiile nu sunt deloc întâmplătoare, nici punerea pe butuci a învăţământului nu a fost un fapt întâmplător, fie că vorbim de Statele Unite, de Franța sau de România. Acest aspect este dublat de ceva încă și mai grav: contrapunerea ignoranței rezultate peste chestiuni de ordin religios sau moral.

Max Weber pare a avea dreptate cu ceea ce spune în Etica protestantă și spiritul capitalismului. Din acest punct de vedere, pare-se, nu s-a ieşit din matcă din 1934 și până azi. Ca atare, în țările protestante, Germania sau Ungaria spre pildă, odată lămurită chestiunea „salvării” sau a „mântuirii”, care cade în sarcina dumnezeirii, predestinarea divină netezește deschiderea către munca seculară, încredere în sine, succes, datoria omului în lume fiind aceea de a munci, realizând cu cât mai mult zel planul hărăzit de Dumnezeu. De aici, concluzia lui Weber că această cultură pentru muncă dublată de cumpătare poate constitui o verigă în dezvoltarea economică și mai departe în dezvoltarea relațiilor capitaliste. Ca să nu generăm confuzii: nu discutăm despre o religie sau vreo abordare religioasă aici, ci despre o atitudine.

De cealaltă parte putem observa o sumă de teorii ce îndeamnă la nonacţiune! La o încredere oarbă în „lumea de apoi”, îndemnuri de a renunţa la cele pământeşti și patimile înavuțirii, puterii etc. Și de a cultiva virtuţile creștine, cu răbdare și fără patimi considerate ca fiind inutile pe calea către mântuire. Patimi ce pot oricând străbate fulgerător distanța de la lozinci precum „Liberté, égalité, fraternité” la utilizarea ghilotinei și revărsarea șuvoaielor de sânge pe străzi.

Ca atare, să nu ne mirăm dacă ideile socialiste au o priză mai mare în societățile de acest gen, mai predispuse la contemplare filosofică (Franța, spre exemplu, care încă mai pare să-și jelească faptele din vremea Revoluției). Vom observa, totuși, că exact pe acest filon merg și teoriile ateismului corporatist: angajatului i se impune să asculte ceea ce i se spune de către corporație – entitatea supremă, să nu pună întrebări, să fie mulțumit că va avea un număr de firimituri, să se preocupe de copularea ursuleților polari – căci viitorul calotei glaciare este și viitorul lor, să cultive „virtuțile” hedoniste ce i se pun la dispoziție – homosexualitate etc., cu multă răbdare și cu capul plecat, cu gândul departe de propriul prezent, mai curând concentrat la o „viață de apoi”, cu pensia asigurată și viețuind izolat într-o lume în care nanoparticulele sunt fericite prin stratosferă și schimbările climatice nu mai reprezintă un atât de mare pericol. O astfel de dezbatere a propus și Macron în fața valului de revendicări ale cetățenilor.

Nu intrăm cu discuția pe un tărâm religios ori filosofic, pentru că aceste aspecte rămân doar pretexte în lumea de astăzi. Preponderent, societatea europeană rămâne o societate laică, dacă nu atee și, ca atare, se adapă de la izvorul nesecat al diverselor „înțelepciuni” corporatiste, ce propun interpretări filosofice ori morale elucubrante. Diferența uriașă dintre tradiționaliști și ateii progresiști, cam de pe aici ar putea fi scoasă la lumină.

Capitalismul a fost mereu descris ca fiind apanajul democrației, în timp ce socialismul ca regim a fost considerat ca aparţinând zonei totalitare de tip sovietic. Am putea însă defini capitalismul ca fiind acel sistem economic în care toate – ori cel puțin majoritatea mijloacelor de producție și distribuție se află în mâini private, fiind utilizate inițial în spiritul competitivității, căpătând ulterior tendințe de concentrare a avuției din cauza acumulării în corporații. Tot aici discutăm în paralel și despre un control guvernamental sporit. Și? Unde apare oare conducerea exercitată de popor? Cam nicăieri.

Concluzionând, am putea spune că democrația și capitalismul, mai ales în actuala versiune corporatistă, nu prea au elemente comune. În schimb apar tot mai multe elemente comune între capitalism și societățile totalitare, nemaifiind vreo noutate că și corporațiile își doresc cu disperare un asemenea rol.

Corporațiile, mai avute decât state întregi de pe Pământ, găsesc firesc nu doar să conducă, de altfel asta a și fost una din tezele dezbătute în 2019 la Davos, dar și să utilizeze eșafodajul așa-zis democratic, instituțional (Parlamentul European, Comisia Europeană, FMI, ONU, NATO, Medici Fără Frontiere etc. şi mergând în jos până la parlamente naționale, guverne, bănci naționale etc.), incluzând aici și politicienii și tehnocrații care deservesc aparatul, precum și presa pe care o dețin în totalitate, ca de altfel și social media, ONG-uri etc., exact în vederea realizării propriilor interese: profit și putere.

În fața unui asemenea tăvălug, omul obișnuit nu poate decât să privească năuc. Pe de o parte, situația devine atât de complexă încât omul nu mai reușește să îi perceapă dimensiunile ori scopurile, informația este atât de abundentă încât devine redundantă, iar vocile raționale (puține și disparate) sunt tot mai demonizate.

Dacă ne referim la scopuri, atunci primordial devine realizarea profitului. Iar acest profit nu are cum să privească cetățeanul obișnuit, muncitor, plătitor de taxe și impozite, ci se face în beneficiul corporației care va urmări să își îndestuleze acționariatul și stakeholderii (părțile interesate). Unde discutăm aici despre clasa de mijloc? Unde discutăm aici despre drepturi?

Dintr-o dată, lichefierea instituțiilor statelor, lichefierea monedelor naționale, dizolvarea granițelor, „societatea deschisă”, multiculturală, devin chestiuni vitale pentru corporații. Migrația face parte din acest scenariu! Cu cât așa-zisa lume occidentală este mai greu încercată de migrație, grevată de cheltuieli neprevăzute (construcția de moschei, locuințe, plata de ajutoare sociale, plata pentru inserția socială a migranților, plata forțelor de ordine, a cadrelor medicale, a pompierilor etc.), cu atât visul corporatist de a conduce lumea este tot mai aproape. Cu fiecare migrant ce pune talpa pe continent, cresc șansele ca muncitorului european să i se diminueze veniturile. Acum și în viitor.

Dincolo de desființarea statelor și anihilarea creștinismului (nu întâmplător migranții sunt islamiști și nu orice altceva!), a celorlalte valori care au reprezentat osatura societății așa cum o cunoaștem astăzi, familie, învăţământ și puteţi adăuga şi alte aspecte, după voia inimii, se cască un neosclavagism în toată splendoarea lui.

Iar presa independentă, pentru că acesta a fost ultimul șoc, este incapabilă să surprindă fenomenul! Că presa mainstream nici măcar nu se mai chinuie să mimeze vreun interes!

Când după o acțiune a „vestelor galbene” jurnalistul francez Gaspard Glanz a ieșit pe poarta tribunalului unde fusese reținut, cu interdicția de a mai participa la evenimentele viitoare alături de „vestele galbene” ori la evenimentele de 1 Mai, iar jurnalistul a declarat că nu îi pasă de interdicție, părea că avem în faţa ochilor un nou Tommy Robinson! Numai că, citind postările lui Glanz de pe Twitter, aflăm că „jurnalistul independent” este preocupat de soarta inserției migranților, a asigurării de tratamente pentru cei infectați cu HIV (și să nu ne mirăm dacă va urma vreo explozie de maladii exotice în Europa odată cu aducerea migranților!), este preocupat de asigurarea de locuințe pentru migranți și că, aceste probleme le-ar dori rezolvate fix din banii strânşi pentru renovarea Notre Dame! Un alt fel de a zice „Vrem spitale, nu catedrale”! Nu mai puțin de 18 societăți de jurnaliști din Franța susțin cauza lui Glanz, incluzând aici și publicații precum Liberation! Pentru Glanz, Notre Dame rămâne „o clădire”, iar restaurarea ei nu poate prima în fața bunăstării unei ființe umane. E un suflet sensibil, stângist. Glanz este un adept al teoriilor egalitariste fără să realizeze că acest nou marxism, fie el și cultural, nu e nimic altceva decât o capcană a „corporatocrației”. Că fix stânga a generat problemele sociale pentru care el și celelalte „veste galbene” se află în stradă.

11 biserici au ars în Franța într-un interval de 10 luni:
– Notre Dame de Grâce d’Eyguières – aprilie 2019,
– Notre Dame de Paris – aprilie 2019,
– Saint Sulpice à Paris – martie 2019,
– Saint Alain de Lavaur – februarie 2019,
– Saint Jacques din Grenoble – ianuarie 2019,
– Sacré Coeur, Angoulême – ianuarie 2019,
– Saint Jean du Bruel – octombrie 2018,
– Eglise de Villeneuve d’Amont – august 2018,
– Sainte Thérèse, Rennes – iulie 2018,
– Saint Paul, Bas Caraquet – iunie 2018,
– Notre Dame, Grace à Revel – iunie 2018.

Vécu, le média du gilet jaune ar fi o publicație electronică izvorâtă din inima mișcării „vestelor galbene” ca o reacție la tăcerea presei mainstream. Ca fapt divers, pentru aceștia, Marine Le Pen este o „fascistă” și o „rasistă”. Recunoaștem fără dificultate etichetele neomarxiste de pretutindeni.

„Vestele” au anunțat colaborarea cu jurnalistul Denis Robert, care a trecut să coordoneze Le Media care a devenit publicație politică de stânga! Până la acel moment, platforma online a fost condusă de jurnalista Aude Lancelin, care a asigurat imparțialitatea opiniilor și despre care se spune că a preferat să părăsească proiectul decât să-l vadă stângist. Dar, se pare că au primat vocile care susțineau că mișcarea are nevoie de filosofi, economiști și politicieni care să se alăture, iar stânga a fost extrem de disponibilă.

Denis Robert este unul din super greii presei de investigație din Franța, ca urmare a unor dezvăluiri făcute în urmă cu vreo două decenii ce-i drept, și a avut peste 60 de procese răsunătoare cu sistemul bancar din Franța, Belgia și Luxemburg, după ce a relatat despre acțiunile celor de la Clearstream – o organizație financiară multinațională. Procesele s-au ținut lanț din 2004 și până în 2011. Problema este că Denis Robert vede chiar și aceste derapaje din zona financiară ca fiind rezultatul defecțiunii sistemului economic capitalist. A fi capitalist încet-încet a devenit un soi de insultă în Franța. Iar ambiguitățile de ordin ideologic au permis exact capitalismului înveşmântat în haine marxiste să macereze nu doar fizic, ci și ideologic societatea și presa.

Proiectul Le Media ajunge, așadar, pe poziții diametral opuse celor aflați în stradă. Nu întâmplător, pe cei care au ieșit pe străzi nu îi preocupă atât de mult nici filosofia stângistă, nici bunăstarea africanilor aflați în Franța, ci faptul că nu se ajung cu banii de la o leafă la alta, că nu plătesc taxe corecte sau că după o viață de muncă nu vor avea o pensie suficientă. Că însăși clasa de mijloc își vede existența pusă sub semnul întrebării. Corectitudinea politică nu ține de foame. Iar majoritatea „vestelor galbene” au pielea albă. Și, întâmplător sau nu, ei sunt cei care muncesc pentru a plăti extravaganțele guvernamentale și costurile migrației, crizelor financiare etc.

Le Media, Denis Robert, Gaspard Glanz, pot să se și pupe cu migranții sau să viseze la utopii egalitariste, dar asta nu va aduce pic de bunăstare nimănui. În schimb, denaturează și mai mult sensul manifestațiilor. În opoziție cu ceea ce vedem în Franța, Tommy Robinson a relatat despre o bandă de migranți, în principal pakistanezi – Huddersfield grooming gang – care operau un bordel cu minore britanice răpite și forțate la prestații sexuale prin violență din 2004 până în 2011. Cu o mare pauză în informații privind ce s-a petrecut din 2011 și până în 2017, când în sfârşit banda a fost arestată. Tommy Robinson este considerat a fi de extremă dreaptă, el făcând parte din Pegida UK (Patriotic Europeans Against the Islamisation of the West/ Europeni Patrioţi împotriva Islamizării Vestului) și a fost arestat pentru că a sfidat decizia curții de a nu relata despre proces. De altminteri, referirile la cele petrecute au fost taxate ca fiind izvorâte dintr-un „rasism toxic”! Este așadar rasist să afirmi că Ahmed, Hassan, Mohamed, Mahmud, Hussain au violat minore pe care le-au răpit și le maltratau! Aruncă o imagine proastă asupra migranților!

Marea Britanie din nou protestantă a avut resorturile necesare să scoată la iveală zecile de astfel de cazuri în care migranții intrați în țară comiteau fapte antisociale. Cum, la fel, și-a găsit forța necesară să le râdă în față eurocraților bruxelezi. Pentru britanici a devenit evident faptul că planeta nu este nici pe departe pregătită pentru o lume condusă de corporații eludând democrația, că bătălia primordială nu se dă între curente politice (stânga vs. dreapta) sau între ideologii sau religii, ci simplu între mondialiști și suveraniști. Franța, în schimb, continuă să-și caute „stânga”, omniprezentă și îmburuienită.

În cazul României putem observa cu o minimă atenție că așa-zișii conservatori care susțin că ar fi suveraniști sunt până peste cap ortodocși și se revendică „de dreapta”. Și aici la noi alegându-se o cale complicată ce nu poate duce la o ieșire din labirintul ideologic. Ceea ce ar fi necesar să fie înțeles – la un moment dat – este că anul 2019 și următorii sunt ani cruciali pentru ceea ce va urma. Că detaliile ce izvorăsc din propaganda național-ceaușismului nu au nimic de a face cu această încleștare. Că nici Arsenie Boca și nici Burebista nu au cu ce ajuta aici. Cum nici Carl Schmitt, John Locke, David Hume, Edmund Burke și cu atât mai puțin Ronald Reagan. Mai trist este că dacă pe politicieni nu se poate conta, nici măcar capii bisericilor din România nu par să înţeleagă unicitatea momentului și provocările pe care le au în față.
Iar presa din țară e sublimă, dar… lipsește cu desăvârşire.

Citiți și:

«Vestele galbene» şi decesul falsei democraţii

Lista revendicărilor mișcării Vestele galbene din Franța

Europa, la ora revoluției sau a unui scâncet consumerist?

 

yogaesoteric
18 ianuarie 2020