De la bioetică la auto-etică prin medicinile naturale (I)

Către un pluralism medical?

de Alina Antonia
 
Motto: „Cunoaşte adevărul şi el te va elibera.” 

Societatea umană a făcut în ultimul timp progrese remarcabile în majoritatea domeniilor, inclusiv cel al medicinei. Totuşi, în ciuda tehnologiilor de vârf utilizate astăzi în explorarea diagnostică şi în tratamente, medicina ştiinţifică se află în dificultate în faţa unei serii de boli grave cărora nu prea mai ştie cum să le dea de cap. Ea se confruntă de asemenea cu numeroase crize medicale care determină adesea serioase contradicţii sociale, economice, filosofice, morale şi etice.

Asistăm în acelaşi timp la o tendinţă de minimalizare a valorii morale a corpului, în favoarea unei valori tehnice şi chiar comerciale. De exemplu, în ţările lumii a treia, practici precum vânzarea, către clinici private, de organe prelevate în vederea transplanturilor, se transformă tot mai mult în mijloace ilegale de subzistenţă. Astfel, omul se vede redus la o materie printre atâtea altele, iar corpul său nu mai este decât o colecţie de organe de care se poate servi după bunul plac.

În condiţiile în care boala, bătrâneţea şi moartea au devenit lucruri inacceptabile pentru societatea modernă, se ridică întrebarea: această dezvoltare tehnologică a adus ea, de asemenea, şi transformarea conştiinţelor şi a mentalităţii oamenilor cu privire la ceea ce am putea numi o sui generis paradigmă a sănătăţii, a îngrijirilor medicale şi a vindecării? Dacă pentru membrii societăţilor tradiţionale boala, bătrâneţea şi moartea constituiau etape naturale pe parcursul vieţii individului, cu semnificaţii profund transformatoare şi evolutive, în societatea modernă această perspectivă complexă şi integratoare asupra omului şi a vieţii sale s-a pierdut în vălurile cenuşii ale unei fatalităţi şi ale unei negativităţi crescânde. Într-un articol din revista „Penser la Mort”, nr. 8/1989, Louis-Vincent Thomas considera că cele mai remarcabile motive care au determinat această refulare a „negativului” de către omul zilelor noastre sunt: individualitatea exacerbată, civilizaţia alienantă şi progresul rapid al tehnicii. Scriitorul şi sociologul german Norbert Elias este şi el de părere că puseul de individualitate propriu societăţii moderne contemporane are un rol important în formarea acestei percepţii negativiste asupra vieţii, a bolii şi a morţii. Valorile individuale tind azi din ce în ce mai mult să se impună ca valori generale şi se vor tot mai mult recunoscute, în virtutea unor aşa-zise drepturi ale omului, care reduc de fapt chestiunea practicilor sociale alternative la o chestiune a preferinţelor individuale haotice.

Să luăm spre exemplificare un singur caz, cel al englezoaicei Diane Pretty care, în august 2001, cerea în instanţă Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg dreptul la o viaţă decentă şi o moarte demnă. Până aici nimic contrariant, avem de-a face cu o pretenţie cu totul firească pentru orice fiinţă umană. Contradicţia apare însă atunci când aflăm că Diane Pretty înţelegea prin aceasta dreptul de asistenţă la suicid, determinată fiind de boala ei foarte gravă, ajunsă într-un stadiu avansat de degenerescenţă şi care-i paralizase orice posibilitate de mişcare a corpului sau a membrelor, supunând-o unor suferinţe foarte mari. Bolnava se afla deci în imposibilitatea de a-şi pune singură capăt vieţii, motiv pentru care cerea dreptul de asistenţă la suicid, din partea soţului, fără ca acesta să fie urmărit penal pentru aceste fapte. Diane Pretty murea la unsprezece zile după refuzul instanţei de a-i acorda acest drept, din 29 aprilie 2002, moartea sa fiind precedată de momente extrem de dureroase de insuficienţă respiratorie şi de sufocare.

Problema asistenţei la suicid reprezintă actualmente în Occident una din dezbaterile bioetice cele mai acerbe, alăturându-se altora de acelaşi gen: eutanasia umană, eugenismul, întreruperea la voinţă a sarcinii, fertilizarea în vitro ş.a.m.d. Comitetele de bioetică, reunind medici, jurişti, teologi, sociologi, filosofi etc. se găsesc astfel în faţa unei importante provocări, sarcina lor fiind aceea de a găsi un numitor comun convenabil pentru toate aceste perspective asupra vieţii umane. Revenind la cazul Dianei Pretty, apare întrebarea firească: oare ce legi umane i-ar putea conferi liniştea, pacea, serenitatea, sănătatea psihică şi mentală ulterioară unei persoane care, mânată pe moment de sentimente umane de compasiune în faţa unor suferinţe extrem de grave, ar consimţi să-şi acorde „ajutorul” în a pune capăt unei astfel de vieţi, ignorând astfel anumite legi implacabile ale existenţei, adeseori invizibile pentru oamenii obişnuiţi?

Iată că ceea ce omul caută astăzi, în locul unei morţi bune, am putea spune chiar sănătoase, o moarte dorită altă dată de strămoşii săi, este „moartea frumoasă” sau, mai mult, moartea accident, moartea fulgerătoare. Chiar dacă nimeni nu poate mărturisi ceva despre presupusele ei avantaje, ea continuă să hrănească imaginea iluzorie a unui sfârşit rapid şi fără suferinţă şi care să se petreacă pe cât posibil fără a-i deranja prea mult pe cei din jur! Avem astfel de-a face cu o dublă separare, cea referitoare la relaţiile familiale făcând-o pe cealaltă, fiziologică, şi mai tristă şi de nedorit, accentuându-i astfel aparenţa negativă deja formată.  

Valori universale – precum cea a dreptului la viaţă, din exemplul de mai sus, protejată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în calitate de valoare umană primordială, primară – ajung astfel să fie confundate cu valori individuale înguste, invocate confuz şi haotic, în virtutea unor principii morale ce se consideră că stau la baza societăţii occidentale: libertatea, autonomia, demnitatea, integritatea etc. Astfel iau naştere paradoxalele crize medicale. Paradoxale deoarece singura sarcină a medicinii ar trebui să fie, în exclusivitate, aceea de a vindeca, evitând totodată provocarea oricărui rău, deci cu atât mai mult a morţii, în conformitate cu preceptul medical binecunoscut: primum non nocere.

Aşa-zisul control ştiinţific perfect al medicinei convenţionale se dovedeşte deci a nu fi decât un mit modern, hrănit de fascinaţia ultimelor descoperiri ale tehnicii, care sunt excepţionale numai în măsura în care sunt utilizate într-un mod divin integrat. În lipsa acestui prerogativ, ele nu fac decât să plaseze societatea modernă şi pe indivizii săi sub semnul unei şi mai mari incertitudini. Gilbert Durand se întreba, pe bună dreptate, în cartea sa Structura antropologică a imaginarului, dacă mult evocata raţiune ştiinţifică nu este în fond, ea însăşi, decât pur şi simplu un alt tip de imaginar.

Date fiind toate aceste probleme bioetice, în mare vogă actualmente în Occident, în aşteptarea unei soluţii care pare să nu mai vină, numeroşi oameni îşi îndreaptă atenţia asupra metodelor şi procedeelor naturale de vindecare şi tratament. Printre ele, cele mai cunoscute sunt: fitoterapia, acupunctura, homeopatia, osteopatia, medicina tradiţională AYURVEDA, medicina tradiţională chineză etc., într-un cuvânt, alternative la medicina ştiinţifică convenţională. Ele sunt tot mai accesate de oameni, care nu percep nicio contradicţie în ceea ce le priveşte, acestea părând, dimpotrivă, să aibă toate atuurile de partea lor şi combinând eficacitatea terapeutică cu o viziune plină de sens asupra vieţii.

S-ar spune că naşterea ideii de pluralism medical s-a produs deja. Alături de aceste metode sunt folosite de asemenea şi alte metode de vindecare, mai puţin răspândite, ca neo-şamanismul, magia contemporană, YOGA, geobiologia, QI GONG-ul etc. Medicini „paralele”, „alternative”, „dulci”, „complementare”, „naturale” etc., sunt denumiri pe care acestea le primesc, în funcţie de contextul în care apar şi de caracteristicile specifice fiecăreia dintre ele.
În general, acest gen de procedee şi tratamente medicale sunt asociate unor moduri specifice de viaţă, opuse celui impus de societatea industrializată şi care iau în consideraţie totodată o serie de factori ca: dimensiunea individuală şi socială a dezechilibrelor şi bolilor, relaţia pacient-medic, dimensiunea morală a practicilor şi mijloacelor de vindecare specifice acestor metode, funcţia socială a vindecării şi, deloc în ultimul rând, dar situată într-un plan superior de percepţie, funcţia spirituală individuală şi socială a procesului de vindecare.

De asemenea, prin toate aceste aspecte, ele conduc la o întrebare deosebit de importantă: trebuie să fie vindecarea o problemă aflată în exclusivitate în sarcina medicului şi a celor însărcinaţi să asigure un nivel ridicat de sănătate al societăţii? Sau este momentul să vorbim, în sfârşit, de necesitatea unei responsabilizări a fiecărui individ în procesul de vindecare, de conştientizare a acestuia la nivel individual, susceptibilă să impacteze apoi, în mod pozitiv, întreaga societate?

Cum ar putea deveni posibile aceste lucruri? Ce resorturi sociale ar trebui utilizate astfel încât aceste mecanisme subtile ale procesului de vindecare să se pună în mişcare şi să-şi dovedească în felul acesta forţa transformatoare uriaşă, atât la nivel individual cât şi la cel al întregii societăţi umane? Ce-ar fi dacă ştiinţa medicală convenţională ar decide, tocmai în virtutea caracterului său empiric afirmat, să-şi lărgească limitele şi să se deschidă efectiv către experienţa complexă a subiectivităţii umane? În cele din urmă acest lucru n-ar însemna decât o abordare corectă a vulnerabilităţii fiinţei umane, fără a se mai dori marginalizarea emoţiilor şi a sensibilităţii naturale şi fără a cădea, totodată, nici în simplism, nici în reducţionism.

Bibliografie selectivă:

1. ADORNO Roberto, La bioéthique et la dignité de la personne, Ed. Médecine et Sociétés, 1997
2. LE BRETON David, Anthropologie du corps et modernité, PUF, Paris, 1990
3. BETH B., L’accompagnement du mourant en milieu hospitalier, Ed. Doin, 1987
4. CANGUILHEM Georges, La connaissance de la vie, Librairie Philosophique J. Vrin, 1998
5. COMPTE SPONVILLE Edgar şi Marie de HENNEZEL, Doit-on légaliser l’euthanasie ? PUF, 2004
6. DHAL RENDTORFF, Basic Ethical Principles in european bioethics and biolaw: autonomy, dignity, integrity and vulnerability – Toward a fondement of bioethics and biolaw, in “Medecine, Health and care Phylosophy” 5: 235-244, Kluwer Academic
7. DUNSMAR Mollie, TIEDEMANN Marlisa, Euthanasie et l’aide au suicide au Canada, Bibliotheca Parlamentului, 23 febr. 2003.
8. DURAND Gilbert, Les structures anthropologiques de l’imaginaire, PUF, 2003
9. ELIAS Norbert, La solitude des mourants, Ed. Christian Bourgois, 1987
10. HABERMAS Jürgen, L’avenir de la nature humaine. Vers un eugénisme libéral?, Gallimard, Paris, 2002, p. 72.
11. HYNTERMEYER Pascal, Sociologie de la culture de l’imaginaire et de la mort, notes de cours, UBB « Marc Bloch », Strasbourg, 2007
12. La santé face aux droits de l’homme, à l’éthique et aux morales. 120 cas pratiques. Reţeaua europeană « Médecine et Droits de l’Homme », Ed. Consiliului Europei, 1996
13. LENOIR Frederic, Le temps de la responsabilité, Ed. Fayard, 1991
14. PEQUIGNOT Henri, Eugénique et Eugénisme, Encyclopaedia Universalis France S.A
15. RICOEUR Paul, Soi même comme un autre, Seuil, 1990
16. SCHMITZ Olivier, Les médecines en parallele. Multiplicité des recours aux soin en Occident, ed. Karthala,2006

Diverse:

17. http://www.medarus.org/Medecins/MedecinsTextes/hippocrate.html
18. http://www.who.int/mediacentre/factssheets/fs134/fr/
19. http://www.pubmedcentral.nih.gov/

Citiți aici continuarea articolului

Citiţi şi:

Puterea vindecătoare a stărilor benefice

Orice boală – un învăţător

yogaesoteric
29 noiembrie 2011