De la bioetică la auto-etică prin medicinile naturale (III)

Bolnavul şi boala în cele două paradigme medicale: ştiinţifică şi tradiţională

 
de Alina Antonia
 
Citiți aici partea a doua a acestui articol

Ceea ce medicina ştiinţifică actuală le reproşează în principal medicinilor naturale tradiţionale este că acestea nu s-ar baza pe date concrete, verificate sau verificabile ştiinţific. Totuşi, dacă aruncăm o privire mai profundă către unele dintre acestea vom avea surpriza să constatăm că dispun adesea de nişte sisteme de concepte, noţiuni, conexiuni, metode a căror structură poate întrece în complexitate chiar şi pe cea a medicinii convenţionale, tocmai prin faptul că trec şi dincolo de pragul aşa zis obiectiv, ştiinţific, pătrunzând în lumea subiectivităţii umane. Această subiectivitate este considerată de către medicina ştiinţifică o periculoasă sursă de haos şi o flagrantă lipsă de control asupra actului medical, în toate aspectele sale.

În timp ce cultura occidentală este bazată pe individualism, medicinile naturale tradiţionale se sprijină, dimpotrivă, pe o abordare holistică a fiinţei umane şi a vieţii ei, a conexiunilor dintre microcosmosul fiinţei umane şi Macrocosmos sau Univers. Medicina ştiinţifică separă corpul în componente pe care le studiază separat, acordând prioritate naturii fiziologice a bolii şi neluând în seamă legăturile ei cu întregul. Dimpotrivă, în loc să se concentreze pe boala în sine sau pe diverşii factori patogeni care ar cauza-o, medicinile naturale tradiţionale se focalizează asupra bolnavului şi a actului de vindecare, considerat în întreaga sa complexitate, la nivel fizic, funcţional şi psiho-mental, acestea fiind luate ca un întreg. Ele caută cauzele primordiale ale dezechilibrelor şi bolilor, care sunt puse în legătură cu relaţia pacientului în primul rând cu sine însuşi şi apoi cu cei din jur, precum şi cu mediul în care trăieşte, mergând până la relaţia acestuia cu întregul univers. În consecinţă, anamneza medicală în cazul medicinilor naturale ia în considerare, alături de cauzele fiziologice ale bolii, toţi factorii care ar putea interveni în producerea dezechilibrelor şi a bolilor, începând de la modul de viaţă, de gândire al individului, trecând prin relaţiile acestuia cu cei apropiaţi şi extinzându-se la cele sociale şi chiar universale.

Această abordare complexă face ca, în contextul economic, social, politic, cultural actual, în care se pune accent cu preponderenţă pe valorile materiale, comerciale sau pe alte valori exterioare fiinţei umane, medicinile naturale să exercite o atracţie aparte, tocmai pentru că oferă o reunificare, o reintegrare a vieţii în diversele sale aspecte, cărora le dă un sens. Ele susţin astfel că orice dezechilibru îşi are cauzele reale în interiorul însuşi al fiinţei şi propun o cercetare a acestora plecând chiar de la acest nivel. Omul simte astfel că poate fi stăpânul propriului destin, că acesta nu mai depinde în mod implacabil de nişte condiţii exterioare care se dovedesc a fi, în epoca modernă, din ce în ce mai contrariante, dar înţelege de asemenea că trebuie să ţină seama de toate conexiunile sale cu mediul în care trăieşte şi de legile care le guvernează. 

În medicina alopată boala este concepută ca fiind ceva exterior, care trebuie îndepărtat din fiinţă cu orice preţ. Totuşi această dorinţă, chiar dacă cel mai adesea a fost bine intenţionată, s-a dovedit inoperabilă şi ineficientă, atâta timp cât nu a demonstrat posibilitatea controlului perfect al bolii prin mijloace exterioare, oricât de sofisticate ar fi ele din punct de vedere tehnologic. Dimpotrivă, medicinile naturale tradiţionale consideră că boala este în mod intrinsec şi unic legată de bolnav. Medicul nu trebuie să se poziţioneze în acest caz ca un adeversar al ei ci, dimpotrivă, ca un însoţitor şi sfătuitor al pacientului pe calea către descoperirea cauzelor care au produs-o şi a aplicării metodelor celor mai adecvate de vindecare totală, potrivit constituţiei particulare a acestuia. Astfel pacientul devine el însuşi parte activă în procesul de vindecare, abandonându-și atitudinea pasivă pe care abordarea alopată i-a implementat-o în timpul procesului său de perfecţionare tehnologică, de-a lungul secolelor.

În Occident există şi metode tradiţionale de vindecare care consideră boala ca fiind ceva exterior, după cum ne informează Françoise Laplantine, autoarea cărţii La médecine populaire des campagnes françaises aujourd’hui. Există două tendinţe, afirmă ea, în medicinile populare de la ţară, una care dezvoltă o relaţie de vecinătate cu curentul galenic şi alopat al medicinii ştiinţifice şi o alta inspirată de tradiţia medicală hipocratică. În primul caz este vorba de o terapie de atac, de agresiune împotriva bolii, mai arhaică şi „primară”, în care boala este considerată ca venind din exterior. Cealaltă, dimpotrivă, este o terapie bazată pe o concepţie unitară, sintetică, generală şi care ia în considerare efortul de regularizare, de armonizare interioară a fiinţei, care tinde întotdeauna către vindecare. În acest caz vindecătorul nu este decât un asistent al bolnavului, mai degrabă decât un militant în lupta contra bolii.

Remarcăm deci că prima tendinţă pune în joc un principiu comun şi alopatiei medicinale, fără a fi însă inspirat în vreun fel din aceasta: este vorba de tendinţa de a se opune bolii, de a o extrage, în care terapeutul este apreciat ca fiind un adversar al răului, iar salvarea e percepută la rândul său ca venind din exterior. Aceasta ar putea fi explicaţia faptului că anumite tipuri de terapie, cum ar fi cele practicate de vindecătorii care folosesc magia albă, etc., pot produce adesea un fel de dependenţă şi, în consecinţă, pot genera o reacţie de intoleranţă pe care Occidentul, marcat de valorile sale de independenţă, autonomie, individualism le respinge sau, în orice caz, are mari dificultăţi în a le accepta.

Laplantine încadrează astfel acest prim tip de medicină de ţară în modelul ritualic terapeutic ţărănesc în care avem de-a face cu o lectură psihologică a bolii. Expulzarea „farmecelor”, anihilarea lor înseamnă pe de o parte „actualizarea şi reactivarea unei probleme sau a unui conflict lăsat cândva fără soluţie, conflict care a precedat şi a produs simptomul”. Pe de altă parte, ea înseamnă „a permite acestei energii fluctuante să se elibereze, să se deplaseze, să se „convertească”, nu într-o conversie somatică, aşa cum ar face-o dacă şi-ar urma cursul, ci într-o formă psihică şi totodată socială, conform conţinutului cultural la care se aderă”. Această proiecţie, acest clivaj şi această identificare, concluzionează autoarea, este expresia maniheismului fundamental al subconştientului, care permite ca simbolurile de orice fel să fie exprimate şi trăite sub formă carnală, vie, palpabilă.

Al doilea model pe care Laplantine îl propune este ceea ce ea numeşte modelul farmacopeei populareprin intermediul semenilor. Acesta are principii comune cu psihanaliza: în acest caz, pentru ieşirea din criză nu se mai urmăreşte suprimarea simbolurilor, ci se merge chiar în sensul bolii. Diagnosticul are aici baze divinatorii, în sensul că vindecătorul „vede” cauza care îi produce pacientului suferinţa şi este capabil să-l „trateze” sau, mai degrabă, să-l asiste în procesul de vindecare. Acesta este de fapt principiul homeopatiei, binecunoscut astăzi: acela de a ajuta natura să se apere singură şi de a facilita evacuarea impurităţilor acumulate în corpul pacientului, pe cale naturală, prin propriile-i mecanisme defensive, administrându-i acestuia, în doze foarte mici, chiar răul de care suferă.

În legătură cu pluralismul etiologic, Henry Pequignot afirma că medicina suferă o confruntare între două câmpuri de cunoaştere şi de semnificaţii: câmpul bolnavului, cuprinzând suferinţa şi componentele sale iraţionale, de angoasă şi de speranţă şi câmpul medicului, cuprinzând diagnosticul, pronosticul şi tratamentul, unde cunoaşterea obiectivă e considerată a fi singura sursă a adevărului. Laplantine face în acest punct o remarcă deosebit de importantă: „aproape mereu se consideră că punctul de vedere al clientului nu prezintă nici un interes, el fiind apreciat ca o sursă de ignoranţă sau de necunoaştere în raport cu medicina”. Autoarea atrage chiar atenţia asupra faptului că anumite limbi au simţit nevoia să facă diferenţierea între modul în care pacientul îşi percepe boala şi modul în care o abordează medicina alopată. Astfel, în limba engleză avem două denumiri pentru boală: illness – ca expresie subiectivă a bolnavului şi disease – ca abordare propriu zis medicală. Totuşi, conchide ea: „Reprezentarea cea mai afectiv posibilă a maladiei în cazul primului [al bolnavului, n.n.] nu este niciodată total fictivă şi […] înţelegerea „cea mai neutră” posibil, din punct de vedere ştiinţific, nu este niciodată total ştiinţifică, adică nedemnă de a fi reprezentată [în mod subiectiv, n.n.]”.

Bibliografie selectivă:

1. BARTHES Roland, Mythologies, Seuil, Paris, 1959
2. BÂRLEA Gheorghe Mihai, Conceptul de mentalitate primitivă la Lévy-Bruhl (Le concept de mentalité primitive chez Lévy-Bruhl, n .n.), în « Memoria etnologică », nr. 6-7, ianuarie-iunie, 2003, p.738),
3. DRAGOS Dorin et alii, Plante pentru vindecarea sufletului (Plantes pour la guérison de l’âme), Ed. Tritonic, Bucarest, 2002
4. DUFRESNE Jacques, DUMONT Fernrd, MARTIN Yves (dir.), Traité d’anthropologie médicale. L’institution de la santé et de la maladie, PU Québec, PU Lyon, 1985
5. ELIADE Mircea, Aspects du mythe, Gallimard, 1963
6. LAPLANTINE Françoise, La médecine populaire des campagnes françaises aujourd’hui, éd. J.-P., Paris, 1978
7. LAPLANTINE François, Anthropologie de la maladie, Payot, 1986
8. LEONARD Jacques, La France médicale au XIX-ème siècle, Paris, Gallimard, 1978
9. PEQUIGNOT Henri, Eugénique et Eugénisme, Encyclopaedia Universalis France S.A
10. Petite dictionnaire d’éthique, Sous la direction d’Otfried Höffe, Éd. Université Freiburg, 1993

 
Citiţi aici continuarea articolului.

Citiți și:
Postul, cea mai firească terapie
Efectul placebo – triumful minţii asupra corpului

yogaesoteric
5 ianuarie 2012