Degenerarea în artă a fost primul semnal al evoluției cancerului care erodează civilizația noastră
Știu că nu plac postările mele cu privire la artă, dar nu am ce (vă) face…
Degenerarea în artă a fost primul semnal și apoi un simptom constant al evoluției cancerului care erodează civilizația noastră. Am putea spune că arta este și un soi de termometru, de analiză medicală care indică gravitatea bolii în care ne aflăm.
Dar nu ne mai interesează. Multora a ajuns să le placă. E drept, celor mai mulți nu ne place dar… nu o să fie ei fraierii care să recunoască faptul că nu sunt frumoase hainele cele noi ale împăratului, nu este așa?
Pur și simplu ne-am obișnuit cu boala, ne-am adaptat ei, îi prefacem simptomele în tabieturi. Căci este o boală lungă, care trece peste generații, până să ne termine definitiv ca umanitate.
Până în modernitate, până să se instaureze acest cancer pan-ideologic, scopul artei era unul esențialmente religios. Chiar și atunci când nu era explicit religioasă, arta avea scopul de a motiva umanitatea spre mântuire, spre purificare, spre armonie.
Armonia a fost axioma artei normale. Binele și frumosul într-o relație amoroasă, au fost cadrul acestei arte.
Chiar și când sfida normele comune de frumos (vezi iconografia bizantină), scopul artei a fost acela de a te forța să vrei mai mult, să privești spre realitățile cerești.
Arta actuală este de două feluri mari.
Prima este un delir, o psihoză, o patologie a cancerului lumii noastre. E agresivă, te lasă fără speranță, te amețește, te (dez)iluzionează. Dar ce este important, aruncă în aer frumosul, armonia, ignoră ideea de bine.
Acest tip de manifestare al artei moderne cunoaște o continuă degenerare, ceea ce face ca primele sale simptome, de la început de secol XX, să pară acum capodopere prin comparație cu ce vedem în secolul XXI.
Dar și asta spune multe despre gravitatea cancerului lumii noastre, din moment ce ajungem să nu avem nostalgia normalității, ci să avem nostalgia primelor faze ale bolii.
Această reacție a noastră face posibil să-i considerăm pe Beatles „clasici” și să privim spre Picasso cu deferența cu care privim pe da Vinci sau pe Rubliov.
Al doilea fel al artei contemporane este ironia. Este acolo o frustrare din boală, o frustrare care se manifestă în general prin ironie și caricatural. Dar și un demers de recuperare, tot prin ironie, a marilor teme.
Aici este, după mine, amicus Hitter (că tot mă ironiza cineva că îmi place Hitter dar sunt rău cu Brâncuși).
Dar și aici tot boală e. Nu are cum să fie altfel… Căci suntem bolnavi.
Însă dacă o fi adevărat că frumusețea poate salva lumea (așa au zis alții, mai mari) de ce nu ne întoarcem la ea? De ce ne încăpățânăm să lăsăm armonia frumosului deoparte, pentru interesantul urâtului?
Autor: Bogdan Alexandru Duca
Citiți și:
Criza artei şi promovarea non-valorii de către mass-media
Reprezentarea hidoasă, şocantă şi deformată a femeii în aşa-zisa artă modernă a lui Picasso
Yoga şi creaţia artistică
yogaesoteric
5 iulie 2021