Democrația de castă

E comod să lauzi democrația cerându-i să-ți întoarcă favoarea. E mult mai greu să taci și să i te supui. Și, tocmai din acest motiv, din nevoia de a evita riscul unei democrații neascultătoare și nerecunoscătoare, multă lume e dispusă să administreze calmantul care ține în lesă „monstrul” popular.

E la modă să susții tonic și principial că democrația e puternică și că își cunoaște bine dușmanii. Oare? Multe semne spun altceva: că democrația e dezarmată în fața adversarilor care lovesc dinăuntru. Nimic nu e mai periculos pentru democrație decât încercările de a o îmbunătăți cu dotări care o apără de propriile prevederi. Metrul dat la reparat pentru că a măsurat o distanță mai mare sau mai mică decât i s-a cerut e în aceeași situație.

E elementar dar nimic elementar nu e evident în momentele în care asaltul moral bate norma: de ce cutare partid nu are voie să guverneze, chiar dacă votul liber al cetățenilor îi dă dreptul?

Răspunsul sincer și nerostit: pentru că acel partid și alegătorii lui nu sunt liberali. Nu sunt noi sau ca noi – crema și lumina de care națiunea n-are voie să se lipsească.

Răspunsul rostit dar ipocrit: pentru că AUR e anti-democratic, anti-european și pro-rus.

Chiar știm asta? Nu. Dar o aflăm zilnic de la cei ce spun că știu: presa, netul, ONG-urile, universitarii, lumea cu carte, gust și morală înaltă. De unde știu toți acești oameni distinși și organizațiile lor binefăcătoare? De la ei înșiși. Iar asta e suficient. Nu există dovezi de extremism în programele, declarațiile și acțiunile partidului acuzat, dar asta e complet lipsit de importanță. Decretele lansate fără explicații și dovezi, la un semnal uneori văzut alteori nevăzut, sunt hotărâtoare. Ele nu obligă, dar condamnă: cine nu le acceptă se auto-demască, se arată lumii în tot fascismul lui tăinuit și trebuie izolat, repudiat, exclus.

Aceasta aberație șantajistă face politică de stat de la un cap la altul al Europei. Ea nu e invenția, ci importul mimetic procurat de civicii, intelectualii și serviciile noastre secrete, spre consolidarea propriului monument și afilierea silită a nației la tribul conducător. Tehnica se cheamă „cordon sanitar” și provoacă o infecție prestigioasă.

Două aspecte este necesar să fie lămurite. Mai întâi, ce sau cine sunt democrația? Noua direcție spune că democrația e totuna cu o ideologie. Și anume cu liberalismul și ruda lui deficientă intelectual progresismul. E o fraudă colosală. Democrația nu a fost niciodată și nu poate fi o ideologie, ci un mecanism neutru de căutare a soluției de conviețuire națională.

A doua problemă e rolul celor ce fac democrația – al celor chemați să spună, prin vot, ce vor, netezind, astfel, drumul spre o formulă comună de viață. Din clipa în care o ideologie se substituie democrației și se prezintă ca unică formulă de viață admisă, rolul societății și al națiunii democratice dispare. La cârma statului se așază dominația elitară, iar în societate, discriminarea tribală. Alegerile nu mai au sens pentru că ele trebuie să confirme, mereu, o victorie dinainte stabilită.

În cele din urmă, o democrație astfel dresată recurge la idei și operații admisibile numai într-un regim autoritar. Câtă vreme liberalii și progresiștii spun că vor să fie la putere, totul e normal. Suntem, încă, în democrație. Din clipa în care „vrem să fim la putere” se schimbă în „numai noi trebuie să fim la putere” am ieșit din democrație.

AUR și urmașii lui pot fi adversari, dar nu pot fi portretizați ca dușmanul existențial al democrației. O guvernare condusă sau sprijinită de AUR se poate dovedi bună sau rea. Nimic nu garantează calitatea sau lipsa de calitate a unei asemenea guvernări. Ce știm, deja, e că oamenii care au guvernat România în ultimii ani au făcut o treaba proastă. Au eșuat. Într-o democrație, ei pot fi înlocuiți. Nu de ei înșiși ci de partidul pe care alegătorii îl indică în mod democratic.

În termeni cu adevărat democratici, politica e o competiție de idei (adesea, nerealiste) și promisiuni (de multe ori, demagogice), nu un conclav auto-sanctificat care decide excomunicări. De fapt, marea vină imputată partidului AUR și alegătorilor lui e impuritatea de castă: nu sunt liberali, nu sunt parte a clasei politice aprobate de oligarhia europeană și nu țin de lumea urbană fină a României.

Am ajuns la răscruce.

Dacă vrem un regim autoritar liberal, atunci AUR trebuie exclus, dar numai odată cu pretenția după care continuăm să fim o democrație. Vom adeveri, astfel, avertismentul aparent imposibil lansat de Bertolt Brecht care sugera comuniștilor nemulțumiți de revolta populară est-germană din 1953: „Dacă poporul și-a dezamăgit guvernul, n-ar fi mai simplu pentru guvern să dizolve poporul și să aleagă altul?”.

Dacă vrem democrație, atunci se cuvine să acceptăm că nu suntem singuri pe lume și că trăim într-o țară care își poate ține împreună toți cetățenii. Asta nu înseamnă că oamenii au obligația să iubească AUR. Înseamnă doar că pot vota cum vor și că votul lor și numai votul lor contează.

Asta e deosebirea între democrația imperfectă dar reală și democrația perfectă dar simulată, între democrația națională și democrația de castă.

Citiți și:
Interviu-bombă cu Virgiliu Gheorghe după victoria istorică din Parlament: „Dumnezeu le poate încurca socotelile tuturor societăților și serviciilor secrete din lume”
Mega scandalul SAFE

yogaesoteric
13 mai 2026