Descronologizatorii

Din scrierile lui Paul Goma. Paris 12 mai 1998

Iertare, nu am găsit termenul care să-i numească pe manipulatorii de istorie răsturnători de cronologie. Celor ce încep istoria umanității cu propria istorie un prieten le-a spus : autocroniști – poate va găsi și pentru strâmbătorii cronologiei, deci ai adevărului, un nume.

Mulţi confundă proposta cu riposta, avangarda cu ariergarda, cauza cu efectul, primul-în-timp cu următorul. Atâta vreme cât un astfel de ghiveci conceptual rămâne în stadiul oral, nu rămân nici urme, însă dacă manipulările sunt consemnate negru pe alb…

Când se vorbeşte despre un dispărut dintre cei vii, oricât de scârbavnică, chiar criminală îi fusese viaţa, se spune, cam grăbit: „Despre morţi – numai bine…”; când se compară două tragedii, două masacre, unii spun: „Şi noi am fost victime”, ceilalţi: „A existat un singur Holocaust – cel al cărui victime inocente am fost noi” – şi gata, dialogul nu mai este posibil.

Publicarea unui volum precum Cartea neagră a comunismului, a provocat în Franţa un cor de proteste, de reacţii extrem de violente din partea unor socialişti, a comuniştilor şi a evreilor. Contestatarii au negat amploarea crimelor comuniste (în zeci de milioane…), caracterul programatic al lichidării, de asemeni importanţa numerică a evreilor care au făcut parte („la cel mai înalt nivel“) din aparatul politico-polițienesc al statelor comuniste.

Cu acest prilej mi-am amintit de un colocviu-festival organizat de municipalitatea oraşului Die (Drôme) în 1996, având ca temă: „La Moldavie“ – s-a înţeles, era vorba de Basarabia, devenită „republică moldovenească”. Profitând de neinformarea francezilor, invitatul permanent al Festivalului, Antoine Spire, jurnalist la France Culture – după ce 20 ani fusese la organul comunist L’Humanité (şi unde continuă să lucreze fratele său – ca în familiile de tip clan şi… imparţiale), pe de o parte a furnizat date false privitoare la istoria „Moldovei“ şi simultan a copleşit standurile cu o altă Carte neagră – a persecuţiilor suferite de evrei în timpul celui de al Doilea Război Mondial din partea statelor care luaseră parte la „războiul antisovietic”: Ungaria, Croaţia, Slovacia – şi desigur, România (nu erau scutite nici ţările care în momentul 22 iunie 1941 nu mai existau, fiind ocupate de Germani: Cehia şi Polonia (fără a se aminti partea orientală, ocupată de ruşi), cât despre Ţările baltice, acestea erau acuzate în bloc de masacre ale evreilor pe teritoriile lor, fără a spune adevărul: autorul, ca şi în cazul Poloniei, fiind ocupantul german.

Această Carte neagră a fost alcătuită imediat după al Doilea Război (1945) de un comitet de evrei sovietici în fruntea lor fiind Ilia Ehrenburg şi Vasâli Grossman. Pentru distribuitorii volumului, la Die, nu conta că în peste 50 de ani câţi trecuseră apăruseră noi documente, ei tot pe cele „clasice“ contau. Când mi-am exprimat mirarea-indignarea față de Antoine Spire (pe care-l cunoşteam de decenii şi cu care avusesem conflicte publice la colocvii, conferinţe, emisiuni de radio), el mi-a răspuns, răzind, bătându-mă pe umăr:

«Îl faut choquer l’opinion, mon cher!» (Opinia publică este nevoie să fie șocată, dragul meu!) şi a arătat cum: cu o directă de dreapta…

Cunoşteam metoda comunistă: când n-ai argumente, foloseşti… şocul pumnului.

În cele trei zile am discutat cu organizatorii, cu autorii hărţilor, a cronologiilor (despre „La Moldavie“)… Cu toţii foarte amabili, acceptau, în principiu, că au putut greşi, dar… Ce importanță mai avea, acum, faptul că informaţia cutare este inexactă? Sau că două evenimente au fost intervertite…?

Ce importanță ? Una esenţială: adevărul era falsificat!

Cu informaţiile false – eram, din păcate, obişnuit să mă confrunt: le corectam, iar auditorii, politicoşi, acceptau că şi eu aş putea avea dreptate… Aici era vorba, în rezumat: „istoricii“ vorbeau de „Moldova sovietică”, fără nicio referire la statul Moldova din care fusese smulsă partea răsăriteană, botezată abuziv: Bessarabia; în 1812 „imperiul ţarist cucerise Bessarabia de la turci“ – un teritoriu ce aparţinea „de drept“ slavilor, fiindcă, nu-i aşa, „limba moldovenească este o limbă slavă”…; Unirea de la 1918 era, sub condeiul istoricilor moscoviţi: „răpire“, alipirea la Patria Mamă, România, în 1918: „cădere sub jugul moşierilor regalişti români…”, etc, etc…

Cea mai mare dificultate: „operaţiunea“ de restabilire a cronologiei; francezii ridicau din umeri, în sensul că nu contează acest „detaliu“ – după atâta amar de timp; opinie împărtăşită şi de Gabriela Adameşteanu: şi ea era de părere că asta nu avea însemnătate – importanță capitală având acum alegerile din România (eram în octombrie ’96)! Apoi cum ea e olteancă, nu are a se amesteca în treburile interne ale ruşilor (ucrainenii încă nu erau la modă…).

Autorii Cărţii negre din 1945, vorbind pe larg despre masacrarea evreilor din teritoriul Basarabiei, al Bucovinei de Nord „invadate de armata monarhistă română după 22 iunie 1941“, se păzeau ca de foc de a dezvălui date şi a pomeni interludiul sângeros dintre 28 iunie 1940, când acele teritorii fuseseră invadate de armata sovietică şi 22 iunie 1941, când armata română le liberase. După ei, motivul actelor de barbarie ale românilor: antisemitismul constitutiv şi anticomunismul visceral.

De câte ori am avut prilejul am afirmat că, dacă România doreşte să intre în rândul naţiunilor civilizate, europene, este imperativ necesar să recunoască (pe lângă persecutarea etniei germane, după 23 august 1944; pe lângă abandonarea, persecutarea, trădarea, vinderea românilor refugiaţi din Bucovina de Nord şi din Basarabia, începând din iunie 1940) – tentativele de lichidare a două comunităţi etnice: ţiganii şi evreii, în timpul războiului în Est.

Din nefericire, nici dialogul româno-român nu este posibil: ai noştri invocă, pe lângă argumente cronologice (adevărate), altele ca: „dreptul solului”, „nerecunoştinţa evreilor“, „exagerarea numărului victimelor“, „aroganţa lor, ca auxiliari ai ocupantului rus“ etc., inacceptabile, nerezonabile, deşi nu întru totul false.

Nu-mi imaginez că voi stabili eu adevărul-adevărat, însă voi urmări să rezum conflictul de după revoluţia bolşevică:

– în 1917 România se afla într-o situaţie militară, economică, psihologică dramatică – înghesuită, încolţită în refugiul din Moldova; evreii, în majoritate, erau cu inima alături de Revoluţia Bolşevică, căreia i-au furnizat un mare număr de agitatori politici, de „cadre superioare“ politice, poliţieneşti, militare (vorbesc de cei nativi din România şi din Basarabia);

– în 1918, când Basarabia s-a declarat autonomă, independentă – apoi să se alipească la Patria Mumă – evreii din România, din Basarabia, din Rusia sovietizată au intrat în conflict acut cu statul român, cu basarabenii din Sfatul Țării, în fine cu „ideea naţională” opusă celei a internaţionalismului promovat de comunişti – dintre care foarte mulţi evrei;

– după 29 decembrie 1919, când Parlamentul român consfinţeşte unirea Transilvaniei, a Bucovinei şi a Basarabiei, evreii din România ca şi cei din Rusia sovietică sunt în dezacord violent cu acest act şi, uitându-şi internaţionalismul comunist, pledează pentru o Basarabie făcând parte din… naţiunea rusă;

– constituirea PCR în 1921: a fost, în fapt, oficializarea ofensivei ruseşti împotriva României Mari – în cadrul acestei campanii (şi) militare, evreii de pe ambele maluri ale Nistrului au jucat un rol considerabil – şi nefast.

Din 1938, guvernele româneşti iau măsuri discriminatorii împotriva evreilor, iar de la venirea la putere a Statului Legionar (14 septembrie 1940), antisemite.

Vor, nu vor Ilia Ehrenburg şi Vasâli Grossman, în Cartea neagră, totuşi:

– data de 28 iunie 1940 (când URSS ocupă Basarabia şi Bucovina de Nord) a fost anterioară datei instaurării statului naţional-legionar (am mai spus, dar repet: în 14 septembrie acelaşi an), când au început persecuţiile împotriva evreilor din România);

– cu voia lor, anterioară şi datei de 22 iunie 1941 (izbucnirea războiului în Est), când foarte mulţi evrei din Basarabia şi din Bucovina de Nord au fost arestaţi, încarceraţi, deportaţi – asasinaţi.

Am făcut această elementară precizare (reaşezarea cronologică a evenimentelor), pentru că Ehrenburg şi Grossman pretind că „severitatea“ (?) cu care i-au tratat sovieticii pe „călăii din Jandarmerie şi din Siguranţă”, în Basarabia, nu a fost decât o pedeapsă „de avertisment“ – ca urmare a crimelor comise de aceştia „după invadarea teritoriului sovietic“!

Adevărat: persecuţiile sistematice împotriva evreilor încep după data de 14 septembrie 1940 (venirea la putere a legionarilor şi a lui Antonescu), culminând cu rebeliunea legionară care a provocat moartea şi a unor evrei – însă violențe sistematice împotriva întregii comunităţi au fost semnalate după 22 iunie 1941, atunci când, liberate fiind, în Basarabia şi Bucovina de Nord au fost constatate atrocităţile comise de bolşevici în teritoriile ocupate, între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941.

Să vorbim de câteva din faptele unor evrei începând de la 28 iunie 1940:

La Chişinău: din chiar ziua de 28 iunie 1940: Etea (Peţia?) Beiner, doctorul Derevici, avocatul Steinberg – locuitori ai oraşului – au fost primii care şi-au manifestat pe străzi bucuria de a fi fost liberaţi de români, agitând listele negre (alcătuite de cine ştie când);

– tot ei s-au aflat atât în fruntea bandelor care i-au atacat pe refugiaţii ce se străduiau să iasă din oraş, pentru a se îndrepta spre Prut – o coloană alcătuită din funcţionari şi din teologi;

– la îndemnul şi exemplul celor trei, „populaţia pașnică indignată” – alcătuită din evrei – avea deja pregătite: pietre, bâte, vase cu apă clocotită, oale de noapte pline: refugiaţii au fost bătuţi cu pietre, opăriţi, ciomăgiţi, dezbrăcaţi, scuipaţi, stropiţi cu fecale (pe teologii căzuţi la pământ, femeile doar mimau sau chiar urinau cu adevărat) – apoi târâți şi închişi în clădirile Facultăţii de teologie, unde sovieticii amenajaseră fulgerător una dintre închisori, „specializată” în, mai cu seamă, „ostaşi răpiţi în timpul retragerii”;

– aceiaşi (Beiner, Derevici, Steinberg) s-au aflat în fruntea haitelor de enkavediști care în următoarele zile au operat mii de arestări – după listele lor negre.

La Tighina: în 28 iunie 1940, avocatul Glinsberg a împușcat, demonstrativ, în stradă, doi funcţionari ai prefecturii;

– acelaşi, împreună cu alţi evrei l-au prins pe preotul Motescu, i-au tăiat limba şi urechile, în plină stradă, l-au dus în altarul bisericii şi i-au dat foc – în foc a sfârşit şi preotul şi biserica;

La Soroca: avocaţii Fluchser şi Picraevski (şi ei autori de liste negre) au împușcat în stradă, la 28 iunie 1940, mai mulţi funcţionari superiori, avocaţi, ofiţeri români;

La Cetatea Albă: autorii de liste-negre Burman şi Zuckermann i-au împușcat în stradă pe Eusebie Popovici şi pe Nicador Maleski, preoţi;

La Orhei şi în satele învecinate : Popăuți, Olișcani, Isacova bande de evrei cu steaguri roşii au ucis preoţi, strigând: „Vrem Moldova până la Siret!”

(N-o fi momentul, dar nu mă pot stăpâni: de ce nu strigau – că tot împuşcau ei popi ortodocşi: „Vrem Moldova până la… Atlantic!”, deşi nici „până la Pacific“ n-ar fi stricat).

La Cernăuţi – încă din 27 iunie 1940 (ce precocitate!) evreii au alcătuit un „comitet popular“ condus de Sallo Brunn, care s-a autonumit primar; împreună cu Glaubach (proaspătul adjunct) au pornit în fruntea bandelor de evrei căutători mai cu seamă de preoţi, de studenţi la Teologie, de profesori, de înalţi funcţionari – ca să-i ucidă (ceea ce au şi făcut).

În iulie 1941, după liberarea Chişinăului, în curtea consulatului italian – unde NKVD-ul îşi stabilise sediul – au fost dezgropate 80 de cadavre, în majoritate neidentificate, într-atât fuseseră mutilate (membre, capete tăiate), batjocorite (organe sexuale în gură), arse în timpul „anchetei“ la flacără, cu acizi. După resturile de îmbrăcăminte, s-a dedus că martirizaţii fuseseră preoţi, elevi, ceferişti (după chipie);

Tot atunci s-a constat că în subsolurile Palatului Mitropolitan fuseseră amenajate celule individuale în care erau anchetaţi „indivizii cei mai periculoşi“.

Pentru a nu lungi pomelnicul macabru, câteva cifre:

– La data de 7 septembrie 1941, la Chişinău au avut loc funeraliile naţionale ale celor 450 persoane găsite în gropile din curţile consulatului italian, Palatului Mitropolitan, Facultăţii de Teologie – multe rămase neidentificate din pricina mutilărilor.

În doar un an de ocupaţie bolşevică (iunie 1940 – iunie 1941), s-au înregistrat, în afară de cei cca 300.000 refugiaţi în ce mai rămăsese din România – în jur de 30.000 arestaţi (apoi: împuşcaţi pe loc, deportaţi, morţi în detenţie, dispăruţi);

În Basarabia, pe lângă secerişul roşu al oamenilor – re-repet: doar într-un singur an 1940-1941 – au fost dinamitate, incendiate de autorităţile sovietice: 42 biserici, 28 şcoli, 32 localuri ale unor instituţii publice, 79 ale autorităţilor.

La aceste crime împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord au participat cu zel (şi, să recunoască: cumplit de eficace) foarte mulţi evrei, unii numiţi de noua autoritate ca directori de şcoli, de instituţii, de colhozuri, sovhozuri etc., cei mai mulţi voluntari, lucrând în aparatul politico-represiv: partid, sindicat, miliţie, NKVD.

Iar pentru că aşa este istoria făcută: după retragerea sovieticilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord, din iulie 1941, criminali ca Beiner, Derevici, Steinberg, Fluchaser, Picrasevski, Glinsberg, Burman, Zuckermann, Brunn, Glaubach – şi alţii şi alţii (chiar şi marii ruşi care voiau „Moldova până la Siret!”) au şters-o în furgoanele Armatei Roşii, nu au rămas pe loc, să dea, ei, seama de faptele rele – iar oalele sparte le-au plătit coreligionarii lor, nevinovaţi – ba unii (negustori, bancheri, sionişti), victime ale bolşevicilor…

Dar chiar dacă cei ce scriu istoria după cum le place ar scrie-o fără a manipula cronologia – ce-ar fi? Ar fi pedepsiţi şi marii-vinovați, criminalii dintre evrei, aflaţi de ani buni la adăpost în Lumea Capitalistă: în Israel, în Franţa, în USA?

Din păcate, nu.

Ceea ce nu înseamnă că cei care pot da glas indignării – să tacă.

Vorba mea: „Dacă tac, mă doare şi mai tare”.

Nota redacției – Este îndoielnic numărul evreilor morți la București în ianuarie 1941 și la Iași în iunie 1941. La București a fost o lovitură de stat anti-legionară, pregătită de Eugen Cristescu în colaborare cu evreii comuniști și ambasada germană, iar pentru Iași este sigur un singur aspect: numărul de evrei înmormântați în acele zile: sub 300 (trei sute), iar nu 10.000 cât s-a pretins mai târziu. Evreii declarați morți în ianuarie 1941 nu prea erau niște cadavre „regulamentare”, sunt suspiciuni întemeiate că au fost cadavre din vreme pregătite. Cadavre mincinoase!

Citiți și:
CRIMINALII CE AU AJUNS SĂ FIE PERFECȚI AI FIINȚELOR UMANE (I)
Holocaustul evreilor din Ungaria: Vina este a Germaniei, Ungaria a colaborat numai?

 

yogaesoteric
5 decembrie 2021