Despre cei fără rădăcină

Cu toate că nu prea suntem conștienți de asta, există o categorie distinctă de oameni care se amestecă printre noi, dar care, în ciuda asemănărilor, sunt absolut diferiți. Lumea îi asociază cu cei dintr-un anumit trib care, la nivelul covârșitor al populației sale, are aceeași caracteristică. Însă, putem spune fără a greși, că întâlnim caracteristica aceasta răspândită la toate populațiile. Desigur, la unii într-un procent insignifiant, în timp ce la alții – precum cei din tribul menționat – într-un procent covârșitor.

În cazul în care nu știați, există o categorie de plante care nu au nevoie de rădăcini, nu se atașează solului și se hrănesc „din aer”, prin intermediul frunzelor, „antrenate” să capteze apa și nutrienții din aer, praf sau din insectele aflate în descompunere. Plantele aeriene (Tillandsia) sunt originare din America Centrală, însă nu au probleme de adaptare și de aceea acum le găsim pe toate continentele. Se răspândesc discret și se înmulțesc prin „pui” care se desprind de planta-mamă în momentul în care ating 2/3 din mărimea acesteia. Cu toate că nu au nevoie de rădăcini, ele le posedă, dar le folosesc pentru a se fixa în zona pe care o consideră benefică. Astfel, putem găsi Tillandsia încolăcită pe un trunchi de copac, dar și pe-o cărămidă sau bine ancorată de o piatră.

Iată că acest soi ciudat de plante are un echivalent și-n societatea umană: există anumiți oameni care n-au rădăcină. Pur și simplu, spre deosebire de majoritatea covârșitoare a semenilor lor, aceștia nu duc grija vreunui loc stabil, fiind în imposibilitatea de a se atașa de ceva. Le e egal dacă se așază în ploaia engleză sau în deșertul saharian, dacă se află la ecuator sau la poli. De aceea sunt migratori: azi îi vezi aici, mâine dispar și reapar peste mult timp. Sunt versatili și cameleonici. Iau cu ușurință „culoarea mediului”, iar pe moment ai impresia că sunt un stâlp al zonei. Însă felul lor de-a fi îi face să se schimbe și să te lase baltă când ți-e lumea mai dragă. Culmea, își pot justifica cu ușurință schimbarea bazându-se pe aceleași „principii” pe care le clamau anterior, atunci când îl credeai de-al locului. Privind retrospectiv la o relație cu un asemenea om, regreți toate confidențele pe care i le-ai făcut pentru că abia după despărțire constați că le folosește cu măiestrie împotriva ta și te învinge facil.

O caracteristică a acestor oameni este reprezentată de capacitatea extraordinară a-și face adepți, de a fascina și de a strânge „armate”. Își recrutează adepții cu ușurință și au capacitatea de a-i fanatiza. Pe cât de irațional pare pentru cei din exterior, pe atât de de convinși sunt cei prinși în capcană că se află „pe drumul corect” sau că „fac ceea ce trebuie”. De aceea, scăparea de sub control a celor fără de rădăcini se preschimbă într-o pacoste pentru comunitățile pe care le penetrează.

Însă, la fel de inexplicabilă pe cum a fost „recrutarea”, la fel de inexplicabilă vine și „lepădarea” de ei. La un moment dat, omul care părea total înrobit pare a avea un soi de revelație, dându-și seama că se află pe o cale greșită. Și astfel ajunge să se comporte diametral opus. Își face un bilanț și constată cu disperare mocirla în care a ajuns din cauza propriei naivități. Și-atunci, din cel mai fanatic adept se preschimbă în cel mai radical dușman al fostului său „stăpân”. Însă, în confruntarea directă nu are nicio șansă. De-a lungul timpului și-a dezvăluit cele mai intime aspecte ale ființei sale, iar „migratorului” îi e de-a dreptul facil să-l doboare, să-l facă să cadă în penibil.

Nu este cazul să picăm în păcatul de a-i diaboliza pe acești oameni. Fiecare își are rostul său pe această lume. Rostul lor a fost acela de a duce seminția noastră mai departe, făcând-o să cucerească Pământul. Ce-ar fi comerțul dacă nu ar fi existat acești aventurieri? Cum ar fi supraviețuit ei dacă n-ar fi fost la modul nativ speculanți de primă mână? Și cum ar fi reușit dacă n-ar fi fost capabili să-și recruteze cu ușurință echipaje sau armate care să-i vadă ca pe niște profeți?

Întotdeauna acești oameni au un „plan măreț” căruia i se subordonează. Aș putea spune mai multe despre aceste planuri, însă, întrucât nu am spațiul și timpul necesare dezvoltării pe larg, doar amintesc existența unui plan care-i fascinează și-i atrage pe toți cei fără de rădăcini. În numele „planului” își unesc toate forțele, își coordonează mișcările și execută totul perfect sincronizat. N-ar fi cazul să vă surprindă dacă ați constata că, la un moment dat, își abandonează planul și se apucă să lucreze în direcția contrară: dacă azi s-au apucat să dinamiteze o țară, s-o despartă și s-o dezbine, după ce și-au dus „planul” la îndeplinire – sau uneori chiar în momentul în care totul pare ajuns la ireversibilitate – se apucă să lucreze în direcția contrară, depunând toate eforturile pentru întărirea coeziunii și unificare. Ciudat? Da. Se supun unui hazard greu de înțeles însă asta nu-i împiedică să te șteargă de pe fața Pământului dacă la un moment dat consideră că stai prea împotriva „planului”. Și, la fel de ciudat, n-ar fi cazul să te surprindă dacă vreo odraslă de-a sa sau de-a urmașilor săi, atașată unui alt „plan” al vremii, va lupta din tot sufletul să te reabiliteze, aruncând cu noroi în tatăl, bunicul sau strămoșul său. Pentru noi, oamenii normali, acesta e un gest suprem de căință, însă pentru el nu înseamnă nimic. La fel s-ar arunca și pe sine la gunoi sau în noroi dacă ar considera că o face în numele „planului”. Așadar, până la urmă, și el e tributar fanatismelor pe care le inspiră adepților săi.

Având toate aceste date, întrebarea care se pune este una destul de acută: cum luptăm cu ei? Răspunsul simplu e acela că nu este indicat să luptăm. Forța lor e teribilă, sunt permanent înconjurați de armate fanatizate. De fapt luptându-te cu ei ajungi să constați că te lupți cu copiii sau cu părinții tăi. Ai acel sentiment ciudat că toată lumea e împotriva ta. E un sentiment care devine obsedant întrucât tu vezi că absolut totul e ilogic, iar ceilalți nu. Pentru tine e logic că e lumină, pentru cei picați sub fanatismul său e ceea ce spune el.

Și-atunci? E meciul pierdut? Nu, doar că e mai dificil. Meciul începi să-l câștigi din momentul în care nu pici sub vraja sa. Atunci când ești imun la minciunile sale, la „argumentele” pe care le aduce, fix atunci înregistrezi prima victorie. Prin faptul că nu te poate „agăța”, el înțelege că are o vulnerabilitate. Dar asta nu te salvează, ci este necesar să te facă mult mai circumspect întrucât de-acum ești dușmanul său și va face apel la toate armele sale pentru a te lichida. Însă, pe măsură ce el își încordează mușchii, tu, știind ceea ce ai de făcut, vei simți cum puterea ta crește. Singura reacție pe care este indicat să o ai este aceea de a-i arăta oglinda și de a-i spune: „știu cine ești, știu ce vrei!”. De asemenea, dialogul este indicat să-l ai strict cu el, nu cu adepții săi. Adeptului îi vei spune întotdeauna că „n-ai nimic cu el, că înțelegi că se află în eroare și că principalul tău dușman, adică cel împotriva căruia lupți, e șeful, nu adeptul”. Văzându-te astfel, simțind că nu îi ești dușman, vei reuși să sădești sâmburele neîncrederii în adept. El nu va reacționa imediat, ci mult mai târziu, însă poți fi conștient că sâmburele neîncrederii – de cele mai multe ori – va rodi în sufletul adeptului. Astfel, la un moment dat, adeptului fanatic i se va ridica vălul strâmb de pe față și va vedea lumea așa cum e. Abia atunci va ieși de sub vraja nefastă a manipulatorului său, alăturându-ți-se. Însă, din păcate, de multe ori, asta se petrece când e prea târziu. Dar mai e o vorbă care ne spune că oricând e mai bine decât niciodată.

Autor: Dan Diaconu

Citiți și:
Naționalismul ca fatalitate și omul de nicăieri
Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu. Scrisul lui Eminescu este expresie a demnităţii naţionale

yogaesoteric
21 noiembrie 2021