Despre frici
Omul este stăpânit de tot felul de frici, însă după cum spun Sfinții Părinți, frica nu este doar un sentiment, ci chiar un demon.
Există însă mai multe feluri de frici. Frica rea este frica „zoologică”, ca cea pe care o simte animalul față de stăpân. Ea se transformă ușor în angoasă, paralizează omul, îl blochează. Frica de a zbura cu avionul, de exemplu. Sau frica de boli grave – ipohondria. Orice mic simptom, omul ipohondru îl exacerbează și îl transformă într-unul extrem de grav.
Frica aceasta „zoologică” se poate manifesta și în relație cu Dumnezeu, din păcate. Ți-e frică de Dumnezeu așa cum îi este frică găinii de cuțitul stăpânului. Omul stăpânit de această frică trăiește cu teamă fiecare zi: îi este teamă să nu rămână fără servici, îi este teamă de sărăcie, îi este teamă chiar să nu piardă metroul, îi este teamă de șef, de orice. Există și oameni care se tem de vise, care le dau crezare şi se trezesc îngroziți de frică după ce visează ceva rău. Le este teamă că tocmai aceea li se va petrece.
Frica aceasta macină sufletul omului, îi distruge reperele interioare, îl îndepărtează de Dumnezeu. Omul nu trăiește bucuros, mulțumit cu ce are si cu ce i se petrece.
Unii oameni spun că această frică este cultivată încă din copilărie, din adolescență, atunci când părinții recurg la tot felul de amenințări pentru a stăpâni un copil agitat. Sfinții Părinți (Sfântul Isac Sirul) cred că această teamă, aceste stări interioare ale omului stăpânit de frici sunt porți pentru demoni și spun că spaima aceasta nu poate fi învinsă altfel decât prin ascultarea de Dumnezeu.
Relațiile bazate pe frică nu sunt relații ce depășesc bariera morții. Iubirea nu înseamnă frică. Cine iubește nu se teme!
Mai există şi aşa-zisa „frică” de Dumnezeu care, ca și gândul la moarte, este ceva bun. Omul care trăiește cu „frică” de Dumnezeu se preocupă de fapt de a nu-L pierde, de a nu renunța la iubirea Lui.
Sfinții trăiesc „Pedagogia Duhului Sfânt”. Când Duhul Sfânt se coboară în om, totul se umple de Bucurie, de sens, iar când, din mândria noastră, din dorința omului de a fi autonom, Duhul se retrage, omul trăiește o tristețe, o deznădejde în fiecare zi. Iar deznădejdea aceasta este sfântă, pentru că naște în El strigătul după Dumnezeu.
Dacă nu dai un sens vieții tale, dacă nu transformi viața ta într-o lucrare veșnică, dacă nu realizezi care sunt direcţiile în care merită să îndrepţi sufletul tău – cele care trec dincolo de moarte (iubirea, relațiile bazate pe iubire, tot ceea ce este bun şi plăcut lui Dumnezeu etc.) – vei trăi trist, fără sens, plin de spaime. Nu trăi stresat, primește cu seninătate ceea ce se petrece. Omul duhovnicesc nu se agită, nu se tulbură, nu trăiește cu teamă. Gândește-te la moarte, pune în fața morții toate aspectele pentru care te stresezi într-o zi și vezi dacă merită, vezi ce rămâne din ele.
„Gândul la moarte este începutul înțelepciunii!”
Citiţi şi:
Frica și virusurile (I)
Biruiește-ți frica pentru totdeauna, pășește triumfător pe tărâmul extazului divin
yogaesoteric
23 octombrie 2020