Despre inversările medicale. Atunci când medicii își vatămă pacienții

Am fost întrebat, uneori, de ce sunt atât de sceptic când vine vorba despre sănătate și despre științele medicale. Explicația este că am petrecut multe ore studiind Istoria medicinei și știu cât de mult au greșit medicii de-a lungul secolelor. Dacă am putea să alegem, aleator, o consultație, dintre toate cele ce au avut loc vreodată, ar fi mult mai probabil să nimerim una în care medicul și-a vătămat pacientul și nu una în care a izbutit să-l vindece, sau măcar să-i fie de ajutor.

Faptul că Istoria medicinei nu face parte din programa Facultății de Medicină mi se pare rușinos și lipsit de onestitate. Dacă aceasta ar fi fost introdusă în planul de învățământ, doctorii ar fi, poate, mult mai umili cu privire la ceea ce știu.

Iar dacă ar fi să proiectez eu însumi un curriculum al școlii de medicină, aș introduce în primele cinci, până la zece săptămâni de studiu, un curs aprofundat de Istorie a medicinii, punând un accent deosebit nu doar pe toate erorile medicilor și ale oamenilor de știință de-a lungul timpului, ci și pe explicația acestora.

Câtă vreme, cei care nu cunosc istoria, sunt sortiți să o repete.

În ceea ce mă privește, eu îmi port scepticismul cu mândrie, ca pe o decorație. Și, dacă aș avea nevoie de un medic care să mă trateze, mi-aș dori ca acesta să fie la fel de neîncrezător ca mine. Aș alege, prin urmare, în acest scop, un om care nu crede un anumit aspect doar fiindcă așa a fost învățat la facultate, sau fiindcă tocmai l-a auzit din gura cine știe cărui agent al unei companii farmaceutice. Ci fiindcă s-a gândit la el, l-a întors pe toate părțile, și l-a experimentat îndelung.

Voi prezenta patru cazuri diferite, din istoria recentă, despre care cred că arată clar de ce este important să fii extrem de sceptic atunci când vine vorba despre sănătate și medicină.

La o primă vedere, după numai câteva studii timpurii, sau doar la sugestia bunului simț comun, un act medical poate părea adesea benefic pentru ca, abia apoi, odată cu apariția unor date noi, uneori la decenii după ce un anumit tratament a devenit „etalonul de aur” al terapiei, să devină dintr-o dată limpede că intervenția respectivă este dăunătoare în mod activ.

Milioane de oameni au murit prematur ca urmare a unor asemenea intervenții.

Procesul de schimbare a atitudinii față de o terapie până deunăzi intens recomandată, care devine brusc una contraindicată, se numește inversare medicală. Și, din păcate, inversările medicale sunt extrem de frecvente.

Având în vedere că, în mod regretabil, metodologia științifică nu se predă cu adevărat în școli, cei mai mulți oameni sunt incapabili să cântărească singuri dovezile științifice, ceea ce îi face dependenți de opiniile altora.

Eu folosesc acest blog urmărind să educ oamenii. Cred sincer că știința, la fel ca democrația, prosperă numai atunci când fiecare dintre noi devine capabil să gândească singur.

Dar să trecem la cele patru cazuri.

Lobotomia a fost aplicată pentru prima dată în anii 1930, de către neurologul portughez Egas Moniz și rafinată, în continuare, de doi medici americani, neurologul Walter Freeman și neurochirurgul James Watts.

Lobotomia este o intervenție chirurgicală în care practic sunt distruse părți ale cortexului frontal al creierului. Aceasta a fost dezvoltată ca un tratament pentru tulburările psihiatrice, bazat pe ipoteza că distrugerea părților lobului frontal ar permite modelelor psiho-mentale distructive să se „reseteze” singure.

După primele sale operații în 1935, Moniz a prezentat raportul de caz a douăzeci de pacienți psihiatrici. El a susținut că o treime dintre aceștia a suferit îmbunătățiri semnificative, o treime doar îmbunătățiri ușoare, iar o altă treime, niciun fel de îmbunătățire. Și că starea niciunuia dintre cei lobotomizați nu a devenit mai rea decât fusese inițial. Afirmație altminteri imediat contrazisă de psihiatrul care îi furnizase pacienții și care a spus că absolut toți au suferit o „degradare” a personalității.

Cortexul frontal este responsabil pentru un comportament complex orientat înspre obiective, autocontrol și gândire de ordin superior – practic, aproape tot ceea ce separă oamenii de animale. Așadar, știind ceea ce știm astăzi despre funcția lobului frontal, distrugerea unor părți mari ale acestuia nu putea face nimic altceva decât să preschimbe persoana într-un zombie apatic și letargic. Ceea ce s-a și petrecut cu lobotomizații, așa cum, de altfel, le-a fost extrem de clar celor care, chiar la vremea respectivă, au fost cu adevărat interesați de soarta acestora.

În ciuda dovezilor limitate ale beneficiilor lobotomiei, precum și a faptului că vătămările produse au fost observate chiar de la început, procedura fost reluată cu entuziasm în mai multe părți ale lumii, astfel încât mii de oameni pe an au fost supuși acestui tip de intervenție, iar Egaz Moniz a fost recompensat, în 1949, cu Premiul Nobel pentru Medicină.

Apoi, cumva, adevărul a început să ajungă din urmă publicitatea și a devenit clar că, undeva între 5 și 15% dintre pacienții lobotomizați fuseseră, în realitate, uciși, aceștia murind fie pe masa de operație, fie imediat după. Nu era deloc neobișnuită nici spargerea accidentală a arterelor, rezultatul constând în numeroase sângerări intracraniene majore și accidente vasculare cerebrale. Ceea ce, atunci când nu ucidea de-a dreptul, provoca handicapuri fizice severe și ireversibile.

De asemenea, deși pacienții deveneau mai liniștiți și mai pașnici după procedură, ei nu erau, totuși, vindecați. Persoanele instituționalizate au continuat să fie instituționalizate și după lobotomizare, ele nefiind capabile să funcționeze independent. Și, aceasta fiind situația, în cele din urmă popularitatea lobotomiilor a scăzut treptat, deși în unele țări acestea au mai fost practicate până aproximativ prin anii ’80.

Să trecem la următoarea inversare medicală.

Începând cu anii 1960, autoritățile de sănătate publică din întreaga lume au început să recomande părinților să își culce bebelușii pe burtă. Recomandare care nu se baza pe dovezi științifice, ci doar pe o serie de ipoteze luate împreună. Una era aceea că dormitul pe burtă ar reduce riscul de displazie a șoldului, alta că ar preveni scolioza, cea de-a treia, că ar reduce riscul de aspirație accidentală a laptelui, iar cea de-a patra, că ar preveni aplatizarea capului copilului.

La sfârșitul anilor 1980 au început să apară date observaționale care sugerau că somnul pe burtă a cauzat o creștere imensă a numărului de bebeluși morți de sindromul morții subite la sugari (sudden infant death syndrome). Copiii care dormeau pe burtă erau cu aproximativ 500% mai predispuși să moară de sindromul morții subite decât copiii care dormeau pe spate.

Aproape peste noapte, autoritățile guvernamentale din domeniul sănătății au încetat să mai recomande culcatul bebelușilor pe burtă, recomandând, în schimb, dormitul pe spate. Și tot peste noapte a scăzut și rata deceselor. Aici, în Suedia, numărul copiilor care mor de sindromul morții subite a scăzut cu 85% în decursul a doar câțiva ani.

Câți copii au murit inutil în cele câteva decenii în care autoritățile de sănătate publică au recomandat dormitul bebelușilor pe burtă? Probabil câteva milioane!

Nimic nu mă uimește mai mult decât graba agențiilor guvernamentale de a oferi recomandări bazate pe dovezi puține, sau chiar inexistente, mai cu seamă atunci când avem atâtea exemple de situații în care acest fapt a dăunat cumplit. Cât de mult ar fi contat dacă profesioniștii din sănătatea publică s-ar fi deranjat să respecte, măcar ei, cel dintâi credo al profesiei medicale, primum non nocere, adică, mai întâi de toate să nu faci rău!

Dar, sa trecem mai departe!

Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) există de mult timp. Aspirina a fost inventată în anii 1890, iar ibuprofenul există de la începutul anilor 1960. O problemă cu aceste medicamente, care a fost recunoscută de la bun început, este că ele pot provoca ulcere gastrice. De fapt, utilizarea excesivă a AINS este unul dintre motivele cele mai frecvente pentru internările de urgență cauzate de ulcerele hemoragice.

Explicația acestui efect secundar constă în faptul că AINS blochează o enzimă numită ciclooxigenază, COX (motiv pentru care AINS sunt numiți și inhibitori COX). Există două versiuni diferite de COX, COX-1 și COX-2. Prima generație de AINS sunt inhibitori neselectivi, adică blochează atât COX-1, cât și COX-2. La un moment dat s-a descoperit că întregul efect benefic al AINS, adică scăderea inflamației și a durerii, provine din inhibarea COX-2, în vreme ce inhibarea COX-1 este responsabilă de efectul secundar al hemoragiilor. Ceea ce a sugerat companiilor farmaceutice căutarea unor inhibitori specifici ai COX care ar putea să scadă inflamația fără a provoca ulcer stomacal.

Astfel, în 1999 au intrat pe piață primii doi inhibitori selectivi COX-2: rofecoxib (alis VIOXX), produs de Merk, și celecoxib (alias Celebrex), produs de Pfizer, ambele devenind, instantaneu, unele dintre cele mai bine vândute medicamente din lume. Dintre cele două, rofecoxibul blocând mult mai eficient COX-2 și fiind, prin urmare, cel mai puțin susceptibil de a provoca ulcere gastrice.

Câțiva ani mai târziu au început să se strângă, însă, tot mai multe dovezi ale faptului că rofecoxibul este asociat cu un risc crescut de atac de cord și accident vascular-cerebral.

De fapt, persoanele care luau rofecoxib aveau un risc de peste 300% de a face infarct, comparativ cu persoanele care luau AINS neselective. Și, colac peste pupăză, Merk a considerat că ar fi bine să urmărim să punem capac acestor informații! Numai că, până în 2004, „pisica a ieșit cu totul din geantă” și, în fața unui număr tot mai mare de procese intentate, Merk a decis să retragă medicamentul de pe piață.

Dar, până în acel moment, fuseseră tratate cu rofecoxib mai bine de 80 de milioane de persoane, dintre care aproximativ 100.000 suferiseă deja atacuri de cord provocate de „tratament”!

Voi încheia cu un exemplu ceva mai personal.

Am aflat, încă din prima zi de facultate, de o procedură uimitoare care fusese dezvoltată la spitalul asociat noului meu loc de studiu, Institutul Karolinska. Inventatorul său era un chirurg numit Paolo Macchiarini, iar procedura consta într-o trahee sintetică acoperită cu celule stem, care putea fi transplantată celor care aveau traheea deteriorată în urma unor accidente sau a cancerului. Ideea era că traheea sintetică urma să fuzioneze cu țesuturile înconjurătoare, dând astfel naștere uneia noi și complet funcționale.

Paolo Macchiarini era „vânat” de Institutul Karolinska, în competiție cu alte universități de top. Și părea un foarte serios candidat pentru Premiul Nobel.

Operațiile de transplant de trahee sintetică începuseră în 2010, iar cei dintâi operați au murit la foarte scurt timp după aceea. Ceea ce nu înseamnă că intervenția nu fusese intens promovată de mass-media, în parte, probabil, din pricină că părea a fi vorba despre o tehnologie nemaipomenit de revoluționară, dar, în primul rând, deoarece Macchiarini era foarte priceput în a-și face reclamă.

Din moment ce oamenii pe care îi opera aveau enervantul obicei de a da ortul popii, Macchiarini a considerat că are nevoie de exemplare mai sănătoase. Cu atât mai mult cu cât toți cei pe care îi operase până atunci se aflau într-un stadiu final al bolii și ar fi murit în viitorul apropiat chiar și fără nicio intervenție chirurgicală. Oare nu cumva erau prea bolnavi pentru a putea beneficia cu adevărat de minunata lui descoperire?!

Așadar, în 2012, el a implantat trahee sintetice la doi bărbați care suferiseră traheostomii (aveau tuburi de respirație în gât) în urma unor accidente de mașină, și unei femei care suferise o accidentare a traheei în timul unei intervenii chirurgicale anterioare. Iar în 2013 a implantat o trahee sintetică unui copil de doi ani care suferea de o malformație congenitală.

Oamenii aceștia erau tineri și altminteri perfect sănătoși. Dar traheile sintetice nu au funcționat. Celulele stem nu s-au transformat, așa cum spera el, în epiteliu funcțional, ba chiar dimpotrivă, au devenit terenuri de însămânțare pentru bacterii și au fost atacate de sistemul imunitar. Nu au izbutit să fuzioneze cu țesuturile din jur, s-au destrămat literalmente în câteva luni și pacienții au murit.

Mai este necesar să fie spus că, în realitate, nici măcar nu fusese nevoie de trahee sintetice, implanturile putând fi făcute cu unele luate de la cadavre.

De fapt, Macchiarini începuse implanturile cu trahee de la cadavre – operații încununate, per ansamblu, de succes, optând abia după aceea pentru traheile sintetice, fapt care îl făcea să apară drept un utilizator sofisticat al celor mai înalte tehnologii și, prin urmare, de natură să genereze atenția mijloacelor media. Întregul exercițiu fiind o cascadorie de PR menită, în primul rând, să îi accelereze drumul înspre un mult dorit Premiu Nobel.

Când am auzit pentru întâia oară despre traheile sintetice, în prima mea zi de facultate, din septembrie 2014, treburile mergeau deja foarte prost. Pacienții mureau ca muștele – chiar și cei care fuseseră sănătoși înainte de operație. Și, cu toate acestea, Macchiarini continua să publice în reviste științifice de prestigiu, susținând că traheile sintetice tratate cu celule stem se țin bine și se integrează perfect cu țesuturile din jur, așa cum fusese planificat.

Totul s-a prăbușit foarte brusc, în 2016, atunci când televiziunea publică suedeză a difuzat un documentar care spunea adevărul despre operațiile lui Macchiarini. În afară de faptul că în documentarul respectiv se arăta clar că intervențiile chirurgicale nu fuseseră nici pe departe atât de de izbutite pe cât se susținea, reporterii descoperiseră că, de fapt, Macchiarini nici nu testase vreodată vreuna din traheile sale sintetice pe animale, experimentând direct pe oameni. Și a mai ieșit la iveală și faptul că unii colegi de la Spitalul Universității Karolinska încercaseră să îl dea în vileag cu doi ani mai devreme, dar conducerea universității și a spitalului îi amenințase, determinându-i să tacă.

Cred că acest ultim caz nu este cu adevărat o inversare medicală, deoarece traheile sintetice nu au devenit niciodată o practică standard. Dar mai cred și că este o foarte interesantă povestire-avertisment.

Există o mulțime de șarlatani periculoși care își fac de cap deghizați în medici și oameni de știință. Unii dintre aceștia sunt descoperiți devreme, ca Paolo Macchiarini, dar alții continuă să-și facă mendrele ani și decenii de-a rândul, distrugând vieți și chiar ucigând o mulțime de oameni. Așa cum a procedat laureatul Premiului Nobel, Egas Moniz.

În opinia mea, medicii și autoritățile sanitare care fac rău pacienților nu aparțin nici pe departe trecutului îndepărtat. Au existat în trecutul nostru recent inversări medicale grave, în urma cărora au murit milioane de oameni, și vom continua să ne confruntăm cu acest fenomen și de acum încolo. Cu atât mai mult cu cât asemenea erori sunt deosebit de probabile în cazul apariției și promovării pe repede-înainte a unor intervenții și proceduri bazate pe dovezi puține sau chiar cu totul inexistente.

Autor: Sebastian Rushworth (medic suedez)

Citiți și:
ŞOCANT, INCREDIBIL DAR ADEVĂRAT. Oameni-cobai în experimente medicale (I)
Experimentele pe oameni între Codul de la Nuremberg și noul vaccin anti-Covid

 

yogaesoteric
15 februarie 2022