Despre omul mâzgă ‒ sinteză substanțializată a mocirlei vremurilor

În una dintre întâlnirile publice, prin intermediul mass-media, într-o emisiune TV, aminteam lapidar despre mâzga vremurilor de care măcar periodic să scăpăm. O punere în discuție sau chiar o dezbatere mai largă nu strică câtă vreme termenul, chiar și în viața de toate zilele, are conotații multiple.

În acest context aș începe de la cei ce flutură, fals, „mai binele” la orice colț de stradă, de la cei ce tot întorc timpurile cu furca, inconștienți de faptul că au împins omenirea spre un viitor de-aiurea, în care, înainte de orice, totul se dizolvă în neant.

Desigur, în acest context, nu putem scoate din ecuație omul, fie el rațional sau voluntar din fire. În această ordonată confuzie plasăm și rătăcitul, gură-cască, ce înghite surogatul gheșeft al negustorului cu „ștaif”, în realitate politruc sau te miri ce altceva, vânzător de iluzii la tribună.

Din lătratul la stele, în ziua de astăzi, mai mult ca oricând, se fac bani, nu glumă! Și când mă gândesc la faptul că javra lui Moș Gheorghe, cățeaua aia cu coada stufoasă, a lătrat pe gratis, îmi vine să-i chem de pe lumea cealaltă, să se pricopsească și ei, măcar acum, când se poate, că prea mult au îndurat.

Revin și întăresc ideea conform căreia vânzătorii de iluzii scot, din vânzarea lor, chiar mai mulți bani decât scot din industria de armament, a prostituției și a drogurilor la un loc. Pentru a ne stoarce, musai frica, foametea și, la o adică, dacă nu curge și nici nu pică, cel cu ștaif, marele ales în fruntea poporului, dă drumul războaielor ce aduc profit din durerea și suferința umană. Ce contează pentru ei că moartea suflă în goarnă pe uliță, liberă ca la mă-sa acasă?!

Prin urmare, în amalgamul sugerat, pe scara evoluției, de la nobilul sălbatic, la omul cu voință de putere, la omul nou, către omul mâzgă, sinteză de sinteză din mocirla vremurilor. Pentru a-l recunoaște cât să știi cu cine ai de-a face, cam de aici ar fi necesar să înceapă orice prezentare de politici doctrinare, predate, astăzi, la înalte „facultățuri” (ca să-l citez pe Preda) de comunicări și alte studii socio-politice și administrative, dacă vrem să fim, cât de cât, sinceri cu populimea ținută în fața telembizorului sau adunată în piața publică. Nu de alta, dar ea, populimea, susține, prin taxe și impozite, confortul celor enumerați anterior, la care aș adăuga fără ezitare „telectualul” scorojit, îmbibat în secărică și cocoșat de atâta obediență.

Mă rog, toate bune și la locul lor, câtă vreme nu-i putem scoate din lume pe cei ce se lasă prostiți. E și ăsta un drept ce este nevoie să fie respectat, altfel condamnarea la discriminare și sancțiunile de rigoare stau la un lat de palmă de mâzga cu lipici, și ea parte din lipeala generală. Prin urmare, politrucii cu meseria lor, la tribună, tranca-fleanca, ăștialalți, cu gura căscată, seduși de tot felul de „japițe împăunate”, un fel de vipere cu ochi sticloși puse pe căpătuială, câtă vreme hoția la drumul mare este la rang de demnitate social. […]

Problema se complică dacă avem în vedere faptul că, din gloată, nu tot omul stă ca tuta în târg în fața palavragiului ce trăncănește ca o moară hodorogită. Grav e momentul în care palavrele, vorbe goale de conținut, se dovedesc a fi minciuni gogonate. Și, minți o dată, minți de două ori, a treia oară nu doar că nu te mai ascultă careva, dar nimeni nu te mai ia în seamă. E, abia atunci e atunci! Pieri ca umbra în asfințit, indiferent cine ai fost sau vrei a fi.

Sincer, nu mi-am propus să transform narațiunea într-un discurs politic! Ca o paranteză, cei cu știință de carte știu că discursul narativ nu are mai nimic în legătură cu cel politic. Prin raportarea la știința comunicării, în particular la teoria discursului, de reținut este faptul că, dacă primul tinde spre adevăr, al doilea, adică cel politic, poate fi cel mult promisiune electorală, în marea sa parte, doar emoție aducătoare de voturi. Cât mai contează și ele!

Cum însă, de la o vreme, în pădure sunt mai mult uscături decât arbori, nu mai știi de unde să începi, pe care să-l iei întâi la scărmănat. La tot pasul, vreascuri, „oameni” mărunți, orbiți de interese meschine, ce nu le-ar păsa o clipă dacă mai ești sau nu în viață, în timp ce, în aceeași măsură, alții, lumina din lumina lumii, nu știu cum să se dăruiască pentru ca tu, semenul lor, să prinzi și un mâine. Ultimii, din ce în ce mai rari!

Pentru clarificări, în astfel de situații nu este bine să fie generalizate și nici confundate noțiunile. De exemplu, nu putem pune pe același plan prostia cu neomenia etc. Uneori, fiecare dintre noi ne „prostim” cumva, însă lipsa empatiei, lipsa generozității etc., nu înseamnă, neapărat, prostie, ci neomenie. Proștii, în deșteptăciunea lor patologică, îți taie într-una calea și încearcă să te convingă de faptul că dețin Adevărul suprem, ba mai mult, că Adevărul suprem le aparține! Cu ăștia nu este cazul să te încurci. Îți vezi de treaba ta, treci pe partea cealaltă a drumului ales de-a lungul vieții și, în cel mai nefericit caz, ești afectat de faptul că proștii sunt la tot pasul.

Neomul, borfaș, cocalar de dugheană, ticălos, nemernic, ipocrit, pungaș, escroc, fățarnic, în însăși forma de a fi, evident, lipsit de omenie, este, de cele mai multe ori, întruchiparea răului real ce îți stăruie la tot pasul, spre a te pierde și pe tine în neomenia lui. În nefirescul de a fi! Neomul pare a fi „omul nou” cosmetizat și împăunat politic, pe care, personal, l-aș numi „omul mâzgă”.

De reținut este faptul că mâzga este ea însăși potecă cu dus și întors. Vrei sau nu, ți se strecoară sub tălpi, gata oricând să-ți rupă gâtul, să îți spargă capul, să-ți frângă picioarele, să te infecteze sau să îți dea măcar fiori, dacă nu te-a putut băga la pușcărie prin tot felul de șiretlicuri. Cum a mai făcut-o!

Românul, cât să se consoleze, își șoptește în barbă: Dumnezeu nu doarme! Așa cred și eu! Altfel nici că se poate, ar dispărea rânduielile. Mai ales astăzi când pe oricare cărăruie a vieții, oriunde și oricând, la tot pasul, dai de omul-mâzgă, sinteză substanțializată din mocirla vremurilor! El, omul mâzgă, este într-adevăr omul fără cârmă și fără limite ce „vine de niciunde și se îndreaptă spre nicăieri”.

Autor: Nicolae Bălaşa

Citiți și:
Suntem furioși și nu mai suportăm! Populism versus Omul Davosului în era covid. Analiză de Dr. Robert Malone
Câteva explicaţii necesare privind imposibilitatea politicului de a transforma ceva

yogaesoteric
23 februarie 2023