Despre sărăcie. Marxismul cultural – mijloc, culoare și nuanță la societățile deschise

După cum ați observat, cam toată pledoaria noastră făcută în ultimul timp s-a axat pe ideea de naștere, apoi pe ideea de viață, sens și, desigur, pe ideea de moarte. Alături lor, și marile teme ce creionează mersul nostru prin lume, aici, pe pământ, ca structuri materiale și spirituale, în primul rând. Vrem sau nu, într-o zi tot „trecem dincolo, la cele veșnice”, după spusele creștinismului sau altor culte, iar cauzele plecării noastre, câtă frunză, câtă iarbă! Printre ele, și foamea!

Peste jumătate din populația lumii, la momentul actual, trăiește la limita sărăciei. Milioane de copii adorm seară de seară, flămânzi. Alte milioane suferă din cauza lipsei de apă etc. Ciudat este faptul că lipsa alimentelor sau a apei vine la pachet cu lipsa unui acoperiș deasupra capului și, evident, cu lipsa educației. La cele enumerate anterior, se adaugă, ca un blestem, lipsa medicamentelor și a asistenței medicale, iar de aici, bolile macină, zilnic, mii de vieți omenești. Nici lipsa securității fizice nu este de neglijat. Suburbiile marilor orașe au devenit nesigure chiar și în țările dezvoltate, unde civilizația își face, totuși, simțită prezența. Drogurile, alcoolul, prostituția, jocurile de noroc își spun cuvântul, uneori chiar și în centrul marilor metropole, locul în care prosperă, paradoxal, băncile, cele care speculează atât viciile umane, dar și dorințele firești, multe din ele formă elementară de a trăi.

Cu alte cuvinte, libertatea limitată a fiecăruia dintre noi nu se rezumă doar la a nu fi întrebat în ce măsură vrei să vii în această lume, să te naști, ci la mulți, chiar foarte mulți factori, ce depind sau nu de tine. Dacă la începutul discuțiilor, anume neplăceri (nu îți place cultura și limba poporului în care ai văzut lumina zilei, nu îți place culoarea ochilor, nu îți place sexul cu care te-ai născut etc.) le poți corecta, știința, genetica etc., în sensul bun al cuvântului, te pot ajuta, altele, enumerate mai sus, nu. Prin urmare, factorii devin cauzele (interne sau externe) morții tale, din primele clipe petrecute în lumea de pe pământ. Firesc este să ne întrebăm în ce măsură suntem vinovați și pentru ce nu ne aparține direct, apoi în ce măsură putem evita sau influența ceea ce vine, de obicei, din exterior, de la grupul din care facem parte, de la poporul nostru sau, prin extrapolare, de la tot ce numim, fără accente politice, în prezent, societate globală.

Privind retrospectiv, ca într-o oglindă retrovizoare, acum, când pun aceste rânduri în rând cu gândurile lumii, în ansamblul ei, îmi dau seama de tot ce putem numi memorie prezentă despre cele trecute, vedere în prezent a celor prezente şi aşteptare prezentă a celor viitoare. Cândva, când adăugam la cele trecute al Doilea Război Mondial, aveam sentimentul că popoarele lumii trecuseră prin focul vremurilor ciuntite la propriu și sufletește, dar trecuseră. Totuşi, şi atunci, dar mai ales acum, la umbra unor vremuri parcă tot timpul ofilite, mă tot întreb: Ce a fost în trecut și ce este acum? Prezentul este un fel de viitor care vine de-a valma peste noi sau ne este premeditat în cancelariile marilor puteri ale lumii? În ce tip de societate trăim? Ne-o construim singuri sau cădem, turme, în lațurile ei, întinse cu mult înainte?

În aceste condiţii, desigur, orice afirmaţie aş face, fără a mă raporta la teorie, la anumite principii, gândurile mele nu ar căpăta nici limpezime şi nici concreteţe, iar voi, cititorii acestor rânduri, aţi fi dezamăgiţi. Prin urmare, mai întâi este necesar să simplificăm mult în ceea ce numim acumularea de tip teoretic şi să cădem de acord asupra faptului că în ultimul secol al mileniului doi, cel puţin pe suprafaţa Pământului, dacă ar fi existat în formă pură, ca prototip, am fi avut de-a face cu o societate de tip capitalist, cu alta de tip comunist şi una de tip socialist.

Cu alte cuvinte, capitalismul s-ar defini, în primul rând, prin sistemul economic de tip capitalist. Acest sistem are ca structură de bază mijloacele de producţie, capitalul, compus din bani, utilaje, forţă de muncă, pământ, resurse şi un set de principii sociale, în a căror structură sunt incluse principalele concepte, precum cel de familie, de proprietate, de lege, de naţiune, de libertate etc. Alături lor, religia. În acest tip de societate, marea majoritate a statelor occidentale, în special SUA, s-au organizat sub semnul constituţiei, cel mai înalt cod ce prevede punerea în acord a legilor Naturii şi a legilor lui Dumnezeu (din punctul meu de vedere, cele 10 porunci primite de către Moise, pe Muntele Sinai, reprezintă prima Constituţie a lumii, constituţie în jurul căreia s-a constituit statul evreu). În centrul acestui tip de societate, se află ființa umană. Prin urmare, statul capitalist se pune în slujba sa şi, evident, se substituie acestuia. Statul are menirea de a proteja persoana. În cadrul acestui tip de societate, oamenii au libertatea voinţei proprii. Ei decid în limitele legii şi a moralei creştine. În consecinţă, valorile sociale se găsesc sau vin dinspre persoană. Ea, persoana, îşi dă sieşi identitate, iar prin ea şi societăţii căreia îi aparţine. Reformulând, în cadrul societăţilor de tip capitalist, persoana se construieşte pe sine, în istorie, construind, în acelaşi timp, societatea. Scutul capitalismului a fost şi este creştinismul.

Pentru a înţelege ce este societatea de tip socialist, ce este socialismul, este necesar să înţelegem ce este mai întâi societatea de tip comunist, ce este comunismul. Evident, şi în cazul de faţă, elementul definitoriu al tipului de societate este sistemul economic. Revenind, putem spune, fără mari rezerve, că, în ansamblu, comunismul este un sistem economic în care statul deţine mijloacele de producţie, mijloace care însemnă, ca şi în cazul societăţii de tip capitalist, bani, utilaje, forţă de muncă, pământ, resurse, numai că în această situaţie, adică în cazul societăţii de tip comunist, statul încasează tot ce produc ele.

Din perspectiva lui Karl Marx şi a vremurilor sale, în societatea de tip comunist, statul ar fi necesar să deţină mijloacele de producţie, precum şi produsele fabricate, apoi acesta să împartă, corect, o cotă fiecărui muncitor în parte. Sloganul „fiecăruia după nevoi“ nu este o noţiune nouă. Principiul a mai existat în China antică, cu aproximativ 5.000 de ani înainte de Hristos, însă formulat astfel: „Fiecăruia după nevoi, încât să poată reproduce“, adică, fiecăruia după nevoile de a participa într-un nou ciclu de producţie, în care, dacă se poate, să producă ceva mai mult decât în ciclul anterior. La vremea aceea, atunci când se raţionaliza hrana, se ţinea cont, în primul rând, de cât poţi să munceşti. Evident, în interiorul familiei de tip patriarhal, cea mai multă hrană o primea tatăl, care avea şi obligaţia să muncească cel mai mult. În cazul în care, de exemplu, la sfârșitul unui ciclu de producţie, după raţionalizare, nu ajungea hrana pentru toţi membrii familiei (tot o colectivitate, chiar mai unită decât societatea de tip comunist), porţia nu se diminua. Pentru salvarea familiei, erau sacrificaţi acei membri neproductivi, copiii, în special fetele, pentru a se împiedica şi înmulţirea prea rapidă. În China Antică, dealurile sau văile morţii erau acele terenuri neproductive, unde îşi găseau sfârşitul cei ce nu puteau să muncească sau nu aveau randament.

Câteva idei specifice comunismului au fost formulate şi în Antichitatea greacă, de către Platon. Gânditorul grec a pus în discuţie posibilitatea rentabilizării muncii femeii din perioada respectivă (bărbaţii, în principal, erau războinici), prin creşterea în comun a copiilor (chestiune realizată în perioada contemporană, prin intermediul grădiniţelor). Din păcate, viziunea sa, mai târziu, în perioada modernă, fie a fost luată în derâdere, spunându-se că el ar fi vorbit (vulgar) despre punerea în comun a femeii, fie a fost speculată de activiştii din perioada comunistă, sugerându-se ideea conform căreia Platon ar fi fost promotorul comunismului. De la geniul Antichităţii se cuvine să fie reţinut faptul că cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic, ci o analogie utilizată de autor pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: „Ce este dreptatea?“.

Astfel, teoria facultăţilor şi virtuţilor sufletului, precum şi proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptăţii ca oikeiopragia (unificare interioară, condiţie şi scop în cunoaşterea veritabilă). Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat, în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigmelor (fie că este vorba de Ideea de Cetate, fie de altele).

Gândul conform căruia în societatea de tip capitalist oamenii şi companiile private puteau să deţină mijloacele de producţie şi să câştige cât doresc, îl deranja enorm pe Marx. Din această idee şi lupta de clasă – formulată, dezbătută şi re-dezbătută până la conceptualizare. Evident, în cazul societăţii de tip comunist, statul este deasupra persoanei, iar valorile sociale vin de la el, de la stat, de la societate, dinspre colectivitate. Dacă în societatea de tip capitalist, într-o anume dificultate, persoana apela la valorile sale tradiţionale, la familie, în primul rând, în societatea de tip comunist, într-un anume impas, cu siguranţă persoana va apela la guvern, la o instituţie a statului. În consecinţă, apelând la stat, omul nu mai are libertatea voinţei proprii, ci aceasta i se impune, i se cere să facă ceva, pentru că statul a decis în numele majorităţii sau că majoritatea a decis. De aici şi diferenţa între persoană şi colectivitate. Persoana acţionează liber, colectivitatea în condiţii de coerciţie. Potrivit lui G. Edward Griffin (scriitor şi producător în SUA), „Colectivismul implică faptul că dacă ceva este important, atunci statul este necesar să intervină şi să se asigure că toţi se conformează chiar dacă nu doresc. Deci, esenţa colectivismului, din punct de vedere politic, este că foloseşte coerciţia pentru a le cere oamenilor să lucreze împreună pentru valoarea colectivă.

Socialismul este un sistem economic în care statul deţine fructele producţiei, însemnând veniturile generate de mijloacele de producţie, exprimate în taxe. Altfel spus, societatea de tip socialist are ca trăsătură principală sistemul de taxe. Ea poate exista doar prin intermediul unui întreg aparat de stat care legiferează, impune şi colectează, de obicei, taxe excesive. Statisticile actuale arată că statele, cu un sistem economic de tip socialist, din Europa, confiscă aproximativ 50% din banii pe care cetăţenii îi plătesc pentru servicii şi produse din comerţ. Statul socialist intervine în economie, însă lasă preţurile să se autoregleze. Un stat socialist agresează cetăţeanul, cum am spus, prin taxe excesive, pe când un stat de tip fascist agresează oamenii, în special, prin datorii excesive, datorii care generează, în cele din urmă, o taxă ascunsă, numită inflaţie. Aceasta se manifestă, în principal, prin creşterea preţurilor, creştere cu acelaşi efect pe care îl are şi o taxă.

Este necesar să mai menţionăm că şi statul de tip comunist, cât şi cel socialist se organizează tot în baza unei constituţii, însă a uneia care defineşte în alt mod noţiunile de libertate, democraţie, dreptate, dreptate socială, lege etc. De asemenea, este necesar să precizăm şi că oricare dintre societăţile amintite, inclusiv societatea capitalistă, au ca scop în sine binele general. În cazul statelor de tip comunist şi socialist, constituţia împuterniceşte guvernul pentru a crea bunăstare generală. Ca o paranteză, se cuvine precizat că orice tip de societate a avut şi are oameni săraci, bolnavi, cu handicap, oropsiţi ai sorţii etc., pe care a încercat să îi ajute. Cele şapte aspecte trupeşti ale milei sunt cunoscute încă din anul 1597, din timpul regimului elisabetan, în Anglia: să îi hrăneşti pe cei flămânzi, să îi îmbraci pe cei goi, să le dai să bea celor însetaţi, să primeşti pe cei străini, să-i vizitezi pe cei încarceraţi, să cercetezi pe cei bolnavi, să îngropi pe cei morţi, însă ele au fost practicate cu măsură. Or, în cazul statului comunist şi socialist, această chestiune este percepută de oameni ca fiind un fel de asigurare generală de viaţă. Numai că această asigurare însemnă a subvenţiona indirect sărăcia care produce, ca în cazul oricărei subvenţii, şi mai multă sărăcie. În această situaţie, a acelei asigurări generale de viaţă, avem de a face cu acel stat-doică, stat care plăteşte totul, dar care şi reglementează totul.

Fără a dori să vă sugerez ceva despre vremurile şi societatea în care trăim, amintesc reglementările specifice statului socialist, reglementări ce se regăsesc sub denumirea de legi pentru salariul minim pe economie, legi pentru munca minorilor, legi pentru beneficii/venit minim garantat, legi pentru bonurile de masă, legi pentru închirieri, legi pentru persoanele cu handicap, chiar legi extinse pentru animale de companie. Aceste legi au fost şi sunt votate, de cele mai multe ori, de persoane ce au fost cumpărate de multinaţionale sau entităţi fără nume.

În cazul societăţii de tip socialist, guvernul ce ar fi normal să aibă doar menirea de a proteja cetăţeanul, se ocupă de egalitarisme (de cele mai multe ori false, sub umbrela cărora se dezvoltă, extrem de uşor, corupţia). Cu alte cuvinte, guvernul, în loc să protejeze, dă, însă pentru a da îşi rezervă şi posibilitatea de a lua dintr-un loc şi a da în alt loc. Această chestiune, în subsidiar, un fel de a păcăli şi a învrăjbi masele largi, duce tot timpul la abuz de putere şi, inevitabil, la un sistem totalitar. În cadrul statului de tip socialist, guvernul nu numai că ne taxează grosolan, fără scrupule, dar ne şi urmăreşte zilnic ce şi cât cumpărăm, pentru a face, permanent, noi şi noi reglementări.

Înainte de a părăsi această primă parte, mai adăugăm faptul că structura politică a societăţii de tip capitalist este dată de liberalism. Odată ce liberalismul a fost împănat cu măsuri de asistenţă socială, apare neoliberalismul. Din el şi din liberalismul clasic, toate curentele şi toate doctrinele politice din ziua de astăzi.

Fără a trage concluzii şi fără a fi ermetici, este necesar să fie spus că o societate formată din cetăţeni fără valori comune, fără factori care să-i coaguleze, este o societate dezorientată. Cetăţenii ei pot fi liberi în totalitate, însă confuzia lor în acest tip de libertate nu va dura. În cele din urmă, această societate se va ocupa de hedonism, de obţinerea plăcerii prin achiziţionarea obiectelor care produc plăcerea ieftină, obiecte orientate uneori spre violenţă.

Aşa cum am arătat mai sus, în perioada modernă nu a existat şi nu există o societate pură, de tip capitalist, comunist sau socialist. Experienţa trăirii în regimuri politice diferite, precum şi acumularea de cunoştinţe teoretice ne permit observaţii pertinente asupra a tot ce s-a petrecut pe pământ românesc şi nu numai. Din acest motiv, putem afirma, fără rezervă, că în oricare tip de societate există cel puţin elemente specifice unui alt tip de societate, apoi uşor de observat este şi faptul că structura decadentă a fiinţei umane, aflată într-o permanentă goană după avere, după putere etc., a generat mişcări şi convulsii sociale, a generat, altfel spus, o rostogolire a vieţii pe pajiştile nu tocmai prielnice ale istoriei. Concomitent, în funcţie de context, şi conștiința umană, în permanentă căutare a binelui, a dreptăţii, a frumosului sau fericirii, a generat concepte, idei conform cărora viaţa omului ar fi altfel, dacă ceva s-ar întâmpla în mersul său firesc de dinainte.

Pe fondul acestor frământări, în situaţii care mai de care, inteligențe mai mult sau mai puţin geniale, mai mult sau mai puţin diabolice, au gândit societăţi precum „De Civitate Dei” (Cetatea lui Dumnezeu, lat., Sfântul Augstin) sau societăţi în care utopicul era la el acasă. Privind cu strângere de inimă în urmă, observăm undeva, la marginea prăpastiei, şi gândirea lui Karl Marx (1818-1883). Teoretician şi lider al mişcării muncitoreşti, scrie şi publică în 1848, împreună cu Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, manifest centrat pe ideea conform căreia „istoria tuturor societăţilor cunoscute este istoria luptei de clasă”, concept folosit cu mult timp înainte de istoricii burghezi în studiile lor, şi sub sloganul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“. Din perspectiva sa, unirea proletarilor din toate ţările şi pornirea unui război împotriva capitalismului ar fi avut drept scop cucerirea lumii şi instalarea unei societăţi marxist-comunistă, societate ce va sta sub dictatura proletariatului. Contrar celor dorite de el, în preajma şi în timpul Primului Război Mondial, proletariatul nu numai că nu s-a unit la nivel internaţional, ci s-a grupat în interiorul statelor şi şi-a apărat valorile ţărilor din care ei, muncitorii, făceau parte. Cu alte cuvinte, muncitorii, la nivel internaţional, s-au luptat ei între ei, pentru a-şi apăra valorile tradiţionale, casa, biserica, legile strămoşeşti. Ba mai mult decât atât, nu şi-au exprimat dorinţa de a avea o societate fără clase şi, evident, nu s-au ridicat împotriva guvernelor din ţările lor. În consecinţă, în această perioadă marxismul, ca doctrină, a fost un profund eşec.

Antonio Gramsci, unul dintre discipolii marxismului, ca doctrină, crede că marxismul va avea totuşi succesul dorit, dacă marxiştii vor pătrunde în cultură şi vor schimba modul de a gândi al oamenilor, angrenându-i în ceea ce el a numit „marşul cel lung“, marş ce era necesar să treacă obligatoriu prin instituţiile statului, prin biserică, prin şcoli, prin arte, prin cinematografie, televiziune, mass-media etc., pentru a ajunge în conștiința fiecărei persoane, pe care o va perverti iremediabil.

Pe fondul acestor frământări, în 1923, Partidul Marxist Comunist înfiinţează Institutul pentru Cercetare Socială de la Universitatea din Frankfurt, cunoscut ceva mai târziu sub denumirea de Şcoala de la Frankfurt. Amintim că din acest cerc, fie ca adepţi, fie ca militanţi sau absolvenţi, fac parte György Lukács, Antonio Gramsci, Charle Reich, Herbert Marcuse, Theodore Aldorno, Wilhelm Reich, Max Horkheimer, Erich Fromm. Noii marxişti se aflau de acum sub îndrumarea lui Max Horkheimer, a celui care le propune schimbarea sloganului „proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ cu „schimbaţi cultura occidentală şi poletarii se vor uni!“. În consecinţă, după marxiştii clasici, a apărut un nucleu de gânditori care au considerat înţeleaptă ideea conform căreia societatea de tip colectivist se va instala prin modificarea culturii maselor. Tocmai când să se pună în mişcare acele idei ce conturau conceptul de marxism cultural, Hiltler a început al Doilea Război Mondial. Încolţiţi din toate părţile în Europa, reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt fug peste Ocean, se instalează la New York cu sprijinul Universităţii Columbia, locul în care îşi transferă ideile către cultura americană, prin tipărituri de notorietate. Prima dintre acestea a fost Teoria Critică, lucrare ce s-a vrut un joc semantic de o simplitate uimitoare, ce propunea criticarea fiecărui stâlp al culturii occidentale: familia, morala, democraţia, legea, libertatea de exprimare şi altele. Sub această presiune critică, toţi neomarxiştii sperau că aceşti stâlpi vor ceda şi, în cele din urmă, se vor nărui.

Următorul material a fost volumul Personalitatea autoritară, ce l-a avut coautor pe Theodor Adorno. Aceasta, printr-o mişcare subtilă, mută accentul pus pe ideile specifice Şcolii de la Frankfurt, de tip economic, pe reprimările de tip psihologic, formulate în epocă de Freud. În acest fel, Adorno a redefinit credinţele tradiţionale americane asupra rolurilor de gen şi asupra moralităţii sexuale, numindu-le „prejudecăţi“, pe care le-a comparat, voit şi speculativ, cu tradiţiile care au condus la apariţia fascismului în Eupopa. Tema este amplă şi merită o abordare separată.

Herbert Marcuse, un alt reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, a publicat Eros şi civilizaţie (1955), volum în care a pus în evidenţă faptul că civilizaţia vestică era intrinsec represivă, întrucât renunţa la fericire pentru progresul social. Marcuse avansa astfel ideea de „perversitate polimorfă“, concept creat tot de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiţionale. Volumul Eros şi civilizaţie va avea o mare influenţă în punerea pe roate a revoluţiei sexuale din anii ’60. Printre altele, Marcuse este şi cel care va răspunde lui Horkheimer la întrebarea: „Cine vor fi noii lideri ai revoluţiei marxiste, în locul clasei muncitoare?“ Răspunsul lui: „O coaliţie cu rol de victimă, formată din minorităţi – negri, femei şi homosexuali, frustraţi“. Mişcările sociale din anii ’60 (asemenea celor din ziua de astăzi) – mişcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea“ sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică, ocazie ce a constat în faptul că ideile Şcolii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universităţile americane şi în cele din Europa. În acest fel, marxismul cultural a devenit, încet-încet, normă în societate.

Zece ani mai târziu, în 1965, anul de vârf al mişcărilor sociale, Marcuse a publicat volumul Toleranţa represivă, în care îşi lansează noua teorie, conform căreia tolerarea tradiţională în societatea americană, occidentală, în ansamblu, a tuturor valorilor şi ideilor însemna, de fapt, reprimarea ideilor „corecte“. Pentru un succes garantat, Herbert Marcuse lansează termenul de „toleranţă eliberatoare“, prin care a propus tolerarea oricărei idei aparţinând stângii şi intoleranţă la ideile dreptei (conservatoare). Formulată mai simplu, printr-o frază intrată în limbajul politic românesc, „cine nu e cu mine este împotriva mea“, această idee devine trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică şi se cred „soldaţii“ credincioşi ai partidului plesnit serios de ceea ce am numit marxism cultural.

Ce este însă acest „marş lung“, ce se ascunde sub această denumire? Ce alte valori aduce el pentru masele largi? Cum reuşeşte să domine această contra-cultură? Prin ce idei, prin ce forme manifeste?

Selectând, iată ce spun chiar absolvenţii Şcolii de la Frankfurt:

– Max Horkheimer: „Marx a înţeles total greşit! Muncitorii nu sunt în stare să se supună avangardei revoluţiei comuniste. Hai să traducem marxismul în termeni culturali. Capitalismul poate fi distrus dacă se distruge scutul său de protecţie, creştinismul.

– György Lukács: „Văd distrugerea revoluţionară a societăţilor ca singură soluţie. O răsturnare globală a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori.

Charle Reich: „Va veni o revoluţie ce nu va fi ca revoluţiile din trecut, va porni de la persoană, de la cultură şi va schimba structura sa politică în actul său final.

Prin urmare, sintetizând, putem spune că marximul cultural ar fi acel tip de activitate desfăşurată în societate care distruge cultura tradiţională, reperele ei (vezi activitatea celor ce se numesc vârfuri ale culturii româneşti de astăzi, vezi conţinutul principalelor reviste de cultură, inclusiv a celor subvenţionate de stat, pe bani publici etc.), în aşa mod, încât oamenii se întorc instinctiv către guvern ca spre unica alternativă la sprijinul pe care l-ar fi avut în societatea de tip capitalist, locul unde principala valoare, ce l-ar fi putut proteja, era familia. Această activitate s-a făcut prin artă, prin muzică, prin literatură, prin introducerea în creierul oamenilor a unor idei, a unor concepte, care i-au făcut pe trăitorii acelor vremuri şi a celor contemporani să fie pregătiţi pentru filosofia colectivismului, care i-au făcut să se întoarcă spre stat, ca singurul lor tătic care le rezolvă tot. Distrugerea ideii de familie (sub pretextul că familia de tip tradiţional bărbat-femeie, tată-mamă, este nesustenabilă), a ideii de proprietate şi distrugerea proprietăţii ca realitate (reamintim naţionalizările şi colectivizările forţate în statele din fostul grup comunist), distrugerea religiei, distrugerea ideii de naţiune sunt paşii pe care este necesar să îi facă masele largi în cadrul acelui „marş lung“. Pentru aceasta, prin toate mijloacele, Occidentul, inclusiv SUA, era nevoie să fie discreditat.

– Herbert Marcuse: „Occidentul este vinovat de crime genocidare împotriva oricărei civilizaţii şi oricărei culturi pe care le-a întâlnit. America şi civilizaţia occidentală sunt cele mai mari depozitare de nepotism, xenofobism, rasism, fascism, nazism, anti-semitism. Societatea americană este opresivă, rea şi nedemnă de loialitate.

În concluzie, prin intermediul diverselor producţii culturale, prin cinematografie, prin televiziune, prin mass-media etc., se modelează conștiințele oamenilor. Prin anii ’60, a apărut în SUA, şi nu doar acolo, secularismul militant, o formă de luptă anti-creştină, anti-Dumnezeu, anti-tradiţional. Parţial, revoluţia sexuală are de a face cu el şi chiar cu modul în care trăiesc în zilele noastre oamenii. Tot în aceeaşi perioadă, Biserica se retrage din cultură, renunţă la rugăciune în şcoli şi pe marile platouri de filmare. În acest context, apar primele filme horror, primele filme porno, cu vizionare nerestricţionată. În cadrul acestor producţii culturale, ce devin de mare circulaţie într-o unitate scurtă de timp, un loc aparte îl ocupă androginismul caricatural [care este o pervertire a androginului arhetipal, așa cum este cunoscut în tradițiile spirituale orientale sau chiar la Platon, n.n.]. Conform DEX, androgin înseamnă:

a avea stamină şi pistil în aceeaşi inflorescenţă; floare care are atât androceu, cât şi gineceu;

– a fi atât mascul, cât şi femelă, adică a fi hermafrodit. Din perspectiva marxismului cultural, înseamnă a face şi pe tata şi pe mama, la fel de bine, în cadrul unei familii, înseamnă a inversa cu uşurinţă oricând rolurile, prin invalidare. De exemplu, dacă se repetă obsesiv: „Nu mai suport casa asta! Tata este un şarlatan, mama o schizofrenică“, la scurt timp va apărea pesimismul de tip cultural, faţă de familia tradiţională ce duce, în ultimă instanţă, la apariţia vinovatului fără vină, într-un divorţ motivat, înţeles şi justificat. Cei care câştigă sunt avocaţii, tribunalele, agenţiile de tot felul etc.

Androginismul, împins, la fel de voit şi speculativ, în faţă, înseamnă promovarea libertinajului, a plăcerii carnale, nu a libertăţii, a iubirii sau dragostei de oameni.

În filmele de astăzi, în literatură, în revistele de cultură din lume, dar şi în cele de la noi, chiar şi în revistele subvenţionate de stat din bani publici (aşa cum am mai spus), deşi subtil, androginismul caricatural este promovat excesiv, la cel mai înalt nivel, de nume ce se vor a fi noile modele pentru generaţiile viitoare. Ca să înţelegem mai bine, ca un film să aibă succes, o carte să se vândă în tiraje ameţitoare sau să aibă o cronică favorabilă, este nevoie să conţină măcar unul dintre următoarele elemente: personajele, cel puţin unul dintre ele, divorţate; femeia e nevoie să fie portretizată ca fiind dominantă, violentă, în competiţie cu bărbatul; masculul, paradoxal, să fie feminizat, indiferent, supersensibil, afemeiat; familia are unul dintre parteneri homosexual, bisexual, lesbian sau feminist; personajele au o tentă de schizofrenie şi îşi schimbă între ei rolurile. În aceste condiţii, căsătoria între persoane de acelaşi sex, chiar dacă nu are echilibru, este acceptată şi, de foarte multe ori, promovată.

Prin urmare, aducând în prim-plan androginismul caricatural în viaţa de toate zilele, prin intermediul media şi a diverselor canale de comunicare, el devine şi legitim, şi normal, sub pretextul că valorile creştine nu funcţionează. În acest fel se şi subvenţionează, se şi promovează disfuncţionalismul. De bună seamă, este evident faptul că tot ce este anormal într-o societate de tip tradiţional, devine normal, valorile sunt răsturnate, iar războiul cultural este în plină desfăşurare. Anti-cultura capătă valoare! Pe scurt, prin intermediul marxismului cultural, în forma sa manifestă, statul de tip socialist, apoi cel comunist, se instalează subtil şi ne domină pe nesimţite. Altfel formulat, marxismul cultural, noul flagel al lumii contemporane, face posibilă funcţionarea societăţilor de tip socialist, societăţi ale căror carenţe, în cel mai fericit caz, vor sfârşi în anarhie sau totalitarisme ce vor mutila fiinţa umană. În varianta pesimistă, vor arde violent, la propriu, tot, folosind impulsurile şi pornirile noastre necontrolate şi anti-cultura, ca valoare.

Problema se complică mai ales atunci când este promovată societatea deschisă, societate în care persoana ar fi necesar să aibă parte, în mod real, de întreaga atenție a statului, societate în care, indivizii ei sunt egali în fața legii, iar legea este necesar să aibă, în primul rând, caracter nediscriminatoriu, și valorile sunt inversate. Nu de puține ori, tocmai aici, în acest tip de societate, ideile marxiste sunt pe buzele tuturor frustraților, tocmai aici dominant este bullying-ul și cultura anulării, „cancel culture”. Asupra acestui concept vom reveni.

Meditând pe îndelete la cele scrise acum şi asupra vremurilor pe care le-am trăit, meditând şi la spusele mai marilor vremurilor de după 1989 („proprietatea e un moft” – Ion Iliescu, „sunt liber cugetător”, „La ce bun creştinismul, când în cei peste două mii de ani, nu a adus nimic?! Sunt liber cugetător” – tot Iliescu, dar şi ceilalţi ce au urmat după el; „decât într-o familie, mai bine la casa de nebuni, doar acolo lumea e în rândul lumii!” Curvele, la curve……. Şi curve, berechet! Se cuvine menționat că termenul folosit anterior nu face trimitere la prostituate/prostituție, ci la cei/cele cu multe fețe, la cei/cele ce consideră omul doar ca pion bun de sacrificat la nevoie, pentru binele și propășirea personală. Nu mai adaug și celebra expresie „pe cele mai înalte culmi” că pute a hoit, nu pionul, ci cel ce îl manevrează și îl folosește ca pe un obiect inert. Jenant! Ba mai mult!…….

Convingerea că totul se plătește îmi dă putere și mă face să aștept vremea vămuirilor. Sigur va veni! Nimeni nu scapă! Până și diavolul a fost izbit de toate stâncile muntelui ce, până nu de mult, îi fusese dat în stăpânire, ca heruvim, dar tu, un fiște cine acolo, chircit sub Muntele Venus. Regretabil e că uneori, pentru faptele tale plătesc și copiii și familia ta……. Mitocani la mitocani! Şi mitocani, „câtă frunză, câtă iarbă” – trec la cele trecute ororile din temnițele regimului totalitar de tip „luminat”, trec și domnia lui Dej şi a lui Ceauşescu, trec chiar și anii în care am tot rătăcit după marea lovitură de stat etc., îmi dau seama cam prin ce ne-au purtat paşii, cam ce gust au avut societăţile sub cupola cărora am trudit şi încă mai oftăm. Cei care am trudit, ceilalți……. Mă rog, fiecare cu ale sale.

Pe de altă parte, este necesar să vă asigur de faptul că nu mi-am propus să acuz și să critic pe cineva sau ceva anume. Am trecut doar în revistă studii, analize, cărți, fapte și, desigur, am sugerat experiențe prin care am trecut toți cei din centrul și estul Europei, în marea încercare de anulare a ființei și de scoatere a sa din lume, într-un lung experiment istoric. Totuși, se cuvine să amintesc faptul că lipsa de măsură, ce pleacă dintr-un simplu sindrom de supraevaluare, duce cu siguranță la un comportament bipolar, într-o primă fază, cu pusee schizoidale. După, schizofrenia în toată splendoarea. Și la nivel de persoană, extrapolând, și la nivel social. Apoi, Dumnezeu cu mila!

După acest „Dumnezeu cu mila!”, mă întreb retoric: poate omul evita răul creionat în acest material, răul din el, răul instalat în semenul său, răul manifest la nivelul lumii? […]

Autor: Dr. Nicolae Bălaşa

Citiți și:
«Discriminarea», «Intoleranța» și «Toleranța represivă» – concepte marxiste ale Școlii de la Frankfurt, care au reapărut altfel deghizate (I)
Corectitudinea politică sau cum poate fi ucisă libertatea (I)

 

yogaesoteric
19 mai 2025

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More