Destrămarea Uniunii Europene

La finalul anului 2010, căderea monedei euro şi destrămarea Uniunii Europene erau în general considerate de neconceput. După mai puțin de un an, acestea au devenit temele dominante în politica şi mass-media europeană.

Cancelarul german Angela Merkel avertiza în 2011 parlamentul, că „în cazul în care euro cade, se prăbuşeşte şi Europa“.

Avertismente similare au fost făcute şi de către preşedintele francez de la acea vreme, Nicolas Sarkozy. Nu doar presa britanică – de obicei sceptică în ceea ce priveşte moneda euro – dar, de asemenea, şi ziarele pro-europene cum ar fi Le Monde din Franţa şi Die Zeit din Germania au început să nu mai excludă eşecul monedei europene comune.

Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a descris consecinţele economice ale unei astfel de dezvoltări în termenii cei mai direcţi. El a declarat că colapsul din zona euro ar duce la o prăbuşire economică care ar anula instantaneu jumătate din valoarea economiei europene, iar continentul s-ar cufunda într-o depresie la fel de profundă ca cea din anii 1930.

Însă alternativa propusă de Merkel, Sarkozy şi Barroso pentru a evita o astfel de catastrofă este la fel de dezastruoasă. Ea constă în instaurarea unei dictaturi a pieţelor financiare asupra fiecărui aspect al vieţi sociale. Evenimentele recente din Grecia şi Italia confirmă acest lucru. În aceste ţări este pus la putere un guvern de experţi selectaţi de către Uniunea Europeană, dar fără nicio legitimitate democratică. Sarcina lor este de a reduce nivelul de trai al oamenilor prin punerea în aplicare a unor măsuri de austeritate fără precedent.

De fapt, „salvarea” monedei euro prin intermediul unor măsuri de austeritate şi destrămarea Europei nu sunt opuse, ci mai degrabă strategii politice  paralele care deservesc aceluiaşi obiectiv de bază. Summit-ul UE de la Bruxelles din 2011 a dat tonul pentru ambele. Pentru Grecia şi Italia au fost dictate măsuri punitive de austeritate, iar bugetul elen a fost subordonat controlului „Troicii“: Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional, Banca Centrală Europeană. În acelaşi timp, nu s-a exclus nici ieşirea Greciei din zona euro. Cancelaria lui Merkel a pregătit deja studii privind implicaţiile financiare ale unui astfel de pas. Însă dacă o ţară părăseşte zona euro, va fi greu de evitat exodul altora.

Cu toate acestea, o altă falie în UE a fost adâncită de către reuniunea la nivel înalt de la Bruxelles. Decizia de a coordona mai îndeaproape politicile financiare şi economice ale celor 17 naţiuni euro şi de a forma un fel de guvern economic va marginaliza cele zece state membre ale UE care rămân în afara zonei euro. Astfel este în curs de elaborare o divizare a Europei într-un nucleu dominat de Germania şi Franţa şi o periferie lipsită de putere. Londra a protestat în mod special împotriva unui asemenea pas.

Uniunea Europeană se confruntă cu o dilemă insolubilă. În cazul în care euro cade, UE se destramă. Dar, în cazul în care euro este menţinut în viaţă de către o Europă dominată de Germania sau de către Germania şi Franţa, acest lucru va duce, de asemenea, la destrămarea Europei. În ambele cazuri, rezultatul va fi balcanizarea Europei, o recădere la tipul unor conflicte naţionale care au produs cele două războaie mondiale din secolul trecut.

Încă din 1989, atunci când regimurile staliniste din Europa de Est s-au prăbuşit şi iluziile despre o Europă capitalistă prosperă erau promovate pe scară largă, puţinii analişti socialişti care se mai manifestau în viaţa publică avertizau: „O piaţă unică europeană nu înseamnă unitatea Europei. Dimpotrivă, aceasta creează doar arena în care conglomeratele europene cele mai puternice care s-au luptat deja în cele două războaie mondiale ale acestui secol vor reînnoi lupta lor pentru dominaţia europeană. Se va ajunge la un nou val de concentrare şi monopolizare a capitalului, ceea ce va duce contradicţiile politice, economice şi sociale existente pe noi culmi“.

Evenimentele recente au confirmat pe deplin această analiză. Progresele înregistrate în cea de-a doua jumătate a secolului XX în integrarea economică a Europei au fost rezultatul unor circumstanţe istorice extraordinare, în primul rând imensa putere economică a Statelor Unite.
Aceasta a furnizat, prin Planul Marshall şi stabilirea dolarului ca monedă de rezervă mondială, baza de relansare a economiei europene devastate de război. La sudarea legăturilor dintre ţările vestice a ajutat şi frontul comun împotriva Uniunii Sovietice din timpul Războiului Rece.

Dar nici chiar cel mai puternic punct de vedere economic al statului-naţiune nu a putut oferi un cadru durabil şi viabil pentru dezvoltarea progresivă a economiei mondiale. Eforturile Statelor Unite de a reconstrui capitalismul mondial sub tutela şi dominaţia sa a creat doar condiţiile pentru creşterea unor rivali puternici în Europa şi Asia.

Conflictele determinate de interesele naţionale nu au fost depăşite niciodată în totalitate. Procesul de integrare europeană s-a aplicat în conformitate cu interesele naţionale ale tuturor celor implicați: Germania a primit acces mai uşor la pieţele de export, Franţa a obţinut un mijloc de a controla rivalul său tradiţional, Germania; Marea Britanie a dobândit acces la piaţa europeană după dispariţia imperiului său, păstrând în acelaşi timp un rol special pentru City of London. Acum însă, declinul economic al SUA şi criza financiară internaţională reînvie antagonismele naţionale în Europa.

Adepţii unei Europe unite sub auspiciile UE au făcut de multe ori o comparaţie cu SUA. Dar Statele Unite ale Americii sunt produsul a două revoluţii: Războiul de Independenţă din secolul al XVIII-lea şi Războiul Civil din secolul al XIX-lea. Ambele au fost conduse de idealuri progresiste care au inspirat milioane de oameni şi au dus la abolirea sclaviei şi au declanşat dezvoltarea economico-socială.

În schimb, UE nu a avut niciodată un alt scop mai mare decât libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului şi forţei de muncă. Ea a început ca comunitate a Cărbunelui şi Oţelului şi a ajuns, la apogeu, la o piaţă unică şi o monedă comună. Lipsa de sprijin popular a devenit evidentă încă din anul 2005, atunci când electoratele franceze şi olandeze au respins proiectul unei Constituţii europene, deoarece aceasta avea o orientare de dreapta, neoliberală.

Criza financiară internaţională a dezvăluit incompatibilitatea dintre suprastructura politică şi economico-financiară a UE şi interesele de bază ale locuitorilor săi. Anularea referendumului din Grecia din anul 2011 dovedeşte încă o dată că Uniunea Europeană nu permite alternative democratice la linia impusă de interesele capitalului financiar.

Nu există nicio soluţie care să excludă ruperea din strânsoarea pieţelor financiare, exproprierea băncilor, a conglomeratelor corporatiste şi a averilor private şi plasarea lor în serviciul societăţii ca un întreg. Liniile de demarcaţie din Europa nu sunt cele între greci şi germani, portughezi şi francezi sau irlandezi şi britanici, ci între populaţia care este forţată să plătească pentru criză şi aristocraţia financiară care continuă să se îmbogăţească împreună cu acoliţii săi din UE, guvernele naţionale şi toate partidele aflate la putere.

Sursa: wsws.org

Citiți și:
Turnul Babel revine
Transformarea Uniunii Europene într-un stat supranaţional, un pas crucial în instaurarea Noii Ordini Mondiale

yogaesoteric
5 august 2015