Dictatura covid transformă națiunile în gelatine ale istoriei

Ultimele luni au provocat o degenerare galopantă a națiunilor, o regresare pe scara evoluției istorice, transformând neamuri odinioară mândre în niște meduze sociale informe.

A fost o vreme când britanicii erau reputați pentru tăria lor morală, pentru capacitatea de a înfrunta adversarul, indiferent care le erau șansele de supraviețuire.

Faimosul „blitz spirit” care a împins națiunea „să se strângă și să lupte” cu optzeci de ani în urmă, în ciuda bombardamentelor naziste, a fost trăsătura de caracter a unei generații care a trecut prin două războaie mondiale fără să își plece capul.

În fața covid-19, acest „blitz spirit” pare să fi dispărut cu desăvârșire. Nu am văzut nimic care să se apropie măcar de o formă de unitate națională; dimpotrivă, spectacolul la care am asistat a fost cel al aleșilor, al militanților și al grupurilor de populație din ce în ce mai fragmentate, care s-au certat, s-au umplut de zoaie.

După cum era de așteptat, presa de opoziție a transformat covid-19 în conflict politic. O regulă pe cât de simplistă pe atât de aiuritoare plasează în extrema dreaptă pe oricine se opune purtării măștii, vaccinurilor și testelor, și în stânga pe toți cei care respectă regulile de siguranță sanitară.

O pandemie mortală ar fi fost necesar să acționeze ca un puternic mecanism de unitate națională, punând capăt gâlcevilor care au caracterizat politica britanică (și americană) în ultimii ani. În loc de asta, politica identitară a dat în clocot, făcând mai tulbure ca niciodată o perioadă și așa instabilă.

Nemulțumirea i-a împins pe unii la asemenea forme de dușmănie încât i-au urat prim-ministrului Boris Johnson să nu se mai facă bine de coronavirus. Nici vorbă de unitate. Nici vorbă de „blitz spirit”. Nicio compasiune. Doar ură, certuri și diviziuni tot mai adânci.

„Terenul” impalpabil dar fertil al ciberspațiului a devenit câmpul de joc favorit al radicalilor de toate culorile. Profitând de carantinare, ei au răspândit spiritul lor de dezbinare printre tinerii gata să adere la primul milenarism care le iese în cale.

A ridica pe fiecare împotriva tuturor – stânga împotriva dreptei, tinerii împotriva bătrânilor, negrii contra albilor, femeile contra bărbaților, trans (se pare) contra tuturor – acesta pare a fi obiectivul lor. Cu un oarecare succes, dacă judecăm după resentimentele care clocotesc astăzi între comunități.

Presa vorbește aproape zilnic de copii proaspăt politizați care își atacă public părinții pentru opiniile lor „eronate” sau „anti-woke” pe care le-ar fi exprimat pe rețelele de socializare, sau de persoane care și-au pierdut slujbele pentru niște afirmații pe care le-ar fi putut rosti nestingherite cu doar câțiva ani în urmă.

Oricine îndrăznește să pună accentul pe „Marea” din Marea Britanie este numit „rasist”. Naivii care se încred în evidențele biologice de bază – de pildă, că anatomia femeilor este diferită de cea a bărbaților – trebuie să se aștepte să fie expediați în gulag, iar cei care îndrăznesc să rostească ceea ce este de negândit – că „toate viețile contează” – trebuie să se pregătească să-și facă bagajele și să părăsească orașul.

Numeroși agitatori – indiferenți la regulile de civilitate și de toleranță – acționează ca niște copii de doi ani, convinși că dacă țipă suficient de mult timp și suficient de tare, vor primi ce își doresc.

Această convingere de a fi în permanență în poziția potrivită pare să fie caracteristica unui grup de populație tânără, cu trai mai degrabă confortabil, care nu are nicio noțiune despre ce au fost ororile războiului și a cărui viață nu a fost supusă niciodată unei încercări autentice.

Lipsei de respect și de înțelegere față de Istorie, acești manifestanți îi adaugă nevoia de a inventa, de a importa, de a reanima vechi conflicte din trecut cu unicul scop de a cere urlând răzbunare împotriva unor oameni care nu au jucat niciun rol în aceste conflicte.

Pentru numeroși „progresiști”, doar ceilalți trebuie să dea dovadă de toleranță. Cuvântul „reciprocitate” și-a pierdut pentru ei orice semnificație. Activiștii își cheltuiesc toată energia pentru cauza animalelor domestice la care cred că toată lumea trebuie să adere.

Paleta lor de cauze pentru care militează este de altfel suficient de largă pentru a include cauza bărbaților care și-au schimbat sexul și participă la competiții sportive feminine; cauza eliminării finanțării poliției pentru ca comunitățile să se găsească într-o incapacitate și mai mare de a se proteja; cauza generalizării cenzurii în universități și High Tech sau necesitatea de a da miliarde din fondurile publice unor țări din lumea a treia în schimbul unei vagi promisiuni de a înceta să utilizeze energiile fosile într-un viitor foarte îndepărtat, totul fără niciun control.

O, și, apropo: nu există nicăieri nicio dezbatere. Fă ce ți se spune și taci!

Turbulenții care s-au opus Brexitului cât de mult s-a putut, dând jos doi prim-miniștri, și-au savurat fără îndoială puterea. Însă, după victoria zdrobitoare a conservatorilor în decembrie 2019, au abandonat în fine visul de a împiedica Brexitul – dar nu înainte de a-i califica pe toți partizanii ieșirii din UE drept xenofobi fanatici.

Această insultă este o palmă dată unei națiuni atât de răbdătoare. Timp de decenii, cetățenii britanici și-au dat toată silința să se adapteze „progresismului” agresiv care ne înconjoară. Liberalii progresiști hotărâți să își promoveze agenda lor identitară nu au observat că acest popor a acceptat o largă paletă de schimbări sociale controversate, începând cu agresivele lobby-iuri sexuale etichetate ca „drepturi ale omului”.

Acceptarea discretă și respectuoasă de către opinia publică britanică a schimbărilor controversate care reprezintă tot atâtea „puncte de basculare” ale societății nu a fost înțeleasă, astfel încât o mare parte a opiniei publice a decis că s-a săturat până peste cap de această nouă ortodoxie.

Epidemia de coronavirus și restricțiile de deplasare impuse tuturor au pus surdină într-o primă fază activismului „woke”. Însă nu a fost nevoie să așteptăm mult înainte ca activiștii să se agite din nou.

Până la moartea lui George Floyd, un negru american aparent ucis de un polițist alb, progresiștii au fost mai ales ocupați să hărțuiască personalitățile de dreapta care nu luau covidul în serios. Dar, brusc, nimic nu a mai avut importanță. O frenezie de manifestații organizate de Black Lives Matter a izbucnit în toată Marea Britanie, deși incidentul survenit la Minneapolis, în Statele Unite, nu avea niciun echivalent pe străzile britanice și mișcarea BLM fusese relativ anonimă în Marea Britanie.

Mulți au fost jurnaliștii care au transmis mesajul tare și clar: protestul împotriva unei forme aparente de rasism – chiar și dacă acest act de rasism s-a produs pe un alt continent – era mai important decât pandemia.

Astfel, după ce a avertizat insistent luni de zile că orice infracțiune la adresa respectării regulilor covid va avea consecințe penale, televiziunea a filmat mii de manifestanți care nu doar călcau în picioare regulile de securitate sanitară, dar și profitau pentru a distruge monumentele istorice – toate acestea sub pretextul unei discriminări de import.

Nimeni nu a fost arestat când aceste manifestații au devenit violente. Guvernul anunțase totuși că orice infracțiune față de regulile izolării se va lovi de rigorile legii – fără rezerve și excepții. Nimeni nu era foarte încântat de asta, dar toată lumea se supunea de grija interesului general.

Apoi, deodată, haosul a lovit toate orașele din Marea Britanie. Presa a relatat despre violențe și tulburări care călcau în picioare regulile carantinei, însă toată lumea a constatat și cum comportamentele antisociale produse sub flamura Black Lives Matter erau tolerate. Când statuia lui Winston Churchill din Parliament Square a fost vandalizată, poliția, ostatică a corectitudinii politice, a rămas spectatoare în timp ce rolul său era subminat de această sfidare la adresa legii.

Disprețul manifestanților față de patrimoniul istoric britanic, tentativa lor de a „șterge” istoria, reprezintă o amenințare directă la adresa națiunii noastre. Nu am avea, spun ei, niciun motiv să ne mândrim cu realizările noastre. Care ar fi doar rodul jafurilor unui sistem patriarhal bigot și toxic.

Contestatarii care promovează acest discurs marxist insultă memoria celor care au luptat și și-au dat viața pentru libertatea pe care astăzi o considerăm ca pe un fapt de la sine înțeles. Însă, acționând astfel, ei pregătesc terenul pentru totalitarism.

Statul pare să fi gravat în piatră drepturile minorităților sexuale și etnice, însă dreptul de a ne vizita familiile, de a merge la restaurant sau la bibliotecă, poate fi șters de stat dintr-o trăsătură de pix.

Mii de protestatari mărșăluind pe străzile orașelor în aceeași zi: nicio problemă. În schimb, lumea care iese la malul mării într-o zi de vară: risc de amendă.

Libertatea unui om, se pare, a devenit cauza resentimentelor unui alt om.

În aceste condiții, ce se va alege de viața noastră de după covid, într-o lume în care teroarea „woke” va persista?

Vom fi sortiți, neîndoielnic, să bântuim într-o lume a neîncrederii, care ne va obliga la extremă prudență. Oamenii îndrăznesc din ce în ce mai puțin să spună ceea ce cred.

Prea ocupată să promoveze multiculturalismul și să repudieze creștinismul, familia tradițională și o moștenire culturală adunată cu grijă de-a lungul veacurilor de oameni caracterizați adesea drept albi și morți, Marea Britanie pare să nu bage de seamă faliile săpate în societate.

În loc să ne unească, pandemia a scos în evidență dezbinările care transformă Marea Britanie în ceva regresiv, neevoluat și de nerecunoscut. Din păcate, Regatul Unit a rămas astăzi unit doar cu numele.

Editorial de Andrew Ash, apărut în Gatestone Institute

 

Citiţi şi:
Cultul Covid
Cârdăşia covid. Lockdown-ul, vaccinarea, decise de oameni cu interese financiare

 

yogaesoteric
17 aprilie 2021