Dieta învinge boala

Populațiile native au suferit de boli infecțioase după contactul cu coloniștii europeni, dar nu pentru că nu aveau imunitate împotriva bolilor aduse. Declinul nutrițional și perturbările de mediu sunt cele care au dus la creșterea susceptibilității la boli a populațiilor native.

Boli precum variola și rujeola au devenit prevalente numai după ce dietele și stilurile de viață tradiționale au fost perturbate.

Primii exploratori europeni nu au raportat boli în rândul nativilor americani până la mijlocul secolului al XVIII-lea, după ce introducerea zahărului, a făinii albe, a cafelei, a ceaiului și a alcoolului a slăbit sănătatea acestora.

Copiii moderni sunt expuși riscului din cauza dietelor sărace în nutrienți și a practicilor de vaccinare care slăbesc sistemul imunitar.

Am crezut mult timp că popoarele indigene – din America, Africa și Mările Sudului – au început să sufere de boli infecțioase imediat ce au intrat în contact cu coloniștii europeni. De fapt, mulți m-au întrebat cum au putut oameni atât de sănătoși să se îmbolnăvească atât de repede.

Răspunsul meu – incorect – a fost că, în culturile tradiționale, care nu au avut contact cu bolile infecțioase, oamenii nu au avut nevoie să-și construiască un sistem imunitar puternic în perioada de creștere, astfel încât dieta lor bogată în nutrienți a fost direcționată către construirea unui trup puternic, a unei vederi ascuțite și a unui auz bun; și am teoretizat că, deoarece nu au consumat niciodată zahăr și, prin urmare, nu aveau nevoie de un pancreas care să producă multă insulină, acești oameni erau mult mai vulnerabili la efectele zahărului atunci când îl consumau.

Această explicație este doar o altă versiune a argumentelor cunoscute sub numele de „inadecvare imunologică” și „lipsă de rezistență genetică”, care le permit medicilor și oficialilor din domeniul sănătății publice să ignore principala cauză a bolilor, atât din Lumea Veche, cât și din Lumea Nouă, și anume malnutriția.

Malnutriția ca o cauză a bolilor infecțioase

Am aflat recent că populațiile indigene nu au contractat boli infecțioase imediat după contactul cu europenii. De exemplu, pescarii și primii exploratori au vizitat apele nord-estice de-a lungul coastei Atlanticului în secolele al XV-lea și al XVI-lea, însă nu avem niciun comentariu istoric cu privire la existența bolilor sau a epidemiilor în rândul populațiilor aborigene în acea perioadă.

Potrivit lui Raymond Obomsawin, în documentul său Historical and Scientific Perspectives on the Health of Canada’s first Peoples (2007) (Perspective istorice și științifice privind sănătatea primelor popoare din Canada), „întrucât motivul principal al acestui prim contact a fost exploatarea comercială a resurselor naturale, orice dovadă vizibilă a slăbiciunii fizice sau a bolii locuitorilor indigeni ar fi stârnit cu siguranță un interes deosebit”. În schimb, aceste rapoarte timpurii se minunau de sănătatea bună și constituția robustă a nativilor americani.

Obomsawin notează că primele focare de boli infecțioase înregistrate la nativii americani care locuiau în văile Ottawa au apărut între 1734 și 1741.

Champlain a stabilit prima așezare europeană la Quebec, pe râul Sfântul Laurențiu, cu peste 100 de ani mai devreme, în 1608, și abia în anii 1800 variola, rujeola, gripa, dizenteria, difteria, tifosul, febra galbenă, tusea convulsivă, tuberculoza, sifilisul și diverse alte „febre” au devenit predominante în rândul populației aborigene.

Până la jumătatea secolului al XVIII-lea, viața amerindienilor a fost supusă unor perturbări grave. Ca urmare a vânatului intensiv cu capcane, populațiile de vânat au scăzut, afectând grav disponibilitatea hranei și a pieilor pentru confecționarea de îmbrăcăminte și încălțăminte. În această perioadă, zahărul, făina albă, cafeaua, ceaiul și alcoolul au sosit pe navele comerciale, iar coloniștii le schimbau cu indienii pentru blănuri.

Același model a prevalat și pe Coasta de Vest, unde pescuitul de somon s-a diminuat semnificativ până la mijlocul anilor 1800. Aceste popoare din nord-vest vorbeau despre navele maritime spaniole și britanice, care soseau din ce în ce mai des, numindu-le „bărcile bolii” sau „canoele ciumei”.

Acestea aduceau variolă, dar și alimentele care îi făceau pe băștinași vulnerabili la variolă. O navă de marfă de 100 de picioare putea transporta până la 800.000 de kilograme de „bunuri” – sau mai corect ar fi să le spunem „rele”.

Popoarele tribale, dependente în mare măsură de bivoli, nu au fost afectate până la începutul anilor 1870, când animalele s-au epuizat prin exploatare și campanii deliberate de ucidere a turmelor.

Declinul sănătății aborigenilor

Conform unui raport al guvernului canadian, „Declinul populației aborigene, de la o stare bună de sănătate, care i-a impresionat pe călătorii din Europa, la una de sănătate precară (…) s-a agravat pe măsură ce resursele de hrană și îmbrăcăminte locale au scăzut, iar sistemul economic tradițional s-a prăbușit.

Situația s-a înrăutățit și mai mult pe măsură ce popoarele altădată mobile au fost limitate la mici parcele de pământ, unde resursele și oportunitățile de igienă naturală erau limitate. Situația s-a înrăutățit apoi și mai mult, deoarece normele, valorile, sistemele sociale și practicile spirituale de lungă durată le-au fost subminate sau interzise.”

În ceea ce privește colonia Plymouth, pelerinii nu au fost primii europeni din zonă. Pescarii europeni navigau deja în largul coastei Noii Anglii, având contacte considerabile cu nativii americani, în cea mai mare parte a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, iar comerțul cu piei de castor a demarat la începutul anilor 1600, înainte de sosirea pelerinilor în 1620.

În 1605, francezul Samuel de Champlain a întocmit o hartă extinsă și detaliată a zonei și a ținuturilor înconjurătoare, care prezintă satul Patuxet (unde mai târziu a fost construit orașul Plymouth din Massachusets) drept o așezare prosperă.

În perioada 1617-1618, chiar înainte de sosirea vasului Mayflower (Mayflower a fost un velier englez care a transportat un grup de familii engleze, cunoscute astăzi sub numele de pelerini, din Anglia în Lumea Nouă, în 1620. După 10 săptămâni pe mare, Mayflower, cu 102 pasageri și un echipaj de aproximativ 30 de persoane, a ajuns în ceea ce este astăzi Statele Unite, ancorând lângă vârful Cape Cod, Massachusetts, pe 21 noiembrie – n.r.) o epidemie misterioasă a exterminat până la 90% din populația indiană de pe coasta statului Massachusetts. Cărțile de istorie pun epidemia pe seama variolei, însă o analiză a concluzionat că este posibil să fi fost vorba de o boală numită leptospiroză. (Chiar și astăzi, leptospiroza ucide aproape 60.000 de persoane pe an).

Atât animalele sălbatice, cât și cele domestice pot transmite leptospiroza prin urină și alte fluide; rozătoarele sunt cel mai frecvent vector, iar castorul este un rozător. Primăvara, castorii, atât masculi, cât și femele, secretă o substanță lipicioasă și înțepătoare numită castoreum pentru a atrage alți castori, pe care o depozitează adesea în mici „movile olfactive”, în apropierea căilor de acces către adăposturile lor.

Vânătorii de castori cu capcane foloseau castoreum pentru a-și parfuma capcanele și, de asemenea, îl comercializau cu europenii, care îl apreciau ca bază pentru parfumurile florale. Poate că acest prim caz de boală a fost un fel de răzbunare a castorilor, răspândită de leptospirele din castoreum – o răzbunare pentru exploatarea speciei lor, pentru vânarea lor aproape până la exterminare!

Oricum, ideea este că bolile infecțioase care au provocat atâta suferință au apărut abia după o perioadă de declin nutrițional; iar frica și disperarea au jucat, aproape sigur, un rol important.

Cele mai multe decese infecțioase sunt atribuite lipsei de apă

Atunci când boala izbucnea într-un sat, bolnavii erau adesea abandonați de cei încă sănătoși, astfel încât nu aveau pe nimeni care să aibă grijă de ei. Neputând să-și procure singuri apă, aceștia mureau de obicei de sete. Acest fapt poate explica de ce ratele de mortalitate în timpul epidemiilor erau mult mai mari pentru nativii americani (de obicei 90%) decât pentru europeni (de obicei 30%).

Aceasta nu înseamnă că expunerea la noi microorganisme nu joacă un rol în provocarea epidemiilor de boli infecțioase, dar este puțin probabil ca aceste noi organisme să provoace boli la persoanele bine hrănite, cu sisteme imunitare puternice.

Dieta modernă este deficitară în nutrienți

Să trecem rapid la zilele noastre. Avem o populație de copii care sunt extrem de prost hrăniți. Atât dieta deficitară, cât și practica vaccinării pot slăbi sistemul imunitar. (A se vedea cartea lui Tom Cowan Vaccines, Autoimmunity, and the Changing Nature of Childhood Illness – Vaccinurile, autoimunitatea și natura în schimbare a bolilor copilăriei, pentru o explicație a modului în care vaccinurile deprimă sistemul imunitar, în loc să îl îmbunătățească).

Și datorită practicii vaccinării, asistăm, de asemenea, la apariția unor forme noi și mai virulente de boli precum rujeola și pertussis. Dr. Cowan și mulți alții prezic o recrudescență a epidemiilor masive, focare de boli infecțioase împotriva cărora medicina modernă va fi neputincioasă.

Dragi părinți, vă rugăm să dați dovadă de vigilență și să vă protejați copiii în avans – hrăniți-i cu alimente bogate în nutrienți, în special alimente bogate în activatori liposolubili, și spuneți nu vaccinurilor.

Autor: Sally Fallon Morell

Citiți și:
11 milioane de oameni mor anual, din cauza acestor greșeli în dietă
Dieta indiană pentru o siluetă perfectă
Avantajele certe ale alimentaţiei vegetariene. Motivele pentru care tot mai mulţi oameni renunţă la carne

 

yogaesoteric
25 iunie 2024