Din 7 în 7 ani trupul și conștiința trec printr-o modificare
Viaţa are un şablon, şi este bine să-l înţelegi. Fiziologii spun că, din şapte în şapte ani, trupul şi conştiinţa trec printr-o criză de modificare. La fiecare şapte ani, toate celulele din trup se reînnoiesc.
De fapt, dacă trăieşti şaptezeci de ani, durata medie de viaţă, trupul tău moare de zece ori. În al şaptelea fiecare an al vieţii, totul se modifică, exact ca la schimbarea anotimpurilor. În şaptezeci de ani, cercul este complet. El are zece diviziuni.
În realitate, viaţa omului nu este cel mai adecvat să fie împărţită în copilărie, tinereţe şi bătrâneţe, pentru că din şapte în şapte ani începe o nouă vârstă, se face un pas nou…
În primii şapte ani copilul este autocentrat, de parcă ar fi centrul universului. Toată familia se învârte în jurul lui. Dorinţele îi sunt îndeplinite imediat, căci altfel îl apucă pandaliile – ţipă, plânge, face urât. El trăieşte ca un adevărat împărat – mama, tata îi sunt servitori, toată familia trăieşte doar pentru el. Şi bineînţeles el crede că aceasta este valabil şi pentru lumea mai largă. Luna răsare pentru el, Soarele răsare pentru el, anotimpurile se modifică pentru el. Un copil de şapte ani este mulţumit de sine. Nu are nevoie de nimeni şi nimic, se simte complet.
După şapte ani se produce o modificare. Copilul nu mai este autocentrat; devine excentric, ad literam. Se mişcă spre ceilalţi. Ceilalţi – prietenii, găştile – devin fenomenul important. Acum nu mai este atât de interesat de sine: este interesat de ceilalţi, de lumea mai mare. Începe să se cerceteze, vrea să fie tot, pune mii de întrebări, aducându-şi părinţii la exasperare. Îl interesează totul, vrea să ştie tot. Omoară un fluture ca să vadă ce are înăuntru, strică o jucărie ca să vadă cum funcţionează. Dacă este băiat, nu-l interesează fetele. Pe fete nu le interesează băieţii. Dacă o fată se joacă cu băieţii e privită ca un băieţoi, ceva nu este în regulă cu ea.
După al paisprezecelea an de viaţă se deschide o a treia uşă. Pe băieţi nu-i mai interesează băieţii, pe fete nu le mai interesează fetele. Sunt politicoşi, dar lipsiţi de interes. De asta prietenia care se leagă între şapte şi paisprezece ani este cea mai adâncă, şi nu se va mai lega niciodată în viaţă o alta la fel. Copiii care s-au împrietenit atunci rămân prieteni pe viaţă, legătura este foarte profundă. Îşi vor mai face prieteni, dar acei prieteni vor fi mai degrabă cunoştinţe; fenomenul acela profund care s-a petrecut între şapte şi paisprezece ani nu se va ma repeta.
După al paisprezecelea an, pe băiat nu-l mai interesează băieţii. Dacă totul decurge normal, îl interesează fetele. Acum devine interesat cu adevărat de opusul lui, de adevăratul celălalt.
Al paisprezecelea an este un an revoluţionar, important. Sexul devine matur, adolescentul începe să se gândească la amor; fanteziile sexuale amoroase încep să domine visele. Bărbatul devine un mare Don Juan, începe să curteze fetele. Apare romantismul, poezia.
La douăzeci şi unu de ani, dacă totul decurge normal şi adolescentul nu este forţat de societate să facă ceva care nu este firesc, adolescentul devine tânăr, este interesat mai mult de statutul social decât de iubire. Are ambiţii, vrea un Rolls Royce, vrea o casă mare, vrea să fie un om de succes, un Rockefeller, un prim ministru. Ambiţia devine preponderentă. Toată preocuparea tânărului se canalizează pe viitor, pe reuşită, pe competiţie, pe strategia în bătălia pentru poziţia socială. Acum el intră în lumea nebuniei. Piaţa devine acum aspectul cel mai important. Întreaga lui fiinţă se îndreaptă spre piaţă: bani, putere, prestigiu.
De la douăzeci şi unu la douăzeci şi opt de ani, tânărul duce o viaţă aventuroasă, are ambiţii mari, dorinţe mari şi luptă prin toate metodele să şi le realizeze. La douăzeci şi opt de ani, devine conştient de faptul că nu toate dorinţele pot fi împlinite. Înţelege mai bine că multe dorinţe sunt irealizabile. Acum începe să-l intereseze mai mult siguranţa şi confortul, şi mai puţin aventura şi ambiţiile. Începe să se aşeze. Al douăzeci şi optulea an de viaţă marchează sfârşitul perioadei „hippie”…
La treizeci şi cinci de ani energia vitală atinge punctul omega. Cercul este jumătate complet şi energiile intră în declin. Acum, omul nu este interesat numai de siguranţă şi confort, el devine conservator. Nu numai că nu-l interesează revoluţia, ci devine antirevoluţionar. Acum este împotriva tuturor modificărilor, este conformist, conservator. Este împotriva a tot ce este revoluţionar, vrea să păstreze un status quo, adică starea în care se află situația în momentul de faţă, şi este împotriva oricărei modificări care ar putea să-i pună în pericol stabilitatea. Este împotriva hippioţilor, a rebelilor. Este cu adevărat un membru de bază al societăţii…
La treizeci şi cinci de ani, omul face parte din lumea convenţională. Începe să creadă în tradiţii, în trecut. Este împotriva modificării, pentru că orice modificare îi poate tulbura viaţa, iar acum are mult de pierdut. Este de partea legii, a religiilor, a reglementărilor, a disciplinei şi combate anarhismul.
La patruzeci şi doi de ani erup tot felul de boli fizice şi psiho-mentale, căci acum viaţa este în declin. Energia se îndreaptă spre moarte. Dacă la început energiile erau în urcare şi omul devenea tot mai vioi, mai energic, mai puternic, acum se petrece exact pe dos – cu fiecare zi omul este tot mai slab. Însă obiceiurile persistă. Dacă acum mănâncă la fel de mult ca la 35 de ani, se îngraşă, şi încep să apară tot felul de boli – tensiune mare, atac de cord, insomnie, ulcer. Toate acestea se petrec în preajma vârstei de 42 de ani, care este unul dintre cele mai periculoase puncte. Părul începe să cadă, încărunţeşte. Viața se transformă în moarte, încetul cu încetul.
În preajma vârstei de 42 de ani pentru mulți religia devine pentru prima dată importantă, pentru că religia este profund preocupată de moarte. Acum moartea se apropie şi omul caută refugiul în religie…
La patruzeci şi nouă de ani, căutarea a devenit clară. I-au fost necesari şapte ani să devină clară. Acum apare hotărârea. Nu te mai interesează ceilalţi. Pe bărbaţi nu-i mai interesează femeile, pe femei nu le mai interesează bărbaţii – se instalează menopauza. Omul nu prea mai are chef de relații amoroase. Toată treaba i se pare puţin cam juvenilă, cam prea imatură… Aşa cum la paisprezece ani dorinţa amoroasă apare în mod firesc, la fel de firesc ea se estompează la patruzeci şi nouă de ani pentru omul obișnuit. Este firesc să fie aşa, pentru el, întrucât fiecare ciclu este necesar să se încheie…
Acum omul a întors spatele vieţii şi ambiţiilor şi dorinţelor – s-a terminat. El se îndreaptă spre singurătate, spre el însuşi. Înainte nu putea fi singur; existau responsabilităţi de îndeplinit, copii de crescut. Acum copiii sunt adulţi, căsătoriţi, sunt aşezaţi la casele lor. Nu mai sunt hippioţi, au în jur de 28 de ani. Acum este vremea ca părintele să lase casa în urmă, să se desprindă de problemele lumeşti, să înceapă să privească spre pădure, să coboare în sine, să devină introvertit, să fie din ce în ce mai înclinat spre meditaţie şi rugăciune.
La vârsta de cincizeci şi şase de ani se produce iar o transformare, o revoluţie: acum nu mai este de ajuns ca omul să privească spre pădure, el este necesar să plece în pădure. Viaţa este pe sfârşite, moartea este tot mai aproape. Dacă la 49 de ani nu mai este interesat de sexul opus, la 56 de ani încep să nu-l mai intereseze ceilalţi, indiferent de sex, societatea, formalităţile sociale, formele de înregimentare. S-a terminat cu „socializareaˮ, cu apartenenţa la diverse cluburi, organizaţii, grupuri. A trăit destul, a învăţat destul; acum mulţumeşte tuturor şi părăseşte forma de organizare respectivă. Cincizeci şi şase de ani este vârsta la care este menit să devină în mod firesc un sannyasin. Este binevenit să îmbrăţişeze renunţarea, să iasă din societate. Este firesc – aşa cum a intrat, este necesar să iasă, pentru dacă n-ar ieşi, s-ar sufoca.
La şaizeci şi trei de ani redevine copil, este interesat numai de sine. Asta înseamnă meditaţia – să cobori în sine, ca şi cum totul s-a prăbuşit şi numai tu exişti. Redevine copilul inocent, începe să coboare în sine. I-au mai rămas de trăit numai şapte ani, este necesar să se pregătească de ultimul capitol al vieţii. Este necesar să fie gata să părăsească această lume. Ce înseamnă să fii pregătit să ajungi la îngeri? Înseamnă să-ţi dai sufletul sărbătorind, fiind fericit, să întâmpini acest proces firesc cu braţele deschise, să fii dornic să mergi la Dumnezeu. Dumnezeu ţi-a dat prilejul de a fi şi de a învăţa, şi ai învăţat. Tot ce-a fost până acum a fost sejur. Ai rătăcit pe un tărâm străin, ai trăit cu oameni străini şi ai învăţat multe. Acum este vremea să te întorci acasă.
La şaptezeci de ani, omul se închide de tot în sine. Nu citeşte, nu vorbeşte mult. Este tot mai tăcut, tot mai mult el cu sine, total indiferent la ce se petrece în jurul lui. Încetul cu încetul energia slăbeşte. La vârsta aceasta este pregătit. Dacă a urmat acest şablon natural, cu nouă luni înainte de a se înălţa la ceruri îşi dă seama şi e conştient de asta. Aşa cum copilul este necesar să petreacă nouă luni în uterul mamei înainte de a se naște, înainte de a merge la cele veşnice omul este nevoie să petreacă nouă luni în sine. Cu nouă luni înainte de venirea inevitabilului, omul intră iarăşi în „uter”, numai că acum uterul nu mai e în mamă, ci în el însuşi.
Indienii numesc cel mai tainic altar al unui templu, garbha – uter. Denumirea este profund simbolică. În ultima fază a vieţii, cu nouă luni înainte de a părăsi definitiv această lume, omul intră în sine, propriul său trup devine uter. El coboară în cel mai tainic altar, unde flacăra arde veşnic, unde se află lumina, unde trăieşte Dumnezeu. Acesta este procesul natural.
Pentru acest proces natural nu este nevoie de ajutor. Este indicat să trăieşti clipa prezentă. Clipa următoare va veni de la sine. Aşa cum râul curge şi ajunge la ocean, tot aşa curgi şi tu şi ajungi la sfârşit, la ocean…
Când ajungi la 70 de ani, când eşti gata să părăsești definitiv această lume, dacă ai trăit totul aşa cum se cuvine, în prezent, fără să amâni nimic pentru viitor, fără să visezi la viitor, dacă ai trăit total clipa… indiferent cum a fost ea – cu nouă luni înainte vei deveni conştient de faptul că vei merge la cele drepte…
Ajungerea în ceruri este încununarea, împlinirea. Viaţa pământească sfârşeşte când sufletul părăseşte trupul; de fapt, viaţa înfloreşte în acel moment. Însă pentru a cunoaşte frumuseţea acestui proces este important să fii pregătit pentru el, este necesar să înveţi arta de a merge la cele veşnice!
Citiţi şi:
Ciclul circadian – orele de aur ale organelor
TETRAKTYS, știinţa ciclurilor şi a ritmurilor care compun universul
Menirea ultimă a omului este înţelepciunea (1)
yogaesoteric
14 iunie 2019