Din istoria Iudaismului: cine au fost fariseii

 
de Victor Ardeleanu

Motto: „Cei care nu au înţeles istoria o vor repeta”
 

Cuvinte precum „fariseu” sau „zelot” au intrat de multă vreme în limbajul comun pentru a desemna mai degrabă calităţi decât realităţi istorice. DEX-ul defineşte termenul de „fariseu” ca însemnând făţarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, şiret, viclean. Zelot, pe de altă parte, e folosit uneori cu sensul de fanatic. În spatele acestor semnificaţii se află însă o lungă istorie. Vom urmări împreună să descoperim doar câteva dintre aspectele incitante ale istoriei iudaismului, şi vom descoperi că atât fariseii, cât şi zeloţii, reprezintă „secte”, adică grupări separate din religia tradiţională iudaică.

 
În vechiul Israel, ca şi în ale societăţi din acele vremuri, instituţia preoţiei era strâns legată de cea politică şi regală. Conform textelor sacre (Tanakh – Biblia evreiască), după o perioadă de autoritate politică decentralizată şi neinstituţionalizată, consemnată şi descrisă în Cartea Judecătorilor, copiii lui Israel i-au cerut lui Dumnezeu să le dea un rege. Samuel (ultimul Judecător) l-a uns atunci rege pe Saul, acestuia i-a urmat David, primul din  ceea ce a devenit apoi linia regală a Israelului – Casa lui David.
 

Primul şi al doilea Templu

 
Autoritatea religioasă a preoţilor a fost centralizată şi instituţionalizată odată cu construirea primului templu din Ierusalim în jurul anului 950 î. Hr. În timpul „Perioadei Primului Templu” (950-586 î.Hr.) preoţii serveau în templu şi citeau textele sacre. Puterea politică aparţinea regelui, dar acesta trebuia să fie uns de Marele Preot, ca semn al dreptului divin – acordat unei fiinţe umane – de a guverna. Autoritatea preoţilor se baza pe textele sacre, care conţineau povestiri morale, învăţături, legi, norme de comportament pentru viaţa de zi cu zi şi reguli privind modul de adorare al lui Dumnezeu. Existau încă din acea vreme, înafară de preoţii din Templu, profeţi şi învăţaţi, care vorbeau mulţimii despre aspectele spirituale, interpretând textele sacre; aceştia – nu de puţine ori – îi criticau pe regi. Prin influenţa pe care aceşti profeţi o aveau asupra maselor, ei reprezentau o veritabilă forţă politico-religioasă, aproape la fel de importantă ca preoţii sau regele.
 

În anul 586 î.Hr. Templul şi monarhia au fost distruse odată cu cucerirea Ierusalimului de către Babilon, iar locuitorii au fost trimişi în exil, perioadă cunoscută în Biblie sub numele de Exod. În anul 539 î. Hr. când perşii au cucerit Babilonul, Ierusalimul a intrat sub ocupaţia acestora. Regele persan Cyrus cel Mare a permis evreilor în anul 537 î. Hr. să se întoarcă în Iudea  şi să îşi reconstruiască Templul. Odată cu finalizarea construcţiei, în anul 515 î. Hr. a început „Perioada celui de-al doilea Templu”. Perşii nu au permis însă şi reinstaurarea monarhiei, ceea ce a dus automat la creşterea puterii preoţilor şi a Templului, care au devenit singura autoritate în rândul populaţiei. Cum Templul fusese reconstruit sub auspiciile unei puteri străine, existau mai multe grupuri care îi contestau autoritatea şi legitimitatea. Istoricul roman Josephus menţionează că la acea vreme în Iudeea au început să se constituie patru mari curente: saducheii, esenienii, zeloţii şi fariseii.
 

O naţiune marcată de autoritatea preoţilor

Saducheii reprezentau clasa preoţimii din vechiul Israel. Etimologic, ei purtau numele marelui preot din vremea lui David şi Solomon – Zadok. Celelalte trei facţiuni: esenienii, zeloţii şi fariseii s-au constituit prin opoziţie faţă de saduchei, ca „secte”, cuvânt ce are sensul de grupare separată dintr-o religie recunoscută. Dintre aceste trei secte religioase, fariseii au avut şi un important rol politic. Membrii acestor secte constituiau grupuri sociale separate, existând interdicţii cu privire la interacţiunile sociale sau la căsătoriile cu membrii aparţinând celorlalte grupări – considerate impure.
 
Saducheii au reprezentat multă vreme autoritatea religioasă şi au deţinut puterea politică şi juridică, alături de farisei. Ei aderau cu stricteţe la o interpretare literală a Legii, dar nu credeau în existenţa îngerilor şi spiritelor şi nici în nemurirea sufletului. Compromisurile lor cu stăpânitorii: perşi, egipteni, greci şi romani i-au ajutat să-şi menţină poziţiile şi puterea. Urâţi în taină de popor, ei au dispărut de îndată ce, după distrugerea Ierusalimului, le-a fost retras sprijinul din partea autorităţilor imperiale.
 
„Perioada celui de-al doilea Templu” nu a implicat doar reconstruirea Templului din Ierusalim, ci şi cenzurarea, selectarea şi canonizarea textelor sacre, similar cu modul în care, în religia creştină, textele au fost cenzurate de numeroase Concilii, până s-a ajuns în forma acceptată astăzi. Preoţii aveau deci controlul total asupra Templului şi instituţiei monarhice, însă pe lângă Templu exista o categorie de scribi, profeţi şi învăţaţi (cărora oamenii simpli li se adresau cu apelativul de Învăţător – în limba ebraică, rabi) care studiau Tora şi o prezentau oamenilor simpli, atunci când în zilele de târg se adunau mari mulţimi în Ierusalim. Această activitate a înlocuit cu timpul obligaţia biblică ce fusese încetăţenită după întoarcerea din Exil, ca regele să citească supuşilor săi textele sacre. Aceşti înţelepţi au devenit cu timpul tot mai puternici, prin influenţa pe care o aveau asupra maselor şi au dezvoltat o tradiţie orală de transmitere a Torei, constituind bazele grupării ulterioare a fariseilor. 
 

Fariseii erau cunoscuţi pentru interpretarea Legii

Fariseii s-au constituit deci din grupul scribilor şi înţelepţilor de pe lângă Templu, numiţi şi cărturari la acea vreme. După cum le arată şi numele (etimologic fariseu provine din rădăcina paraş = a separa) aceştia căutau să se separe de tot ceea ce era impur sau rău. Spre deosebire de saduchei, fariseii erau foarte deschişi către interpretări şi dezbateri pe seama Legii. Ei considerau că pe lângă scripturi (forma scrisă a învăţăturilor divine) Dumnezeu îi transmisese lui Moise şi o tradiţie orală în care îl învăţa semnificaţia şi modul de aplicare a Legii.  De aceea dincolo de textul scris, ei aveau o serie întreagă de reguli şi rânduieli pentru viaţa de zi cu zi, care vizau mai ales purificarea.
 
Fariseii trăiau o existenţa plină de restricţii, se abţineau de la contactul cu lumea şi cu persoanele sau lucrurile „necurate”, aici fiind incluşi şi membrii celorlalte facţiuni. Ritualul spălării era pentru ei la fel de important ca şi practicarea rugăciunii. A fi fariseu în acele vremuri însemna a adera la un astfel de punct de vedere, existau şi unii preoţi (în marea lor majoritate saduchei) care erau totodată şi farisei. În Evanghelii se face deseori referire la farisei ca fiind cei care ţineau la „formă”, care respectau mai mult litera legii decît spiritul ei.
 
În numeroase episoade din Vechiul Testament, fariseii se arată indignaţi de faptul că Iisus încalcă prevederile Legii, mai ales în ceea ce priveşte munca în ziua de Sabat sau contactul cu persoane considerate impure. Iisus le atrage însă atenţia asupra pericolului lipsei de profunzime spirituală şi trăirii exclusive a aspectelor formale, destinate a masca de fapt goliciunea interioară. Atât marii preoţi, cât şi fariseii, erau convinşi că ştiu tot ceea ce este necesar, şi tocmai de aceea ei s-au debarasat de Iisus în modul în care îl ştim şi au făcut tot ceea ce le-a stat în putinţă ca să fie torturat şi crucificat.
 

Esenienii erau preoţi „dizidenţi”, care contestau legitimitatea saducheilor şi a Templului. Ei susţineau că Templul este însăşi comunitatea eseniană, iar respectarea Legii este noua formă de sacrificiu şi de adorare a lui Dumnezeu, şi nu ritualurile exterioare.
 

Zeloţii aveau să se facă remarcaţi cu precădere în perioada ocupaţiei romane, fiind un fel de fundamentalişti fanatici ai acelor vremuri. Ei erau gata să îşi sacrifice viaţa pentru a elibera Iudeea de stăpânirea romană.
 

Din nou istorie: rolul fariseilor în căderea monarhiei

Prăpastia dintre saduchei şi farisei s-a adâncit tot mai mult în epocile care au urmat construirii celui de-al doilea Templu. „Saducheii erau conservatori, monarhişti, aristrocraţi. Fariseii erau ecletici, populari şi mult mai democratici” scrie istoricul Cecil Roth în „Essays in Jewish History”. După cucerirea Persiei de către Alexandru cel Mare, Iudeea a intrat sub dominaţie grecească. A început astfel să se constituie o societate cosmopolită, în care limba greacă, ştiinţele, arhitectura, cultura, obiceiurile din viaţa de zi cu zi, chiar şi vestimentaţia au început să capete influenţe greceşti.
 
Evenimentele au atins un punct maxim în anul 165 î.Hr. când Antiochus al treilea, conducătorul grec al imperiului seleucid a invadat Iudeea, a jefuit Templul şi a instaurat un program de elenizare forţată. Evreii s-au revoltat avându-l în frunte pe Iuda Macabeul care a reuşit să elibereze Ierusalimul şi să refacă Templul. El a stabilit o nouă monarhie, însă de data aceasta era vorba de regi-preoţi saduchei, cunoscută  sub numele de Dinastia Hasmoneană.
 
Fariseii au protestat împotriva faptului că regele hasmonean Alexander Jannaeus era în acelaşi timp şi rege şi Mare Preot şi i-au cerut acestuia să aleagă între cele două funcţii. Acesta s-a aliat cu saducheii şi astfel a izbucnit un război civil. La moartea sa, conflictul s-a adâncit, unul din fii săi – Hyrcanus fiind de partea saducheilor, celălalt – Aristobulus de partea fariseilor. Conflictul dintre cei doi a durat până la cucerirea Ierusalimului de către generalul roman Pompei în anul 63 î.Hr, moment care a marcat începutul dominaţiei romane asupra Iudeei.
 
Conform istoricului roman Josephus, fariseii s-au dus la împăratul (roman) Pompei şi i-au cerut să intervină în favoarea lor, restabilind vechea preoţime în Templu şi abolind puterea dinastiei hasmoneene. Pompei le-a îndeplinit cererea şi l-a numit Mare Preot şi conducător pe Hyrcanus. Acesta nu a guvernat însă decât şase ani pentru că a fost înlocuit de guvernatori romani. Dintre aceştia cel mai cunoscut nouă a fost Irod, care a reuşit să obţină de la Senatul roman statutul de rege al Iudeei şi astfel a pus capăt dinastiei hasmoneene.
 

În timpul lui Iisus, Israelul era condus de Irod, însă autoritatea religioasă era reprezentată de saduchei ca şi preoţi ai templului şi de farisei, care formau împreună cele două părţi ale Sinedriului, tribunalul suprem evreiesc. Aceştia au continuat să aştepte venirea lui Mesia chiar şi după răstignirea şi învierea lui Iisus, ignorând toate semnele şi evidenţele care dovedeau că el era Mesia pe care îl aşteptau.

 
Citiţi şi:
Psalmul 90 

Misiunile şi suferinţele îngerilor

Bibliografie:

1. Cecil Roth: Essays in Jewish History, Hermon Press, 1970
2. Jacob Neusner: Our Sages, God, and Israel: An Anthology of the Jerusalem Talmud, Rossel Books, 1984
3. Cohen, Shaye J.D.: From the Maccabees to the Mishnah, Westminster John Knox Press, 1988
4. Albert L. Baumgarten: Ancient Jewish sectarianism, 1998
5. Encyclopedia Britannica – Hellenistic Judaism, 2004
 

yogaesoteric
martie 2007

Also available in: English