Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane

El îi numeşte pe jurnaliştii americani „curtezani care vor să trăiască la Versailles”

traducere după versiunea franceză de Violeta Bucur

John MacArthur este în prezent preşedinte şi director al revistei Harper’s Magazine. Are o prestigioasă carieră jurnalistică, colaborând la mai multe cunoscute publicaţii din SUA: New York Times, Washington Post, Boston Globe, Los Angeles Times, Wall Street Journal. În 1993 a primit premiul Mencken pentru cel mai bun editorial, în urma articolelor sale din New York Times. Bun cunoscător al lumii redacţiilor americane, el face o serie de dezvăluiri incitante despre corupţia din lumea presei, în contextul evenimentelor de după 11 septembrie 2001.  Kristina Borjesson l-a intervievat şi a publicat mărturiile lui sub titlul „Toată lumea vrea să trăiască la Versailles”, în cartea „Controlul Media. Opt mari jurnalişti americani rezistă presiunilor administraţiei Bush,” publicată de editura pariziană Les Arenes în 2006.  

Singurii care se bucură de libertatea presei sunt proprietarii mass-media

Kristina Borjesson: Virulenţa cu care John MacArthur apostrofează mass-media şi neglijenţele principalelor ei ,,vedete” ar putea să-i şocheze  pe cei sensibili. Pentru mine însă e ca un suflu de aer proaspăt. Mi se pare revigorant să aud un jurnalist, ba mai mult, un patron de ziar, că îşi critică breasla cu atâta libertate. Este drept că, spre deosebire de alţii, directorul de la Harper nu are nevoie să facă temenele nimănui pentru a asigura supravieţuirea revistei sale: în ceea ce-l priveşte, independenţa reprezintă un privilegiu nativ. Nepot al bancherului miliardar John D. MacArthur şi fiul lui Roderick MacArthur, la rândul său milionar şi apărător ardent al libertăţii civice, John are în gene reuşita individuală, dar şi un anumit devotament faţă de interesul public.

Nobili din fire, descendenţii familiilor înstărite cum este cea a lui John sunt adesea educaţi în spiritul datoriei faţă de ţara care le-a permis să devină bogaţi. MacArthur îşi achită astfel datoria cu ajutorul revistei Harper, o publicaţie lunară de artă şi literatură, care tratează totodată subiecte de politică, făcându-şi o plăcere din a lua urma celor puternici şi corupţi. ,,Singurii care se bucură de libertatea presei sunt aceia care deţin un organ de presă”, îi place lui John MacArthur să spună cu cea mai mare seriozitate. 

Noii curtezani ai actualului Versailles

Prin spiritul juvenil, eleganţa şi bunele maniere, John are aerul unui băiat de bani gata american. Dar aparenţele înşeală. Colaborator constant al revistei „Devoir” din Montreal, el vorbeşte curent limba franceză şi face dovada unei viziuni largi asupra lumii, aspect din ce în ce mai puţin în vogă printre cei din lumea lui. Dacă la prima vedere pare de o curtoazie ieşită din comun, devine cu totul altul, imediat ce îşi scoate sabia din teacă pentru a-şi critica colegii de breaslă. De-abia atunci îţi dai seama cât de puternic este focul ce îl animă: ,,Mulţi din generaţia mea au făcut jurnalism pentru că s-au simţit investiţi cu o responsabilitate deosebită,” explică el. ,,Aceea de a nu mai accepta vreodată minciunile care ne-au fost servite pe vremea războiului din Vietnam.”

Acum că Statele Unite sunt amestecate într-un război nu cu mult diferit de cel care i-a marcat tinereţea, MacArthur nu-şi poate potoli mânia. El îi acuză pe jurnaliştii de la Washington că sunt ,,curtezani” şi compară capitala americană cu Versailles-ul lui Ludovic al XIV-lea. ,,Toată lumea vrea să trăiască la Versailles” în preajma actualului Rege-Soare, George Bush. MacArthur se lansează într-un rechizitoriu feroce împotriva presei de după 11 Septembrie 2001.
 
Presa acoperă şi multiplică minciunile guvernanţilor

John MacArthur: Felul în care mass-media s-a comportat chiar înainte de cel de-al doilea război din Golf şi de invazia Irakului este demn de dispreţ. Doar în anii care au precedat războiul din Vietnam mai putem găsi publicaţii atât de mediocre. Mass-media americană a înghiţit şi a amplificat absolut toate minciunile administraţiei Bush, începând cu conferinţa de presă care a avut loc la 7 septembrie 2002. În acea zi, însoţit de Tony Blair, George Bush a vorbit despre un nou raport al AIEA (Agenţia internaţională de energie atomică) conform căruia Saddam Hussein avea să creeze o bombă atomică în numai şase luni. Însă acest raport nu a existat niciodată. Foarte puţini jurnalişti au semnalat acest lucru la vremea respectivă, deşi subiectul ar fi fost o bombă mediatică: „Preşedintele a citat un raport imaginar, avertizând asupra iminenţei unui holocaust nuclear.” Dar nimeni din presă nu a pomenit nimic despre această minciună sfruntată.

Primul articol serios în care se dezvăluia faptul că acest faimos raport este o scorneală n-a fost publicat decât trei săptămâni mai târziu în Washington Times. Cel mai uimitor este însă faptul că acesta a apărut într-un cotidian de dreapta, care susţinea ideea războiului. Articolul, intitulat ,,Raportul citat de Bush nu există: AIEA neagă raportul referitor la armele irakiene,” a fost publicat pe data de 27 septembrie 2002. În decursul celor două săptămâni care au urmat până la decizia Congresului de a aproba invazia Irakului şi de a-i acorda undă verde lui Bush, presa a continuat totuşi să publice poveşti înspăimântătoare despre armele irakienilor.

Cei mai mulţi s-au inspirat dintr-un articol apărut în New York Times în care autoarea, Judith Miller, scrie despre existenţa unor tuburi de aluminiu care ar constitui o dovadă pentru faptul că Saddam Hussein şi-a relansat programul nuclear. În primul articol din această serie, apărut pe 8 septembrie 2002 sub semnăturile lui Judith Miller şi a lui Michael Gordon, se află un citat care a rămas întipărit în amintirea tuturor, un exemplu tipic de propagandă. Autorii citează un membru eminent al administraţiei Bush, fără îndoială vicepreşedintele Dick Cheney: „Dacă vom aştepta prea mult pentru a descoperi arma încă fumegând, nu va mai ieşi fum din ea, ci o „ciupercă” nucleară”.

Nici că se puteau prezenta lucrurile într-un mod mai terifiant. Ar fi fost o spălare de creiere prea evidentă dacă s-ar fi spus: dacă nu invadăm Irakul, Saddam Hussein va declanşa holocaustul nuclear asupra Statelor Unite. Ori acest lucru era o mare tâmpenie. Aşa cum a explicat mai târziu AIEA, tuburile de aluminiu erau destinate fabricării de focoase tradiţionale şi nu fabricării de arme atomice.

Excesul de zel al jurnaliştilor înfloreşte versiunea oficială

Dar minciuna nu se opreşte aici. În timpul perioadei cruciale dintre 17 septembrie şi 12 octombrie 2001, presa americană nu a mişcat nici un deget pentru a opri avalanşa de absurdităţi.  Poate cu două excepţii: Washington Post şi Scott Ritter, inspector pentru dezarmare la ONU, despre care n-am mai auzit vorbindu-se de atunci. Faptele ulterioare i-au dat dreptate acestuia din urmă, mult mai mult decât ne-am fi aşteptat, dar i-a mai auzit cineva numele? A fost felicitat pentru clarviziunea sa cu privire la război? A fost invitat la vreo emisiune pentru a spune „v-am zis eu”?! A avut ocazia să vorbească la acele televiziuni care l-au ridiculizat şi l-au acuzat de atâtea absurdităţi: că este în slujba Irakului,  că este prieten cu Saddam Hussein, etc. ? Nu.

În cercurile mediatice din Washington şi din New York se instalase o atmosferă de obedienţă plină de frică şi panică. Jurnaliştii nu reuşeau să mai facă deosebirea între ceea ce era adevărat şi ceea ce era fals şi preferau să păstreze linia oficială. Unii reporteri, precum Judith Miller, au făcut chiar exces de zel, amplificând anumite elemente în sensul versiunii oficiale. Pentru mine este evident că detaliile proveneau chiar de la Casa Albă. Este o tehnică de propagandă îndelung exersată: dezvălui anumite informaţii ziarului New York Times, apoi vicepreşedintele sau alt membru al administraţiei este invitat la o emisiune televizată pentru a dezbate subiectul şi astfel are ocazia să justifice un război împotriva lui Saddam Hussein.

O scorneală de impact: „armele de distrugere în masă”

Un alt aspect important: formularea „arme de distrugere în masă” este demnă de Orwell. Preşedenţia americană a utilizat în mod deliberat această expresie goală de sens pentru că astfel putea pune în aceeaşi oală bomba atomică, armele chimice şi armele biologice. În presa americană aproape nimeni nu şi-a bătut capul să menţioneze diferenţa care există între cele trei. Până pe 12 octombrie 2002 sperietoarea numărul unu utilizată de administraţia Bush a fost ameninţarea cu un atac nuclear şi faptul că Saddam Hussein ar fi fost pe punctul de a fabrica bomba atomică. Nu s-a spus nimic despre arme chimice sau biologice. Imediat ce Congresul a autorizat invazia Irakului, s-a renunţat la terifiantele poveşti cu bomba atomică şi nu s-a mai vorbit decât despre arme de distrugere în masă. Ştiau foarte bine că dacă s-ar fi aflat că povestea cu armele nucleare este o invenţie, singura lor  şansă era să semene confuzie. Continuând să vorbească despre arme de distrugere în masă, cei mai mulţi oameni ar fi crezut că se referă tot la bomba atomică. Şi exact aceasta s-a şi petrecut.     

Kristina Borjesson: Carl Bernstein [n.n. unul dintre cei care au descoperit „afacerea Watergate”, care a dus la demisia preşedintelui american Richard Nixon, în 1974] consideră că presa a făcut treabă bună în ultimul sfert de secol. I-am pus aceeaşi întrebare privitoare la armele de distrugere în masă: cum este posibil că această ştire a fost difuzată fără a fi pusă sub semnul întrebării, fără a fi verificată? El mi-a răspuns, citez din memorie, „A trebuit să transmitem comentariile administraţiei despre armele de distrugere în masă. Cum am fi putut să le verificăm?! N-aveam cum să mergem la faţa locului pentru a cere inventarul!” Dvs. îmi spuneţi că această minciună privind raportul AIEA s-ar fi putut verifica destul de repede. Prin ce miracol aţi reuşit acolo unde toţi ceilalţi au dat greş?

John MacArthur: A fost suficient să citesc ziarele şi să ciulesc urechea când unul dintre colegii mei de la Harper a afirmat: „Ştii, raportul AEIA nu există!” Am făcut apoi legătura cu ceea ce spunea Scott Ritter, fost inspector pentru dezarmare în cadrul ONU, cu privire la capacităţile nucleare ale Irakului: „considerăm că am rezolvat această problemă în decembrie 1998”. Şi atunci mi-am spus: „povestea lor cu bomba atomică este clar o minciună. Vor să ne sperie.”

Informaţii false, care nu citează sursele

Trebuie spus şi faptul că toate articolele care alertau asupra acestui pretins pericol nu indicau niciodată sursele. Judith Miller nu a citat niciodată vreun nume. Împreună cu echipa mea am reuşit să găsim o sursă: David Albright, fost inspector în dezarmare în cadrul Comisiei speciale a Naţiunilor Unite (UNSCOM). El, şi toţi ceilalţi foşti inspectori şi experţi în dezarmare ştiau că povestea cu tuburile de aluminiu nu stă în picioare. Exact asta a şi susţinut pe 8 decembrie 2002 pe un post de televiziune important, subliniind că aceste tuburi nu au cum să reprezinte vreo încercare de a reconstitui un arsenal nuclear. Nici atunci presa scrisă nu a mişcat un deget, nici măcar presa de stânga.

Kristina Borjesson: De ce?

John MacArthur: Nu şi-au dat nici măcar silinţa să caute şi alte surse de informare, deşi acestea nu lipseau. Orice reporter ştie că dacă există un inspector în dezarmare care a făcut anumite declaraţii publice, există şi alţii care cunosc subiectul şi totuşi preferă să tacă. De obicei aceşti funcţionari sunt oameni care preferă să rămână în spate. Dacă există un Scott Ritter care strigă în gura mare, există cu siguranţă alţi 10-20 care şuşotesc despre asta. E suficient să-i cauţi ca să-i găseşti, nu este atât de greu.

E drept că ei nu ies singuri în faţă să facă declaraţii publice. Se tem prea tare să nu aibă aceeaşi soartă cu confratele lor David Kelly din Anglia. În mai 2003, BBC-ul îl prezenta pe doctorul David Kelly, expert în dezarmare al guvernului britanic, ca fiind autorul unor falsificări de informaţii realizate de fapt de guvern. Kelly „dăduse o formă mai atractivă” unui raport care conţinea afirmaţii cu privire la armele irakiene de distrugere în masă şi care susţinea că acestea puteau fi activate în trei sferturi de oră. În data de 17 iulie 2003, David Kelly a fost găsit mort. Raportul anchetatorilor cu privire la cauza morţii indică o sinucidere, dar a fost primit cu mult scepticism.

Kristina Borjesson: Totuşi, Carl Bernstein, Judith Miller… sunt nume mari!

John MacArthur: Carl Bernstein, înainte de deveni jurnalist independent, a lucrat pentru Washington Post. El este un produs al acestui mediu şi apără din reflex jurnaliştii din Washington şi presa care gravitează în jurul Casei Albe. Aceşti oameni fac parte dintr-o instituţie căreia îi datorează supunere. Ei îi sunt loiali patronului şi nu cititorului. Ei nu au aceeaşi responsabilitate ca jurnaliştii independenţi ca, de exemplu, Seymour Hersh. [n.n. Seymour Hesh este cel mai celebru jurnalist de investigaţie american.]

Sunt publicate doar ştirile conforme cu versiunea oficială

Kristina Borjesson: Dacă ceea ce spuneţi este adevărat, aceşti oameni mai pot fi consideraţi ziarişti? Este o diferenţă ca de la cer la pământ între un adevărat jurnalist şi un conţopist care se limitează la a transcrie o imensă minciună, fără să o verifice!

John MacArthur: Aceşti jurnalişti nu au certitudinea că este vorba despre minciuni gogonate. În viziunea lor, rolul pe care ei îl au constă tocmai în a urma instrucţiunile şi a repeta, sau cel puţin a reda cu fidelitate, ceea ce transmite Administraţia. Judith Miller este un caz aparte: a servit această cauză cu atâta fervoare, încât ar fi fost bucuroasă să îl înlăture chiar ea pe Saddam Hussein de la putere. Ar fi făcut orice pentru a ajuta Casa Albă, ca apoi să primească cuvinte de laudă. Cei mai mulţi reporteri nu sunt însă atât de implicaţi. Se mulţumesc să transcrie docili ceea ce li se spune.

De altfel la Washington Post sunt reporteri foarte buni, oameni precum Barton Gellman sau Dana Milbank, trimis special la Casa Albă. Aceştia sunt informatori foarte buni. Walter Pincus, alt ,,câine de vânătoare”, povesteşte că dacă intri în redacţie strigând în gura mare: „Am o informaţie sigură care contrazice versiunea oficială, am dovada că ameninţarea nucleară pe care Saddam Hussein o reprezintă este extrem de exagerată!”, îţi vei găsi articolul publicat la pagina 16 sau 20. Iar dacă insişti cerând ca articolul să fie reevaluat, ţi se va spune să îl arhivezi şi să stai în banca ta. Şi dacă continui să insişti, în cel mai bun caz te poţi trezi cu articolul publicat la rubrica pentru câini pierduţi.
  
Iată cum se petrec lucrurile în acest templu al presei care este Washington, unde nu există decât un singur mare cotidian şi unde reporterii se bazează pe responsabilii guvernamentali pentru a obţine informaţii. Le este imposibil să îşi practice meseria dacă nu fac parte din acest sistem de scurgeri de informaţii instituţionalizate. Prea puţin gândesc ceea ce scriu.

Presa, un pluton de conţopişti


Kristina Borjesson:
Una din regulile de bază ale acestei meserii nu este tocmai obligaţia jurnalistului de a verifica sursa de informare şi de a sancţiona sau retracta informaţiile eronate, în cazul în care descoperă că informatorul a minţit?

John MacArthur: Nu, nu mai este deloc aşa. Pe vremea când am început să practic această meserie, era într-adevăr o regulă fundamentală. Am povestit despre raportul AIEA mai multor reporteri mai în vârstă care nu mai lucrează pentru cotidiene. Toţi mi-au spus: ,,Aoleu! Pe vremea mea, aş fi fost dat afară dacă nu aş fi verificat această poveste cu tuburile de aluminiu.” Dar lucrurile s-au schimbat, nu se mai cere să verifici sursa, indiferent despre ce ar fi vorba. În ziua de azi, intuiţia şi libertatea de gândire sunt lăsate la uşă imediat ce ai intrat în redacţie. Trebuie să te închini Puterii. De acum înainte patronii sunt cei care verifică povestea înainte ca ea să fie publicată.

Trebuie menţionat de asemenea că la Washington, jurnaliştii au o mentalitate din ce în ce mai războinică. Dacă cineva afirmă: ,,Este o nebunie să invadăm Irakul. Saddam este terminat: după nouă ani de embargo, nu  mai e decât o păpuşă de paie, am putut constata asta cu ocazia ultimului război. Este absurd să credem că ar putea să ne nimicească, pe noi sau pe alţii. Ce ne-o fi apucat?” Ei bine, dacă cineva afirmă aşa ceva,  95% dintre colegii săi îi vor întoarce spatele. Şi nu e deloc plăcut să fii pus pe tuşă. Descoperi de la o zi la alta că nu mai eşti invitat la dineuri, că nu mai ai acces la scurgerile de informaţii, că nu mai eşti de-al lor.

Kristina Borjesson: În mare, am putea spune, întreaga presă a devenit un pluton de stenografi oficiali?

John MacArthur: Depinde de epocă. Uneori, întreaga presă se comportă ca un imens birou de stenodactilografie. Aşa s-au petrecut lucrurile în perioada de dinaintea izbucnirii ultimului război din Irak. Alteori, presa este mult mai combativă, cum a fost în cazul fazelor finale ale războiului din Vietnam sau în anii ‘70. La vremea aceea era la modă jurnalismul de investigaţie. Woodward şi Bernstein erau în culmea gloriei, iar Seymour Hersh făcea valuri cu reportajele lui despre CIA. Ziarele pot fi foarte incisive în această ţară, lucru deja dovedit. Dar sunt şi perioade în care mass-media se închină în faţa superiorilor. Se lasă manipulată de Congres sau de Casa Albă şi devine un instrument de propagandă în mâinile administraţiei.

Teama de a nu fi excluşi din joc îi face pe jurnalişti obedienţi

Mă întreb dacă concentrarea tot mai accentuată a puterii în mâinile câtorva multinaţionale şi fuziunile succesive de publicaţii şi canale de televiziune contribuie la acest exces de servilism. Noam Chomski şi alţi analişti cu tendinţe de stânga ar fi de acord cu această idee. Eu însă nu sunt convins de această explicaţie. Cred că este vorba mai degrabă despre supunere. Îmi amintesc că Christopher Hitchens explica pasivitatea presei americane prin respectul pe care aceasta o are faţă de Constituţie. Constituţia afirmă că noi suntem poporul suveran, ori acest ,,noi” îi include şi pe reporteri. Noi suntem guvernul. Prin urmare, dacă atacăm administraţia, dacă o acuzăm a fi o adunătură de mincinoşi, e ca şi cum ne-am ataca pe noi înşine. Presa britanică nu întreţine astfel de fantasme. Ştie că nu este parte integrantă a puterii şi nu îşi face astfel nicio iluzie. În schimb, la Washington, reporterii şi patronii publicaţiilor se laudă că aparţin unui aparat constituţional, ceea ce îi obligă să manifeste respect faţă de oamenii politici.

Sunt mai multe teorii care circulă cu privire la acest subiect. Teoria mea ţine mai degrabă de planul social: nimănui nu-i place să se simtă exclus din punct de vedere social, toată lumea vrea să trăiască la Versailles. Iar astăzi Washington este Versailles. Toţi jurnaliştii îşi doresc să ajungă mai aproape de Regele-Soare. Vor să facă parte din putere. Nu trebuie decât să reproducă o informaţie emisă de o sursă oficială pentru a obţine respectul colegilor sau să copieze cuvintele lui Rumsfeld pentru a fi bine văzuţi, pentru a primi invitaţii sau vreo promovare. Nu e greu deloc. Numai că aceia care nu intră în joc riscă să fie transferaţi în Cleveland.

Kristina Borjesson: Asta seamănă a corupţie.

John MacArthur: Este o formă de corupţie, chiar dacă nu implică întotdeauna bani, cu toate că banii încep să joace un rol preponderent. Dacă reuşeşti să fii invitat la un show televizat pentru a vorbi despre „adevăruri” mai puţin adevărate, ai mai multe şanse ca apoi să ţi se ofere postul de conferenţiar pentru Convenţia Naţională a Fabricanţilor de Dispozitive Des Moines, cu o remuneraţie generoasă. Se pot câştiga până la 25.000 de dolari pentru o asemenea prestaţie.

Preţul manipulării mediatice este mai mare decât pare la prima vedere


Kristina Borjesson:
Ce concluzie să tragem dintr-un asemenea diagnostic? Dacă elita mass-mediei se comportă aşa, şi mai ales aşa-numiţii formatori de opinie care dau naştere unor curente de opinie şi modelează percepţia publicului, care sunt implicaţiile asupra societăţii în care trăim?

John MacArthur: Vedem prea bine rezultatele. În Irak am fost târâţi, ca naţiune, într-un dezastru absolut. Mii de oameni au fost omorâţi fără nici un motiv, nu mai e cale de întoarcere, societatea irakiană este într-un haos total. După părerea mea, situaţia este mai gravă decât pe vremea lui Saddam Hussein. Şi apoi este şi o chestiune de etică: dacă a instaura democraţia în Irak implică să fie omorâţi 10 000 sau 15 000 de irakieni, atunci nu merită. Preţul este mult prea mare. Nu ei ne-au chemat. Şi apoi toate acele sondaje pentru a demonstra că irakienii doresc venirea americanilor…Nu ştiu cum reuşesc să ceară părerea celor morţi: ,,Spuneţi-mi vă rog, acum că sunteţi la doi metri sub pământ, este situaţia dumneavoastră mai bună decât înainte de venirea americanilor?” Este absurd. Iată ce se petrece atunci când presa este prost informată. Mai ales când avem de-a face cu un preşedinte care se comportă ca un monarh. La ultima conferinţă de presa a lui Bush, parcă eram la  Versailles. Bush şi-a făcut apariţia la capătul unui coridor, s-a apropiat de podium; toţi ziariştii îl aşteptau ţinându-şi respiraţia, nespus de respectuoşi, timoraţi, am putea spune ca nişte curteni. Era fără îndoială imaginea unei prese total aservite.

Răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, o punere în scenă pentru televiziune

Un alt exemplu de rău pe care presa poată să îl facă, este povestea cu răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, imediat după aşa-zisa eliberare a Bagdadului. Toţi cei care au văzut imaginea pe Internet, au putut constata că era foarte puţină lume la faţa locului şi că de fapt militarii americani au fost cei care au răsturnat statuia. Nu a fost decât o înscenare organizată pentru orgoliul trupelor noastre, un preambul la campania electrorală a lui Bush.

A  fost chiar un mic scandal pe tema că un soldat american s-a urcat pe statuie pentru a fixa drapelul american, exclamând înainte: ,,Oh, am greşit! Trebuia să fi luat drapelul irakian!” Bineînţeles că nu era vorba de o geşeală, ci de un gest deliberat. De fapt, aveau nevoie de două ipostaze pentru spoturile publicitare pe care urmau să le difuzeze în campania electorală. Încă nu ştiau ce drapel vor folosi: pe cel american, pe cel irakian  sau pe amândouă,  era un lucru ce urma să fie decis mai târziu.

Toţi cei care au fost la faţa locului în acea zi ştiu că a fost vorba de o înscenare regizată pas cu pas pentru televiziune. Cu toate acestea, au pretins că evenimentul a fost primit cu un entuziasm enorm, că mulţimea aclama eliberarea Bagdadului şi căderea dictatorului. E cazul să ne întrebăm: Ce i-a motivat să facă toată această mascaradă? După părerea mea nu e decât un caz de autocenzură birocratică de nivel de grădiniţă. 
  
Cunosc un reporter care lucrează pentru ziarul canadian „La Presse”. Acesta asistase la evenimente şi a povestit adevărata versiune a aceastei poveşti, ca să se ştie că fusese o înscenare. Dar la Montréal, patronii redacţiei nu au vrut să îl creadă: ,,Este imposibil, toată lumea spune că era o mulţime de oameni ce strigau de bucurie.” Şi au refuzat să îi publice articolul. Şi-au cerut scuze câteva zile mai târziu când au realizat că se înşelaseră, dar nu au publicat niciodată acel articol.

Adevărata faţă a evenimentelor nu apare în reportaje

În cartea mea „Second Front: Censorship and Propaganda in the 1991 Gulf War” (Al doilea front: Cenzură şi propagandă în Războiul din Golf din 1991) am scris despre diferenţele de mentalitate dintre mass-media franceză şi cea americană, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe trimişii speciali pe care îi cunosc.

Am citat acolo exemplul lui Vincent Nguyen, din Franţa, care se afla departe de locul unde s-au desfăşurat cele mai înverşunate lupte, pentru că fusese cantonat în Kurdistan. Împreună cu alţi confraţi, el le-a cerut militarilor americani permisiunea de a avea acces în tabăra pe care aceştia tocmai o instalaseră. Au fost refuzaţi. În schimb le-au fost trimişi zece soldaţi, familiarizaţi cu mass-media, genul de oameni instruiţi să vorbească mult fără să spună nimic. Dar în loc să intre în joc, aşa cum ar fi făcut orice echipă de televiziune americană, Vincent a înregistrat tot ceea ce i se spunea. Prefăcându-se a fi foarte interesat, a lărgit cadrul şi a filmat ansamblul. Pe film apare o grămadă de soldaţi care trăncănesc în faţa mai multor reporteri, în timp ce aceştia nu reuşesc nici să pună întrebări bune, nici să obţină răspunsuri inteligente.

De-a lungul timpului am avut corespondenţi de război foarte buni şi fotografi excelenţi. Încă mai sunt câţiva şi astăzi, dar acum aproape toate reportajele de război sunt realizate în forma lor brută de către străini. Şi chiar dacă aceştia ne furnizează informaţii solide, adesea refuzăm să le dăm pe post. Ar fi suficient să difuzăm imaginile filmate de către televiziunea Al-Jazira şi comentate de prezentatori americani. Este de o sută de ori mai bine decât să difuzăm ceea ce filmează CBS, NBC, ABC sau CNN în Irak. Reporterii  de la Al-Jazira vorbesc araba şi irakienii au încredere în ei. Pătrund  în locuri unde noi nu putem avea acces şi dezvăluie astfel adevărata faţa a războiului. Noi nu am făcut asta niciodată.

Citiţi continuarea articolului:

Tehnici de propagandă mediatică folosite în cazul războiul din Irak


Vă recomandăm să citiţi şi:

Mass-media şi prostituţia intelectuală

Topul celor mai importante ştiri cenzurate (2)

Presa, o privire din interior – Ce spun ziariştii despre ei înşişi

yogaesoteric
18 februarie 2008

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More