«Discriminarea», «Intoleranța» și «Toleranța represivă» – concepte marxiste ale Școlii de la Frankfurt, care au reapărut altfel deghizate (IV)

Citiţi a treia parte a articolului

Gramsci, Lukács, Şcoala de la Frankfurt, subversiunea prin libertinaj şi raiul freudo-marxist 

Corectitudinii politice i se aplică eticheta de „Neo-Marxistă” deoarece ideologia îşi are rădăcinile în Neo-Marxismul anilor ’20-’30, în studiile unor marxişti notorii precum Antonio Gramsci, Georg Lukacs, ale membrilor Şcolii de la Frankfurt – Max Horkheimer, Erich Fromm, Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno, Herbert Marcuse. Nu întâmplător tocmai familia politică socialistă e cea care a susţinut în Parlamentul European rapoartele Estrela, Lunacek, Zuber, care cer statelor membre să recunoască „familia” homosexuală, să-i permită adopţii, să introducă educaţia homosexualistă în şcoli.

Aşa cum demonstra şi profesorul Theodor Codreanu, teza centrală a comunistului italian Antonio Gramsci era: câtă vreme muncitorii vor avea suflet creştin, nu va fi posibilă revoluţia comunistă. Iar Georg Lukács – „cel mai inteligent marxist de după Marx” – începuse revizuirea marxismului încă din 1919. El era convins că revoluţia marxistă nu va birui la nivel global, cum preconizase Marx, câtă vreme muncitorii şi ţăranii vor fi „contaminaţi” de creştinism şi cultura occidentală (ea însăşi păstrând legături organice indisolubile cu temeiurile ei creştine). De aceea, Lukacs a fixat ca scop prioritar distrugerea fundamentului familial şi cultural creştin al Occidentului. 

În 1923, Georg Lukacs şi Wilhelm Münzerberg au avut o întâlnire cu marxiştii sovietici la Institutul Marx-Engels din Moscova. La această importantă întâlnire, din ordinul lui Lenin, a participat şeful CEKA, faimosul Felix Dzerjinski. Acolo s-a decis înfiinţarea Institutului de studii sociale marxiste în cadrul Universităţii din Frankfurt: viitoarea Şcoală de la Frankfurt. Mergând pe linia lui Lukacs, Institutul avea să-l conjuge pe Marx cu Freud, producând Freudo-Marxismul. Determinismul economic a fost înlocuit cu cel cultural. 

Aici, termenul „cultură” este necesar să fie înţeles în accepţia largă, de civilizație sau chiar societate, a cuvântului german Kultur, aşa cum e folosit de Sigmund Freud în Das Unbehagen in der Kultur. De altfel, chiar în această lucrare din 1930, Freud îşi dezvoltă teoria ce va fi preluată de neomarxişti şi grefată pe marxism. Freud pretinde că civilizaţia ar avea o natură represivă în raport cu instinctele primare ale persoanei – a căror satisfacere, în virtutea principiului plăcerii, ar constitui sursa fericirii şi însuşi scopul vieţii. Prin legi ce pedepsesc crima, violul, adulterul etc., posibilităţile persoanei de a-şi găsi fericirea ar fi, chipurile, grav restrânse, societatea civilizată devenind astfel principala sursă de nefericire a oamenilor. Nefericirea se traduce adesea prin nevroze cauzate de aceste frustrări. Pulsiunea nativă a ego-ului spre agresivitate şi moarte e reprimată de societate, generând un super-ego cultural ce ar acţiona ca o conştiinţă socială sau o instanţă represivă colectivă. La neomarxişti, eliberarea de acest „supra-eu” social represiv devine eliberarea de puterea represivă a statului democraţiei occidentale şi a creştinismului instituţionalizat. 

Ideea ingenioasă a neo-marxiştilor a constat pur şi simplu în înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de către capitalişti, cu represiunea sexuală din teoria freudiană, respectiv reprimarea cetăţenilor în societatea de inspiraţie creştină care le interzice manifestarea liberă a erotismului, frustrându-le satisfacerea sexuală plenară. Nedreptatea nu mai constă în oprimarea proletariatului de către burghezie în goana după profit, ci în oprimarea tuturor de către o civilizaţie ce le reprimă libidoul prin tabu-uri şi restricţii. Soluţia: distrugerea acestei civilizaţii, revoluţia totală, liberalizarea radicală şi abolirea tuturor normelor, restricţiilor şi tabu-urilor ce îngrădesc instinctele primare. Iar categoriile cele mai reprimate, cum pretinde Marcuse, sunt minorităţile sexuale şi rasiale, femeile, tinerii… În acest scop, membrii Şcolii de la Frankfurt vor elabora noua teorie critică, de la care se vor revendica apoi toate grupările radical-minoritare, şi care se va afla la baza conceptului postmodern de deconstructivism. 

Este interesant că tot la Copenhaga, unde a avut loc Eurovision 2014, s-a ţinut în 1928 al Doilea Congres Internațional pentru Reformă Sexuală, unde Kurt Hiller, succesor al lui Magnus Hirschfeld (numit şi „apostolul indecenţei”) ca Preşedinte al organizaţiei homosexualiste Comitetul Ştiințific Umanitar, a încercat şi el, sprijinit de marxişti notorii precum Karl Kautsky, o fuziune între Freud şi Marx, lansând ideea că homosexualii ar fi un „grup oprimat”. Neomarxistul Herbert Marcuse este, însă, cel ce va dezvolta această teză, absolutizând criteriul sexual în „emanciparea” Occidentului şi concepând o societate a „perversităţii polimorfe”, văzută ca „eliberare sexuală”. El consideră, ca şi Erich Fromm, că distincția dintre sexe nu e un dat natural, ci un construct (recunoaştem limpede aici sarcina ideologiei confuziei ce legitimează public travestirea lui Thomas Neuwirth în „Conchita Wurst”). De aceea „Secera şi Ciocanul” sunt o emblemă potrivită pentru ideologia Corectitudinii Politice, cu condiţia să adăugăm curcubeul – simbol al polimorfismului homosexualist.

Paradisul material, insuficient pentru Occident, era nevoie să fie dublat de paradisul senzual erotic postulat de neomarxistul Marcuse. Misiunea lui era să articuleze o strategie care „să demanteleze societatea americană, folosind diversitatea şi multiculturalismul ca pe nişte «răngi» cu care să demoleze structura acesteia, bucată cu bucată. El i-a opus pe negri albilor, punând «grupurile victimă» în conflict cu societatea în ansamblu. Teoria lui Marcuse despre grupurile-victimă ca noul proletariat, combinată cu teoria critică a lui Horkheimer, a pătruns în mediul universitar american, unde a devenit baza mişcării post-structuraliste (studii «de gen»/ LGBT/queer ). Toate îşi descriau făţiş menirea: de a aboli valorile tradiţionale creştine, tradiţiile acceptate ale culturii occidentale, şi a le înlocui cu un relativism moral ce pune semnul egal între toate culturile şi filosofiile – cu excepţia civilizaţiei apusene «exploatatoare şi rele»”.

Aceasta este astăzi ideologia oficială în toate campusurile universitare americane, şi nu numai. Marcuse specula că progresul tehnologic şi „raţionalitatea tehnologică” vor duce la apariţia unei noi ordini sociale şi a unei noi forme umane. El a postulat o utopie a libertinajului nelimitat (numit „de-sublimare”): omul, emancipat de orice norme morale restrictive, îşi va „reintra în drepturi” prin patimile sale. Obiectele dorinţelor sale vor fi modelate de voinţa sa liberă, fără a fi nevoie să le apere împotriva unei societăţi ostile, „imature, represive”. Marcuse predică eliminarea oricărei constrângeri morale, descătuşarea tuturor apetitelor şi patimilor, o societate total liberalizată erotic, populată de o nouă formă umană, un „om nou”: un soi de Phoenix ce va învia din cenuşa industrialismului modern. 

Phoenixul – simbolism ocult şi mesianism luciferic. Apocalipsa după Horus 

Ei bine, profeţia lui Marcuse s-a auto-împlinit: Phoenixul lui, într-adevăr, a înviat. Numele său e Conchita Wurst, iar melodia-manifest ce i-a vestit renaşterea se numeşte – cum altfel? – Rise like a Phoenix (Voi învia ca un Phoenix). „Omul nou” al lui Marcuse s-a născut şi el: un pervers de un grotesc tragic. 

Cu asta ne întoarcem la Eurovision şi Thomas Neuwirth. Decenţa şi normalitatea nu pot fi premiate de un circ unde nu contează arta, ci ideologia politică deviantă. De fapt, însă, bietul Thomas Neuwirth nici nu contează în sine, fiind integral „un produs de marketing la care s-a lucrat timp de 5 ani. Au existat aranjamente ca să câştige, fiind dat dinainte ca favorit”, observa Liana Stanciu. „Wurst” e o creaţie a unor specialişti, finanţaţi de grupări puternice: doar la cântecelul lui despre pasărea Phoenix au lucrat patru inşi (Charly Mason, Joey Patulka, Ali Zuckowski, Julian Maas). 

Phoenixul în sine are, însă, un simbolism extrem de complex, de natură mitologică şi demonică, jucând un rol central în ritualurile şi misterele unor importante ordine oculte. Nu e întâmplător că, în ultimul timp, Phoenixul apare tot mai des în diverse contexte, cum ar fi – ca să dăm un singur exemplu – ceremonia finală a Jocurilor Olimpice de la Londra, 2012. 

Ce legătură poate fi între renaşterea Phoenixului la Olimpiadă şi melodia premiată la Eurovision în 2014? 

Potrivit lui William Schnoebelen: „Phoenixul (Bennu în Egiptul antic) pierea în flăcări şi renăştea din cenuşă. Majoritatea ocultiştilor îl consideră un simbol al lui Lucifer cel aruncat în flăcările [iadului] care într-o zi se va reîntoarce triumfător”. Desigur, sub forma antichristului. O confirmă chiar o autoare feministă radicală precum Barbara Walker: „Egiptenii credeau că Phoenixul era un zeu ce se înălţa la cer sub forma unui luceafăr, precum Lucifer, după moarte prin foc şi renaştere”. 

Phoenixul, ca simbol solar („Suflet al soarelui”), era asociat zeului Horus (alteori Aton-Ra). Însă, tot cu Horus e asociat în mod curent, în anumite mistere oculte, zeul numit Abaddon, venerat ca „mare arhitect al universului”, asociat şi cu Zeus al grecilor şi reprezentat în acelaşi simbolism ca ochi atot-văzător. Or, Abaddon apare explicit în Apocalipsă, în pasajul despre deschiderea fântânii adâncului: lăcustele „au ca împărat pe îngerul adâncului, al cărui nume în evreieşte este Abaddon, iar în elineşte Apollion” (Apoc. 9, 11). În ocultismul modern, Horus are conotaţii marcat apocaliptice şi antihristice, susţinându-se că Noua Eră ar fi „Eonul lui Horus” (Crowley). De aceea, „Ochiul lui Horus” e un simbol ce apare în numeroase clipuri gen Lady Gaga, cu exact aceste conotaţii. 

Phoenixul simbolizează şi noua ordine (mondială) renăscută din haos; căci pentru a avea o nouă ordine este necesar, mai întâi, să fie provocată „dezordinea”, adică distrusă complet vechea ordine creştină. Numeroase surse oculte afirmă explicit că „Phoenixul este un semn al ordinelor secrete antice şi al iniţiaţilor lor, căci cei acceptaţi în temple erau, de regulă, numiţi «născuţi a doua oară sau renăscuţi»”. Asocierea cu botezul este evidentă. Phoenixul mai era asociat cu aurul, tămâia şi smirna. Datorită acestui simbolism, ca şi a celui legat de moarte şi reînviere, el a fost folosit de Părinţii Bisericii ca simbol al Învierii lui Hristos, aşa cum şi alte mituri păgâne au fost folosite în scop apologetic şi de misiune creştină. Aceasta nu înseamnă că Phoenixul ar fi un simbol eminamente creştin, ci doar că Biserica l-a preluat uneori pentru a-i converti pe păgâni. Ca de obicei, este nevoie de discernământ pentru a distinge adevărul legat de funcţiile simbolice creştine, în lucrarea misionară a Bisericii, de cele legate de simbolismul contrar, păgân şi ocult. 

Această ambivalenţă a simbolismului Phoenixului a fost folosită şi speculată de ocultiştii moderni care au confecţionat imaginea lui Thomas Neuwirth şi i-au regizat spectacolul (să nu vă imaginaţi că-n spatele lui nu s-au aflat specialişti în esoterism şi arhetipologie ocultă). Wurst a fost explicit şi blasfemic comparat cu „Isus”; au apărut chiar imagini cu el în ipostaze menite să-i proiecteze o imagine „cristică”. Ba au apărut şi „rugăciuni” de genul: „Mă rog ca Conchita Christ să mă ocrotească azi şi să mă călăuzească pe calea cea bună”.

Chiar numele travestitului este o criptogramă: e format dintr-un termen argotic latino-american (din Columbia, precizează Wurst) – diminutivul de la concha (scoică) – şi altul german (wurst, cârnat), ambele cu evidente conotaţii freudiene. Împreună, cele două cuvinte formează un oximoron multicultural, care vrea să sugereze hermafroditismul sau androginia. Pornind de aici se încurajează asocierile „angelice” şi o întreagă serie de speculaţii metafizice ce implică mitul androginului, o sofisticată imagologie a transmutaţiei alchimice şi o pretinsă totalizare rituală sau reintegrare simbolică a contrariilor (coincidentia oppositorum) prin transcenderea oricărei polarităţi sau dihotomii. Sunt invocaţi Cusanus, şamanismul, interpretările gnostice ale Genezei, Freud, Crowley, Jung şi întreaga recuzită New Age.

Scoica-Cârnat: o repetiție simbolică. Gen fluid şi narcisism radical. Chip şi caricatură 

Ca să nu fiu acuzat că spun baliverne, este necesar să clarific: nu susţin că Tom Wurst, alias Conchita Neuwirth, ar fi vreun anticrist. Bietul „Cârnat” e un homosexual prăpădit care se crede femeie şi-şi pune rochie. Ceea ce spun, însă, cu toată convingerea, e că simbolurile pe care le vehiculează, şi pe care nu el le-a inventat, sunt extrem de puternice şi au o formidabilă încărcătură miticoreligioasă de natură malefică. De fapt, el nu numai că e un simplu canal de transmitere a acestor mesaje, ci chiar se poate spune că nu ele i-au fost ataşate lui, ci el a fost ataşat lor, până la a nu mai fi decât un „apendice”, o anexă fără importanţă a unor structuri de semnificaţie simbolică ce depăşesc cu mult capacitatea şi relevanţa persoanei lui. Nea Toma „Cârnat” ca persoană e irelevant, e un nimeni. Angrenajul simbolic construit în jurul lui e, însă, de o importanţă uriaşă. De fapt, nu-i altceva decât o repetiție la antihrist: încă una din multele repetiţii menite să obişnuiască omenirea cu simbolismul scenariului ce se va juca atunci, în vremurile din urmă. 

În încheiere, câteva cuvinte despre „anti-antropologia” sau „non-antropologia” pe care o încarnează pseudo-hermafroditul Thomas „Wurst”, falsa antropologie promovată implicit de neomarxism. În baza unui relativism aberant, noua ideologie a Corecţiei Politice a ajuns să pretindă că genurile au devenit „fluide”: simple convenţii pe care postmodernismul le botează „roluri”, determinate nu de anatomia şi fiziologia cu care omul se naşte, ci de propria alegere. „Genul” ar deveni o „şaradă” ce poate avea „soluţii” diverse şi aleatorii, cu sau fără ajutorul unui chirurg. 

Asistăm la un narcisism radical, ce duce la desubstanţializarea sinelui şi pulverizarea persoanei umane. Graniţa dintre natural şi sintetic se estompează, devenind tot mai arbitrară. Firea umană e redefinită, schimonosită într-o „natură” artificială, confecţionată tehnologic şi „legitimată” mediatic. Chipul omenesc devine o caricatură ce-şi sfidează modelul dumnezeiesc. Singura lege universală devine hedonismul nelimitat, ce transformă omul într-un agregat fără memorie şi fără identitate, altul de la o clipă la alta. Definiţia sa e redusă la o continuă succesiune de experienţe, fără nevoia sau posibilitatea de a menţine un „sine” sau o „personalitate” stabilă. Omul devine un flux de trăiri şi experienţe, fără trecut şi deschis oricărui viitor. Până şi datele sale biologice devin „opţiuni” private, supuse aceloraşi alegeri arbitrare dictate de patimi. 

Aşa cum anticipa Herbert Marcuse, extazul (erotic), nu persoana, este cel ce devine substratul identităţii, într-o lume în care evoluţia tehnologică induce o permanentă schimbare şi, ca urmare, riscul inevitabil al alienării. Existenţa nu mai este guvernată de niciun principiu, cu excepţia celui al subiectivismului absolut. Anarhia şi iresponsabilitatea sunt implicite. Tranzienţa radicală, ca unică realitate de necontestat, aboleşte normele etice tradiţionale. Eticul e înlocuit de estetic, la rândul lui guvernat de norme cu totul relative, mergând de la grotesc (cazul lui Wurst, aclamat ca „graţios” şi „splendid” deşi, în fond, fundamentalmente greţos şi sordid) până la monstruos. Existenţa încetează a se mai supune raţionalităţii, decenţei sau bunului simţ, alterările dramatice ale biologiei şi psihologiei având implicaţii şocante. 

În final, însuşi ontologicul este alterat. Căci, oare, va mai putea omul trăi astfel? Şi cum? Cu o singură condiţie: să înceteze a mai fi om. Dar asta se şi doreşte: crearea unui „om nou”, dezumanizat, infinit maleabil şi obedient. Tocmai în virtutea iluziei sale că el ar fi cel care alege permanent, el va fi în realitate cel care nu alege niciodată. Da, îşi va putea alege „genul şi partenerii” aşa cum alege canalele TV cu telecomanda. Dar, de fapt, patimile sale vor alege pentru el. Prin intermediul lor, el va fi, astfel, pururea la cheremul alegerilor induse de demon. Acesta este viitorul ce i se pregăteşte omului în societatea post-creştină; un om inconsistent şi, în ultimă instanţă, inexistent, al cărui palid proiect este „doamna Cârnat”: un brand grotesc al unui concurs sordid ce se vrea avanpremiera unei utopii de coşmar.

Andrei Dîrlău

Citiţi şi:

Corectitudinea politică este, de fapt, o aberantă negare a realității – Interviu cu Pascal Bruckner

Originile neomarxiste ale limbajului «corect politic»

yogaesoteric

17 ianuarie 2020